Fructele șmecheriei românești

Nenorocirea de la Tohani face parte din fructele șmecheriei românești ajunse la ziua obligatorie a culesului. Este nenorocirea născută din improvizație, tupeu și inconștiență.
Ele apar cu „băăă, am o idee!!”
Și cresc din forma superioară a disprețului din „lasă, băă, că merge și așa!”.
Fructele șmecheriei sunt expresia înclinației spre arta născută dintr-un IQ ridicat, exploatat intens în lipsa instrucției și a culturii. Ele sunt trecute și verificate de mai multe ori prin găurile și prostia unor inși de umplutură agățați prin instituțiile publice. Un fel de joc nebun cu „fă-te că lucrezi”, „fă-te că aplici!”, „fă-te că respecți”, „fă-te că amendezi!”.

Ce mare brînză, o pensiune!? Cine mai ține minte șirul pașilor din „au închis-o și n-au închis-o”, „au interzis-o dar a funcționat”, „au contestat și au ajuns curați” , „au supraviețuit unui proces complicat”?

La creșterea ei a contribuit o învîrteală amețitoare cu inspectori, cu pompieri, cu șefi, cu avocați, cu prieteni, cu șprițuri, cu exemple, cu memorii, cu aprobări în dungă, cu uite cum au rezolvat-o alții și cu „da ăia de ce da și noi de ce nu?” .

Fructele șmecheriei se coc în faimoasa plasă țesută din politicieni, neamuri, proști cocoțați în funcții și bandiți care trăiesc din intermediere.
Toate sunt aparent legale, românești, bogate în asocieri rapide, cu iluminări de Bulă folosite în comparații imposibile, cu găselnițe, cu trucuri, toate brevetate la capitolul „șmecherie românească”.
Fructele șmecheriei noastre au secretul unei dezvoltări dobîndite printre, pe lîngă, cu spirit practic, de inși descurcăreți, cu prieteni, cu soluții pe bază de paragrafe neclare, cu amînări, cu victorii mici pe mize mari. Genul de „ai auzit de șmecheria aia, înregistrezi mașina la primărie ca utilaj agricol și te miști numai în zona în care te cunosc polițaii! Ce contează că este Rolls!” Sau de tipul „mai pune niște zahăr pe prune că-i dă tărie și iese mai mult”, sau „înnoadă ciorapii nevestei pe post de curea de ventilator pînă ajungi la service”. Sau „fă niște țuică din lichid de frînă dacă n-ai din ce!”, toate provin dintr-o artă a supraviețuirii, născută din sărăcie și din interdicțiile comunismului relansate într-o butaforie democratică.

Și explozia de la Crevedia, ca și explozia de la Călimănești, ca și zidul prăbușit la internatul de la Odorheiul Secuiesc, ca și afacerea fraților Tate sau cu băiatul mamii implicat în consumul de droguri ieșit la iveală în accidentul de la Vama Veche, toate trebuiau să ajungă unde s-au „împlinit”. Adică la sfîrșit, la o groapă, la o prăpastie, la un incendiu, la o explozie, la o condamnare, la o nenorocire, la o infirmitate, la rîsul lumii, la „îmi pare rău!”.
– Hai, măă, că dacă le-a mers lor, îți iese și ție! Scapi și tu!
Șmecheria este o tehnică românească a ieșirii din încurcătura amestecată cu nepăsarea care te poate duce într-o tragedie. Dar pînă la deznodămînt, la decontul final, supraviețuiești sau chiar o duci bine și le rîzi altora în nas. O fericire scurtă plătită cu o nenorocire lungă sau cu o tragedie de Cartea Recordurilor.
Tragedia de la Tohani este altă validare a șmecheriei cu eroi fără revoluție și cu morți fără teroriști. Alta, cu morți și cu martori care se uită la Lună. Mimează plînsul pînă la sfîrșitul înmormîntării și își continuă nestingheriți producția de soluții vesele cu sfîrșit tragic.

Tehnica șmecheriei românești funcționează de sus pînă jos. De la Iohannis cu „fă-te că relansezi cooperarea cu țările africane”, fă-te că ești interesat de „modelul Singapore”, că piramidele ar putea fi construite și la Sibiu, că urăști PSD-ul, că ești purtătorul de mesaj al Uniunii Europene, pînă la bugetul României făcut de Marcel Ciolacu, buget umflat cu 10 miliarde de euro la încasări și prevăzute la cheltuieli și la investiții care nu se vor mai face niciodată.
Fructele șmecheriei noastre se nasc și mor pe craca veresiei politice și le întîlnești prin toată țara ca mod de a fi al partidelor vechi și noi.
”Toate-s vechi și nouă toate”.