Gabriel Liiceanu, o carte sinucigaş de vie

Tot chinul metafizic al minţii lui Gabriel Liiceanu este pus, fără văluri, într-o carte excepţională, descărcată, dintr-o experienţă de o viaţă, în zilele acestor luni ale autoizolărilor.

Problema cea chinuitoare e de forma următoare: pot eu să spun „felul personal în care înţeleg teorema lui Pitagora”? În exemplul vieţuit de mintea filosofului, avem felul strict personal în care îl înţelege el pe Iisus. Nu spune Iisus Hristos aproape niciodată şi aici avem toată onestitatea acestui demers.

Totul stă sau cade prin intermediul unui anacronism: Liiceanu spune că raţiunea îl împiedică să accepte divinitatea de tip obiectiv din Hristos, dar nu îi interzice să accepte divinitatea de tip subiectiv (moral) din Iisus.

Anacronismul izvorăşte din considerarea raţiunii ca fiind ceva de tip cu adevărat obiectiv şi imuabil. Ei bine, nu este aşa. Este totuşi de mirare cât de staticistă e viziunea lui Liiceanu despre raţiune. Care devine astfel divinitatea însăşi. Însă raţiunea omenească este doar un produs cultural. Nu exista pe vremea Egiptului Antic. Era ceva elitar pe vremea trioului Socrate-Platon-Aristotel. Şi a început să devină un bun general uman abia după ce scolastica şi-a vărsat versatilitatea intelectuală în ceea ce aveau să fie ştiinţele naturii. Nici acum nu avem în raţiune ceva pe deplin general uman. La fel, nu avem aşa ceva în urmările „invenţiei” lui Buddha: compasiunea. Liiceanu se arată uimit de cât de impracticabilă apare a fi iubirea creştină după 2000 de ani de la proclamarea ei, dar nu se uită la faptul că la fel apare a fi mila budistă după 2600 de ani.

Da, abia despre raţiune şi doar despre ea ar fi cu miez întrebarea despre cât de personală ne este înţelegerea. Înţelegerea? Iată cheia cheilor! Omul antic nu a aşteptat să fie formatate regulile raţiunii (logică, dialectică etc.) ca să poată practica înţelegerea lucrurilor şi a fiinţelor. Liiceanu mărturiseşte că este atras şi de guénonism, dar nu pricepe că acolo miezul nu este ceva personalizabil, ci dimpotrivă: impersonalitatea fără cusur din înţelegerea ce a fost „stenografiată” în filosofia vedantină.

E clar, aşadar, că nu-l poţi înţelege nici măcar pe Iisus cel fără de Hristos cu instrumente mentale care au fost formatate pe deplin abia după scolastică şi care, iată, azi se dovedesc precar formatate dacă ne putem dovedi atât de puţin raţionali în mijlocul acestei pandemii.

Şi totuşi, mânăstirea intimă (autoizolarea sa) în care a scris Liiceanu Isus al meu apare a fi fost o personalizare mai raţională decât împrăştirea noastră sub gloanţele războiului informaţional. Isus al meu (Humanitas, 2020) este o carte excepţional de vie, sinucigaş de vie.