În nebunia creată de bătălia între poliţai şi politicieni, pâş-pâş trece şi ştirea că România va traversa o criză alimentară! Televiziunile se rezumă să lanseze o întrebare. O fi adevărat? Chiar România să traverseze o asemenea criză? Cimitirele până acum adormite încep să freamăte. Valuri de pământ se ridică şi coboară ca într-un basm. Strămoşii noştri nu pricep şi sufletele lor se agită iar oasele încep să clămpănească. România, ţara cu cel mai bun sol al Europei, va intra în criză alimentară? Adică urmaşii celor odihniţi sub iarba atinsă de brumă vor face foame? Vor arăta câmpurile minunate ale României ca nişte pardoseli lustruite de săli de sport? România înfometată? Sună ca un banc, ca o glumă proastă, ca un scenariu science fiction!
Cele mai gustoase roşii din Europa se cultivă în România. Cele mai parfumate fructe de pe planetă se fac tot prin părţile noastre. Cele mai gustoase lactate vin de la vacile care pasc (sau păşteau) pe pajiştile din Dorne, din Apuseni, din Banat şi din Vrancea! Mezelurile din carne de porc nu au egal pe planetă (chiar dacă sunt grele şi nesănătoase). Şi totuşi România agricolă sărăceşte! Câmpurile nu seamănă cu pardoseli de săli de sport. Sunt mult mai urâte. Sunt năpădite de bălării. Satele sunt pustii. Puţinii locuitori rămaşi în aceste dormitoare sunt fie bătrâni, fie navetişti.
Cultivarea pământului e o îndeletnicire ridicolă. Te strigă lumea, bă, ţărane, asta fiind expresia clară că eşti un prost. Adică munceşti doar ca să pierzi bani. România rurală nu mai este o prioritate. Dimpotrivă. E un spaţiu abandonat. Nu din greşeală, ci cu bună ştiinţă. Nu întâmplător piaţa românească a fost ocupată de importuri. Fără taxe, fără protecţie a producţiei autohtone, cu subproduse, piaţa a fost ocupată pe bani puţini. Şi, implicit, producătorii români au fost duşi la starea de faliment. Cu excepţia câtorva sate unde legumicultura a luat proporţia unei veritabile industrii agricole, cea mai mare parte a României rurale a început să consume din pieţele alimentate din Turcia, Egipt, Grecia, Maroc şi chiar Moldova. Satele nu mai produc nici măcar pentru necesarul lor, necum pentru populaţia oraşelor sau pentru export.
Strategiile de dezvoltare a agriculturii româneşti au oscilat între întoarcerea la cooperative şi IAS-uri (susţinută de Ion Iliescu în ’90-’96) şi organizarea modernă propusă de Dacian Cioloş. Au murit amândouă. Şi cooperativa lui Iliescu, şi ferma lui Cioloş! Au rămas pe hârtie, în vreme ce piaţa românească a început să depindă în proporţii din ce în ce mai mari de importuri.
Oricât ar părea de ciudat, spectrul foamei se ridică la orizonturile unei Românii captivate doar de scandaluri politice. Preocupările noastre legate de producţia alimentară, de mediu, de energie şi de apă sunt aproape nule. Pe noi ne distrează Elena Udrea şi Traian Băsescu. Cât priveşte mâncarea, nici o problemă. Ca şi greierul, ne bazăm pe importul de la celelalte ţări vecine.
