Greu de condus, ușor de condus

Tânărul Rege Carol I constata, în 1871, că românii nu pot (nu știu) să se conducă singuri, dar nici nu suportă să fie conduși de altcineva.

Nimic nu s-a schimbat până în prezent, cu excepția situației când românii au fost conduși de un dictator român. În toți anii aceia, țara a cunoscut mai multă și mai rapidă dezvoltare prin ea însăși decât în orice altă perioadă.

Așadar, românii liberi sunt greu de condus, dar sunt ușor de călărit de un conducător cu puteri dictatoriale.

Cel mai recent tiran, Traian Băsescu, n-a avut în jugul său o țară întreagă. A tiranizat doar un partid (PDL). Atât de eficientă a fost tirania băsistă asupra pedeliștilor, încât, la alegerile locale din 2012, pedeliștii nici nu mai aveau curajul să folosească sigla lor de partid. Iar la parlamentarele din 2016 nici nu mai exista persoana juridică având sigla PDL.

Azi, puțină lume vrea să constate că Băsescu a făcut praf un partid născut din frământările postcomuniste, dar a întărit un partid istoric (PNL) care se afla în mare cădere de popularitate, deși se manifesta antibăsist. Azi, datorită fuziunii PDL-PNL, foștii liberali antibăsiști se manifestă în favoarea operei băsiste pe care a luat-o în brațe noul președinte: statul paralel.

Nu doar greu de condus sunt românii, ci și greu de pus într-o ordine logică, alta decât rămânerea cu ciolanul în gură.

Și Ceaușescu a făcut praf și pulbere un partid (PCR), dar a lăsat în urmă câteva indicii de dezvoltare a țării. Traian Băsescu n-a lăsat în urma sa nici o urmă nouă de dezvoltare. Tot ce l-a interesat a fost să restaureze puterile fostei securități în noul context în care, în locul lui Ceaușescu, stătea, acum, mai  simpatica sa tiranie, nu mai puțin distrugătoare de vieți, însă.