În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Hotarele istorice Vocalize în re minor, apărut la Editura Junimea din Iaşi, în 2015.
- Legea Celulelor Familiale n-a mai apucat să fie adoptată
Ultimele luni ale regimului Preşedintelui General Doctor Albert Bumba au dus la o situaţie nemaiîntâlnită: „Perioada constructorilor de penitenciare”. După ce au fost neţionalizate filiala trustului RGDF, ca şi marea majoritate a investiţiilor străine, care au apărut atât de neaşteptat în Republica Umanistă Vandana, ţara s-a închis din nou în ea însăşi. În afara graniţei dintre cele două republici surori înzestrate cu gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri unul de celălalt – A Opta Minune a Lumii, Albert Bumba a proiectat garduri asemănătoare şi la hotarele cu ceilalţi patru vecini[1]. Iar cum lipsa hranei a devenit iarăşi acută, iar paşapoartele pentru munca în străinătate au fost reţinute, a crescut în mod îngrijorător rata infracţiunilor. Chiar şi oamenii cei mai morali simulau o spargere ori chiar şi o tâlhărie la o structură a statului în speranţa că vor fi arestaţi şi condamnaţi, în închisoare spunându-se că se mănâncă normal, chiar şi pe săturate. Această tendinţă a făcut necesar un număr mai mare de penitenciare. (Preşedintele General Doctor Albert Bumba se lăuda peste tot cu umanismul de care dă dovadă administraţia sa faţă de cei ce au greşit, astfel încât invita frecvent observatori străini să vadă cu ochii lor condiţiile de care se bucurau deţinuţii în Republica Umanistă Vandana. Şi, într-adevăr, fotoreportajele difuzate de agenţiile internaţionale relevau viaţa civilizată a puşcăriaşilor vandani[2].)
Aşadar, pentru a se putea menţine gradul ridicat de confort din penitenciare, a fost nevoie de noi clădiri. Ceea ce a dus la numeroase locuri de muncă pentru constructori. Şi, cum alte locuri de muncă nu prea mai erau disponibile, cea mai mare parte a populaţiei active era ocupată în aceste proiecte. Pe scurt: în ultimele luni ale regimului General Doctor Albert Bumba, după datele statistice greu de verificat, 37,43% dintre vandani se bucurau de regimul din puşcării, în vreme ce 39,05% erau ocupaţi cu edificarea noilor penitenciare (unele prin schimbarea folosinţei unor clădiri fără utilitate sau rechiziţionate, altele fiind ridicate după un stas unic pentru întreaga ţară). La care se mai adăugau şi cei 12,09% din populaţie angajaţi în administrarea penitenciarelor. Însă, pentru că munca productivă aproape că a dispărut, foametea a devenit cronică şi dacă n-ar fi venit regulat ajutoare de afară, lumea ar fi murit prin inaniţie. (Ceea ce, după cum s-a putut vedea din stenogramele summit-ului, Marile Puteri nu considerau a fi un lucru de dorit.) Totuşi, foametea era mare şi, la presiunea maselor, Guvernul a dat o hotărâre prin care cetăţenii să nu mai fie obligaţi să simuleze delicte pentru a fi încarceraţi: noul text de lege prevedea câte două luni de închisoare pentru toţi doritorii, care, apoi, trebuiau să lucreze alte două luni în construcţia unei noi închisori. Aşadar, peste o treime din populaţie se afla închisă şi peste o treime din populaţie se ocupa de crearea de noi condiţii model pentru când le va veni şi lor rândul la închisoare. Era acesta un sistem unic în lume – din păcate un sistem care n-a rezistat decât ceva mai mult de şapte luni. Multă lume regretă perioada numită „a penitenciarelor”, perioadă în care aveai la fiecare două luni parte de mâncare şi toate utilităţile în mod gratuit, iar alte două luni un loc sigur de muncă. Singura neplăcere era că în penitenciar erai izolat de familie, dar şi acest lucru era pe punctul de a fi rezolvat: o lege aflată în Parlament prevedea că fiecare puşcăriaş să-şi poată lua cu el şi rudele de gradul I în celulă. Din păcate Legea Celulelor Familiale n-a mai apucat să fie adoptată.
- A Opta Minune a Lumii încântă şi pe mai departe ochii şi mirosul celor ce se află atât în Republica Umanistă Vandana, cât şi în republica soră, Republica Democratică Vandana.
După ce Republica Umanistă Vandana s-a aflat timp de aproape doi ani sub supraveghere economică („Economică? Vorba vine…” repetau vocile răuvoitoare), Marile Puteri au trebuit să se concentreze asupra neaşteptatului pericol sergav. Aşa că, începând cu martie 2087 („Martie 2087? Vorba vine…” repetau vocile răuvoitoare), Republica Umanistă Vandana a trebuit să se descurce singură. Sentimentul de putere, contagiunea socială, sugestia de natură hipnotică, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde etc. au revenit în discuţie. Întrucât experimentul „Penitenciarul” s-a dovedit şi el nesustenabil şi după ce nici măcar experimentul „Mărirea salariilor prin tipărirea de bani” n-a dat nici el rezultatele scontate, lipsa cronică a produselor neputând mări consumul, Consiliul Superior de Apărare a Ţării, consultând vechile manuscrise din Noua Bibliotecă Naţională[3], a constatat că, din cele mai vechi timpuri, prosperitatea unui popor s-a bazat întotdeauna pe cuceriri (fizice, economice, culturale). Să ne amintim că „În cele două republici surori Vandana, cultul strămoşilor este foarte puternic implementat încă din copilărie. Să luăm, de pildă, povestea Cneazului Robert, care ar fi domnit între 1286 şi 1307, perioadă cunoscută drept Epoca de Fier a Cnezatului. Au fost anii cei mai plini de evenimente: marile victorii de la Robinda şi de la Râul de Argint, dar şi înfrângerea de la Copasta (ca să nu mai vorbim de dezastrul suferit de vandani la Rombombarg, când peste două mii trei sute de oşteni au fost împinşi şi înecaţi în mare)”. Aşadar, Consiliul Superior de Apărare a Ţării a decis că tradiţia este un lucru sfânt pentru orice naţiune care se respectă şi, drept urmare, Regimentul Trei Motorizat „Cneazul Robert”, bazându-se pe atât de verificatul element surpriză, a distrus, în zorii zilei de 16 septembrie, un sector de 214 m. din gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri unul de celălalt – A Opta Minune a Lumii – şi a pătruns în Republica Democratică Vandana. Regimentul Trei Motorizat „Cneazul Robert” ar fi trebuit să fie vârful de lance al invaziei, însă trădarea generalului Kaspar Rauchen, în loc să reînnoade victoriile istorice de la Robinda şi de la Râul de Argint, a readus în actualitate dezastrul de la Rombombarg. Şi abia atunci s-a devoalat adevăratul plan al Consiliului Superior de Apărare a Ţării: de fapt, generalul Kaspar Rauchen n-a trădat, ci a pus în aplicare un ordin ultra-strict-secret, în urma căruia se spera ca Republica Umanistă Vandana să fie în sfârşit ocupată fie de republica soră, fie de Marile Puteri. Planul ultra-strict-secret, purtând numele de cod „Smooky 16” a dat greş. După ce armata vandană a capitulat necondiţionat înainte de a se fi tras şi un singur foc, nici Republica Democratică Vandana şi nici Marile Puteri nu s-au arătat dornice să ocupe măcar un metru pătrat de teren al Republicii Umaniste Vandana. Ba, mai mult: vündünii s-au angajat să refacă ei stricăciunile pricinuite gardului cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri unul de celălalt -, A Opta Minune a Lumii. Şi Marile Puteri au alocat o sumă simbolică acestei acţiuni. (O sumă simbolică, însă aceasta dovedea că ele, Marile Puteri, sunt de acord cu refacerea gardului de către vündüni.)
A Opta Minune a Lumii încântă şi pe mai departe ochii şi nările atât celor ce se află în Republica Umanistă Vandana, cât şi celor de pe ţării republicii surori, Republica Democratică Vandana.
[1] Proiectul acesta n-a mai fost realizat, aşa că gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri unul de celălalt -, a rămas unica A Opta Minune a Lumii.
[2] Materialele acestea de presă exclusiv pozitive erau posibile întrucât oaspeţii străini erau duşi direct de pe aeroporturi în penitenciare, aeroporturi construite special lângă locurile de detenţie.
[3] Sediul Vechii Biblioteci Naţionale a fost transformat în închisoare, pe timpul experimentului „Penitenciarul”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.