OM ŞI LEGE (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Cei inconștienți

sunt întotdeauna cei mai nehotărâți,

cei mai energici,

cei mai cruzi:

ignoranții.

Iar el nu era un ignorant, de aici puterea, dar și groaznica lui slăbiciune. Pentru că nu putea să-și arate forța decât dacă i se dădea timp pentru asta, iar ignoranții nu-ți dau niciodată timp. El era o corabie mare care nu-și putea efectua savantele manevre decât în ape adânci. înspăimântător pentru o flotă și pradă ușoară pentru câteva bărci care l-ar fi luat prin surprindere. Care-l puteau scufunda oricând.

Pe urmă, în timp ce-și continua trecerea printre coloane și pe sub statuile sfinților, pe lângă altare și sub crucifixuri, neprivindu-le, ci tratând o datorie scadentă cu un negustor, fu chemat de cineva pentru a-i da leacuri unei femei ce căzuse în mijlocul unui grup de curioși. Iar un negustor, care mai primise astfel o păsuire neașteptată, se întreba din nou și din nou de unde i se înmulțeau banii cămătarului, din moment ce nu și-i primea aproape niciodată înapoi sau cel puțin așa lăsa el să se creadă.

— Benjamin! se auzi acesta strigat și fără să privească într-acolo își dădu seama că e individul pe care îl plătea de atâtea generații, fără nicio speranță. Benjamin, iar îți întorci ochii de la cele sfinte! Asta era adevărat. Îl înspăimântau imaginile pentru că era încredințat că bate piroanele și crucea și flagelările și Sfântul Sebastian cu atâtea săgeți în el nu reprezintă decât defularea. Îi ajungea cruzimea din cărți. Nu voia s-o și vadă. Singurul înger pe care-l accepta era îngerul Gabriel, îngerul etern surâzător, dar și de acesta îi era teamă, o teamă izvorâtă din interdicția veche a chipului cioplit, încerca el să se autoconvingă, o teamă izvorâtă însă în aceeași măsură și din spaima în fața râsului prea ușor, pentru că veșnic nu stă cu zâmbetul pe buze decât cel ajuns la senectute sau cel inconștient. Iar pentru cine îl vedea, îngerul Gabriel nu părea în niciun caz ajuns la ultima înțelepciune. Benjamin, tu urăști cele sfinte! auzi el din nou vocea, în spatele său, și individul musculos își făcea deja drum printre oameni, spre a ajunge la el. Și oamenii luau parte la indignarea lui. Adevărul era însă că Benjamin nu ura, ci trecea prin nava bisericii ca prin piață, nu ura și nu iubea. Era prea preocupat de socotelile sale, de hârtiile sale, de copiii săi și de temerile sale, pentru a mai avea timp să urască sau să iubească și spaimele și speranțele altora.

Și atunci avu marea surpriză să-l audă pe Rotofei, la fel de bine dispus ca de obicei, băgându-se din nou în vorbă și închizând incidentul care ar fi putut să aibă urmări atât de neplăcute.

— Și eu am văzut pe unu’ trecând așa pe lângă sfintele odoare. Asta s-a întâmplat acum cinci ani, când am fost cu stăpânul meu, bunul și cuviosul Villard, într-o frumoasă călătorie prin marile orașe de la miazănoapte. Când am poposit într-o abație unde stăpânul meu era așteptat cu mare drag și cinste pentru cadourile pe care le-a promis Sfintei Născătoare Maria și călugărilor ei din acele locuri, am întâlnit acolo un sărman meșter, pe numele său Bernard, care venea în sfântul lăcaș, ferindu-și ochii de la altare. Lumea îl lăsa în plata Domnului și spunea despre el că-i cam scrântit, mai ales că, puțini ani înainte de a trece noi pe acolo, biserica mare luase foc și Bernard ăsta a intrat de mai multe ori printre flăcări și bârne (care se prăbușeau) și a scos afară odoarele cele mai de preț și toate vechile chipuri cioplite. Păstra arsuri pe față chiar și atunci când l-am văzut noi și, în general, mirosea mereu a pârlit locul pe unde călca.

— Dar înainte de a salva odoarele sfinte, se uita la ele?

— Înainte? Asta îmi aduce aminte de un tâlhar din Munții Hautes Fagues care fusese prins și trebuia judecat. Și l-au osândit la ștreang pentru că a ucis o femeie și i-a luat banii. Dar pe urmă au aflat că înainte, “înainte“ cum ați binevoit și domnia voastră să întrebați, înainte a salvat copiii acelei femei de la înec. Trei copilași care acum plângeau după el, iubindu-l ca pe un tată și ca pe tot ce le-a mai rămas. Lucru de mirare și binecuvântat, ar fi spus oamenii chemați la judecata tâlharului, dacă nu s-ar fi știut că, înainte, tot ”înainte“, același tâlhar n-ar fi spânzurat un fierar cu mâna lui numai pentru că acesta i-a rănit calul, lucru cu atât mai de neînțeles cu cât și mai înainte a dăruit sfântului locaș din Colonia două pungi pline de aur, aur pe care nu l-a furat ci pe care l-a moștenit în toată regula de la tatăl său, care a fost om bogat. Dar tot înainte… Nu vă supărați, eu nu știu cum vine treaba asta, dar ”înainte“ înseamnă ce a fost și mai înseamnă și de acum înainte ce va fi. Asta m-a învățat un cărturar care într-o zi…

Profitând de povestea Rotofeiului, Benjamin se strecură afară din biserică. “Da, își spuse, înaintea, mea se află ceea ce a fost și ceea ce va fi…“

Ieșirile acestea din biserică reprezentau și ieșirile din spațiul vizual din litografie pentru un Ladislau Pietraru, avocat la Lugoj. De câte ori se întâmplau aceste ieșiri, Benjamin simțea o anume stare de neliniște, de parcă ar fi avansat pe cărări nesigure.

În noroiul de afară, o mulțime de gură-cască se înghesuia în jurul unui înghițitor de foc și, ceva mai încolo, în jurul unui bărbat dezbrăcat până la brâu și care paria cu oricine că oricât l-ar lega cineva în lanțuri, el poate să se dezlege în câteva clipe, lucru de mare mirare pentru toți cei care se înghesuiau să-l înfășoare în fiare de abia i se mai vedea fața. Dar, într-adevăr, el se elibera de fiecare dată (puțin mai zgâriat) de strașnicele legături.

Era o zi rece și parcă toată suflarea omenească se adunase în biserică sau pe esplanada din fața ei pentru ea om de la om să se mai încălzească împreună. De aceea, privind drumul pustiu până la orizont, Benjamin ezită să se depărteze prea mult.

Pe urmă veni cineva la el și-l trase la o parte și-i ceru zaruri. Le primi pe ascuns și dădu douăzeci de sous pentru ele. El nu juca niciodată zaruri și nici alte jocuri de noroc, dar privea adesea ore în șir la distracțiile celorlalți. Și astfel nu-i fu greu să inventeze zaruri care ascultau de mâna celui ce le mânuia. Le vindea pentru douăzeci de sous, o sumă destul de mare, dar cel ce le cumpăra putea apoi să câștige înzecit de pe urma lor. În ultimă instanță, totul era un joc de tact și psihologie care nu numai că trăda caracterul omului, dar nici nu era eficient în lipsa unei purtări rezonabile. Avea nevoie de bani pentru că banii erau singura lui pavăză și el trăia cu convingerea că în spatele acestei paveze nu se ascundea numai trupul și ființa sa și alor lui, dar și gândire și știință folositoare pentru toți și mai ales un fir lung care se derula până la Adam și Seth și care trebuia să se continue cu orice preț, indiferent de vremuri… Firul care nu avea nevoie să se rupă îl împingea să facă atâtea întru acest scop. Dar Benjamin nu suporta să calce legea și legea, dreaptă sau potrivnică, l-a sancționat de multe, ori. Nu suporta nici măcar ideea de a călca legea, dar legile se mai schimbau și ceea ce făceai azi, fără teamă, era considerat mâine delict îngrozitor. Și totuși o ordine trebuie să existe în toate și el se ferea, pe cât era omenește posibil, să facă lucruri ilegale. Și, în virtutea acestui scop, pierdea mult și risca și mai mult, dar cel puțin putea să se amăgească, spunându-și că e cu conștiința curată. Și, deși știa perfect de bine ce lipsită de valoare de circulație este conștiința, era încredințat că totuși doar ea singură, Conștiința, este în stare să păstreze un echilibru al lucrurilor. De aceea era atât de speriat Benjamin ori de câte ori făcea un lucru pe care legea din clipa aceea sau din locul acela nu-l accepta.

Era o adevărată artă și aceasta de a fabrica zaruri, dar mai ales tehnica de a-ți procura o clientelă pentru ele, clientelă care să te caute la sigur, păstrând totuși secretul. Pentru că dacă acela care a primit pentru cei douăzeci de sous uneltele programării sorții era strict interesat să nu știe nimeni de proveniența lor, era de mirare că apărea mereu altcineva, venind tot la Benjamin, obligându-se să poarte apoi taina mai departe. Câteodată până și acesta se întreba de unde se ivesc acești mușterii. Existau oameni pe pământul acesta atât de întins, oameni care să aibă nevoie de zaruri, să le cumpere, să le folosească până ce un disperat se va răzvrăti împotriva norocului strâmb și-l va ucide pe cel ce a venit nesătul cu zarurile blestemate. Zarurile nu sunt decât o formă a cunoașterii, dacă se află în mâna cui trebuie și ce știință n-a fost folosită până acum și împotriva oamenilor? Cei proști și cei netrebnici n-au decât să numească zarurile drept ceea ce văd ei în ele, niște cuburi măsluite, unelte ale Diavolului. Căile întâmplării sunt neștiute sau în orice caz mintea omului este de la o limită încolo neputincioasă, firul este cel care trebuie să se desfășoare mai departe, ghemul s-ar putea să fie nesfârșit, dar dacă se rupe o dată, nu mai poate fi reînnodat pentru vecie. Și ar fi păcat.

Benjamin era un spectator. Performanțele zațurilor sale nu-l trădau niciodată și ar fi preferat să-și înghită cele câteva cubulețe din os, decât să-l prindă cineva cu ele. Zarurile erau arta lui secretă, la fel ca și scamatoriile cu cifre, artificiile care-l ascultau pe cel care le cumpăra sau sticlele care se colorau singure. Toate astea erau date pe bani altora și aceștia își cumpărau astfel și faima mânuitorului. Benjamin rămânea să asiste la spectacolele pe care le dădeau mușteriii săi și să se mire alături de ceilalți curioși.

Stătea și acum și privea la un individ extraordinar de musculos care se oferea, pentru doi sous-i, să se bată cu doi bărbați deodată, dar nu se prea găseau amatori, așa că luptătorul era dispus să scadă taxa chiar și la o singură monedă…

Începu să plouă și Benjamin se uită lung la drumul șerpuitor ca într-un tablou, drum pe care nu îndrăznise să se aventureze de frică să nu se rătăcească de biserica din litografie. Îi era teamă că n-o să găsească drumul de întoarcere în viitor.

În scurtul-lungul răgaz cât se găsea în preajma celor din secolul al XIII-lea Benjamin avea un rost din secolul al XIII-lea și o familie numeroasă și multe tabieturi dragi. Dacă ar fi zăbovit doar cu puțin mai mult, acolo, n-ar fi fost exclus să nu mai vrea să plece înapoi, în viitor. Și el știa asta. Ei știa că viitorul se uită cel mai ușor.

În fața unui altar lateral i se păru că-l vede pe Rotofei predicând, spunându-și poveștile sale care se legau unele de celelalte, ca zalele unui lanț nesfârșit. Dar Benjamin avea o familie numeroasă și o mulțime de prieteni și de slugi, numeroși datornici, era puternic și bogat și mai presus de toate avea o casă și în casă copiii săi și știința sa scrisă, știa ce are de făcut. De aceea, era respectat, și temut și iubit de ai săi, și admirat pentru că îndrăznea să se expună mereu pe terenurile atât de nesigure, ale celorlalți numai pentru a-și păstra puterea, pentru a și-o mări și poate și pentru alte cauze. El însuși revenea de fiecare dată mai străin și mai trist în mijlocul celor ce credeau în el. Iar câteodată nu mai revenea deloc, așa că nu va rămâne clar niciodată, nici măcar pentru el însuși, care era visul și care era realitatea camera cu vechea litografie din Lugoj sau biserica și familia sa, și prietenii, și mai ales copiii și manuscrisele sale din secolul al XIII-lea. Poate că mai erau și alte ipostaze… Dar de ce trebuie să fie una mai adevărată decât alta? De ce trebuie să fie visul vis pentru cel ce se trezește și de ce nu poate fi trezirea visul celui care adoarme?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.