OM ŞI LEGE (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Cu pâinea în servietă și cu trei lame ASTOR procurate pe sub mână, Pietraru reveni încet spre casă. Cele trei lame ASTOR îi produceau grele neliniști, dar avea ticluită o poveste întreagă pentru a le putea justifica.

În fața casei, îl aștepta din nou Rusan, ieșind de sub o poartă, speriindu-l.

— Dacă-mi permiteți, îl acostă, nu puteam vorbi acolo față de individul acela.

O umbră se plimba de-a lungul și de-a latul străzii.

— Dânsul e cu dumneata? întrebă Pietraru.

— Nu-l recunoașteți? Cred că tot pe dumneavoastră vă așteaptă.

— Nu prea am timp, minți Pietraru. Trebuie să studiez niște dosare. Mă așteaptă azi dezbateri deosebit de grele. (în realitate era o zi moartă. La tribunal își aranjase în așa fel lucrurile ca în ziua aceea să poată lipsi. Astfel că în realitate n-avea nicio treabă.)

— Păi, să vă caute la tribunal, hotărî Rusan, împingându-l pe omul de lângă el în curte.

Lui Pietraru nu-i prea plăcea să primească acasă, în primul rând pentru că nu se putea obișnui să introducă pe cineva prin baie.

— De fapt, cu ce vă pot fi de folos, întârzia el cât mai mult, tot căutându-și cheia de la apartament.

— Să intrăm, tovarășe Pietraru, să intrăm!

Intrară.

— E cam frig la mine, spuse Pietraru, ar trebui să nu vă scoateți paltonul.

— Cu ce încălziți? Eu am făcut rost de două căruțe de coceni de porumb. Sunt foarte buni, numai că mi-au umplut pivnița cu șobolani.

— Luați, loc! Ei, despre ce este vorba?

— Păi, v-am spus Luca a fost arestat. Asta înseamnă că și Lazăr va fi…

— Lazăr? De ce?

— Nu vă supărați, dumneavoastră nu sunteți de prin partea locului, nu cunoașteți toate dedesubturile, “toate mișmașurile“ după cum spunea soția mea Iolanda. Chiar!

De unde sunteți?

— De unde știți că nu sunt de aici?

— Eu cunosc aproape pe toată lumea care a trăit la Lugoj în ultimii cincizeci de ani. Doar refugiații ca… Știți, eu am fost o persoană foarte cunoscută în oraș…

— Mă rog…

— Și, pe urmă, Pietraru… Ladislau Pietraru… Ăsta nu e un nume…

— Dar ce-i?

— Pe tatăl dumneavoastră tot Pietraru l-a chemat?

— Tot. De fapt, ce doriți? repetă Pietraru întrebarea.

Ceva, parcă o pasăre uriașă și grasă, se lovi de fereastră și dispăru încet. Ladislau Pietraru tresări puternic, în timp ce Rusan nu arăta de parcă ar fi sesizat ceva.

— Adică eu cred că n-ați venit nici de la Dorohoi, insistă Rusan. Așa că dacă l-au arestat pe Luca, mă gândesc că Lazăr… Știți, ar trebui să luăm niște măsuri de precauție.

— Ce fel de măsuri?

— Păi, oricum… Vă spun că nu-i cunoașteți pe lugojeni.

— Foarte bine. Atunci de ce nu apelați la un lugojean?

— Am fost la domnul doctor Jager. El însă nu mai lucrează și mi-a spus că dumneavoastră sunteți cel mai indicat.

— Și ce v-a mai spus doctorul Jager?

— Dânsul este cam depășit… Dar eu cred că lucrul cel mai bun ar fi să le-o luăm noi înainte.

— Adică?

Se auzi o bătaie în geam.

— Asta o fi “clientul“ spuse Rusan înciudat.

— Păi, tot v-a văzut intrând.

— Dar n-are dovezi!

Însă nu era el, ci doctorul P. și Rotofeiul de la brutărie.

— Pietrarule, vreau să-ți spun niște chestii nemaipomenite, zise medicul.

— Spune-le!

— Hai, dă-ne drumul!

Așa că Pietraru se duse să le deschidă, în pofida semnelor disperate pe care i le făcea Rusan.

— Știam eu, mormăi acesta, “clientul“ n-ar fi îndrăznit să vă inoportuneze în felul acesta.

— Nu vă dezbrăcați, îi atenționă avocatul pe noii veniți. N-am aprins încă focul.

— Când o să ieșim o să ne fie și mai frig, spuse doctorul P., scoțându-și paltonul de blană. “Sic animum componamus, ut quicquid res exiget, id velimus; et in primis finem nostri sine tristitia cogitemus“. Doctorul râse, dar ceilalți nu-i împărtășiră veselia. Seneca, îi lămuri el.

Rotofeiul rămase în picioare cu două pâini în mâini, probabil că i-o căra și pe cea a doctorului. Lui Pietraru i se făcuse somn și ar fi vrut să se culce. Dar patul îi era în cămăruța secretă. (Pentru care nu plătea nici măcar chirie legal. De plătit, plătea totuși, pentru că reușise să strecoare o greșeală în calculația făcută de funcționarul de la Oficiul de locuințe, astfel încât, își spunea, dacă vreodată, printr-o minune, l-ar fi prins cu camera ilicită, ar fi putut dovedi că a plătit în toată vremea o sumă oarecare și pentru ea. Acum i-ar fi făcut o mare plăcere să se poată strecura în patul din debara, să intre acolo cumva fără să-l simtă ceilalți și pe urmă aceștia să-l caute, l-ar fi putut căuta mult și bine… Ușa din perete era atât de perfect etanșată, încât nu exista un pericol prea mare să fie vreodată descoperită).

Doctorul. P., cel care cu câteva clipe mai înainte părea atât de dornic de efuziuni, tăcea indiferent, tolănit într-un fotoliu. Și-ar fi luat o carte de pe raftul cel mai apropiat, dar titlurile erau în germană și el nu știa nemțește iar să se scoale pentru a căuta o altă carte, n-avea niciun rost.

În schimb, cu atât mai volubil era Rotofeiul:

— Foarte frumos aici la dumneavoastră, domnule avocat și cred că nici nu e prea frig. Cât am fost cu domnul locotenent Solomon la arhivele din Viena nu am răbdat niciodată frigul pentru că hârțoagele sunt cel mai bun izolant de căldură. De aia se și bagă ziare în cizme, nu? Odată,, la Buchenwald…

— Ați fost la Buchenwald?

— Da. Acolo mi-a spus…

— Sunteți evreu?

— Da de unde!

— Atunci?!

— N-au fost numai evrei acolo. De exemplu, domnul despre care am început să vă spun era italian. Îl chema Polovacini și era zidar. El a experimentat înainte de a ajunge la Buchenwald o metodă foarte bună de izolare termică, folosindu-se de o bibliotecă din Mantova. Căra în fiecare zi câte o roabă cu cărți și căptușea încăperile clienților cu ele. Asta era și economic și decorativ. Clienților domnului Polovacini le convenea să aibă camerele astfel căptușite.

Doctorul P. căscă zgomotos. Rusan îl întrebă pe Rotofei:

— Și de ce a ajuns acest Polovacini la Buchenwald? Și de ce ați ajuns și dumneavoastră acolo?

— Eu, vă rog, nu pot să, vă răspund la două întrebări în același timp. Asta nici nu se poate, cum bine a spus domnul Olariu, deși Bruno i-a demonstrat și acest lucru.

— Vi-l prezint pe noul meu infirmier, spuse într-o doară medicul.

— Totuși, insistă Rusan, ce ați căutat dumneavoastră la Buchenwald?

— După ce am venit din nordul Moldovei a trebuit… Rotofeiul îi căuta cu insistență ochii lui Pietraru, dar acesta se ghemuise în găoacea sa, încât nu i se mai putea vedea fața. Da… A trebuit să-l găsesc pe un domn Eichorn din Satu Mare. Aveam să-i dau un ceas de aur de la taică-său, care a murit. Și când am găsit adresa, mi s-a spus că l-au dus. Am aflat destul de greu unde ar putea fi și dacă mai trăiește, dar mi-am zis că nu pot să iau toate lagărele la rând. Așa că la Buchenwald am intrat, dar de ieșit n-am mai putut să ies.

— Și l-ai găsit pe acel domn Eichorn?

— L-am găsit, dar ceasul nu-l mai aveam, că mi l-au luat. Acum, sincer să fiu, ceasul s-a și stricat între timp, că eu nu eram obișnuit cu el și l-am tras prea tare, așa că eu cred că i-am rupt arcul. Dar pe domnul Eichorn l-am găsit și acolo l-am întâlnit și pe un oarecare Iovănescu, dacă ați auzit de el. De statură potrivită și cu sprâncene foarte groase. Un om remarcabil, numai că avea mania timbrelor. Are aici, la Lugoj, o soră măritată. Nu știu cum o cheamă. Acest Iovănescu a reușit să-și facă o colecție de timbre și în lagăr. Își procurase mii de bucăți, din toate țările. Dar nu prea avea cu cine face schimb. Știți, acolo filatelia nu prea… Nu vreau să spun că deloc… dar totuși… Și așa, din Nordul Moldovei am ajuns, tot căutând rude, la Lugoj. Rotofeiul încercă din nou să surprindă privirea gazdei și din nou Pietraru se eschivă.

— Iovănescu… Iovănescu… repeta gânditor Rusan. Pe soția lui Penescu o chema, dacă nu mă înșel, Isăcescu, dar asta este cu totul altceva, recunoscu el, în cele din urmă, cu multă părere de rău. Iovănescu… Iovănescu…

— Lăsați, acum cu noua mea slujbă, n-o să fie mari probleme s-o găsesc. Știți, la un spital, lucrurile se află întotdeauna.

— Da, confirmă doctorul P., de azi dânsul o să lucreze la mine la spital.

Pietraru închise ochii. Stătea tolănit în fotoliu, singurul din toată societatea care nu-și scosese paltonul, nici măcar nu și-l descheiase. În prezența lor, era cel mai străin în propria-i casă. Auzea ca prin vis cum Rusan insistă în mod cu totul imbecil să afle tot felul de fleacuri și cum Rotofeiul se pricepe să-i răspundă în felul său, mărind mereu aria personajelor, venind cu alte și alte nume, trăgându-l pe Rusan pe nesimțite în întâmplări tot mai depărtate de cele de la care a pornit. Și, în scurtele pauze dintre cuvinte, putea auzi din când în când pași pe stradă. Recunoștea pașii “clientului“ care se plimba de cine știe când pe sub geamul său, așteptând un prilej să-și descarce neliniștile. La început, Pietraru mai avu vreme să se întrebe de ce o fi venit doctorul P. cu noul său infirmier pe la el, medicul ivindu-se de obicei cu un scop precis, dar încetul cu încetul îl uită pe medic și-i uită și pe ceilalți și căzu într-o moleșeală din care nu-l trezi decât o remarcă a Rotofeiului, atât de neașteptată, încât nu numai că deschise ochii, dar sări și în picioare, uitându-se buimăcit în jur, orbit o clipă de lumina din cameră și apoi de siguranța cu care vorbea noul infirmier al doctorului P.

— Poate Ambrus, îl auzi ca prin vis pe Rusan.

— Nu, domnul Ambrus a fost fratele vitreg al unui tipograf din Pilsen. Am fost la dânsul acasă, trimis de domnul locotenent major Lukas pentru niște invitații. Domnul acesta Ambruș din Pilsen locuia lângă catedrala mare din centrul orașului. Spun acest lucru pentru că era foarte religios. Avea o încăpere mică și tainică lângă tipografie, cam cât a tovarășului Pietraru. (Asta a fost momentul în care a sărit avocatul în picioare.) Din cămăruța aceea a încercat să-și construiască un tunel care să-l ducă direct la biserică, dar a greșit calculele și a ajuns în casa unui domn Vucel pe care l-au arestat pentru înaltă trădare și o dată cu el și pe fratele domnului Ambrus pentru complicitate. La proces, fratele domnului Ambrus a spus numai atât, că dacă greșești drumul, așa să pățești cum a pățit el. Foarte frumoasă catedrala Sfântul Bartolomeu din Pilsen. Ați vizitat-o cumva? (Și, între timp, Rotofeiul zgâlțâia de ușa secretă a lui Pietraru, crăpând-o de câteva ori și lipind-o din nou de perete, fără ca ceilalți doi să-i dea prea mare importanță faptului. Dar gazda nu-și putea lua ochii de la ușa aceea și în fracțiunile de secundă când ea se deschidea puțin, Pietraru avea impresia că vede cu totul altceva în spatele ei decât ceea ce era obișnuit să vadă. Și în primul rând îl neliniștea faptul că interiorul era luminat, el având obiceiul de a verifica întotdeauna de mai multe ori dacă a stins veioza atunci când ieșea.) Cine știe cât a durat scena aceasta pentru că Pietraru se pomeni întrebat la un moment dat de către Rotofei:

— Aveți foarte multe cărți! Le-ați citit chiar pe toate?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.