„Îmi plac castelele de nisip pe care le iau valurile. Au o graţie a lor, o durată limitată, sunt unice”

Dragoş Buhagiar reprezintă în scenografia contemporană un arhipelag unic de spectacole pe care ai vrea să le vezi şi revezi la nesfârşit. Talentat până la Dumnezeu, cum se spune, Dragoş Buhagiar a creat în scenografiile sale o enciclopedie de lumi, o istorie vie despre teatru. Fiecare spectacol al său e un miracol de creativitate. Scenograful defineşte o lume, o aşază într-un spaţiu, dându-i dimensiunea zborului. Spaţiul lui este ca un palimpsest.

Imagini din copilărie şi adolescenţă, încărcate de povestirile celor dragi şi ale locului natal, s-au coagulat în privelişti-marcă asemenea unor generatoare de energie artistică şi sufletească. Precum silozul-port din Brăila, construit de inginerul Anghel Saligni, în anii 1884 şi 1889, în serie cu silozurile din porturile Constanţa şi Galaţi sau cu imaginea magaziei de coceni de porumb, alăturând geometria luminii desenată abstract în privire de spaţiul închis-deschis, foşnitor, uscat şi sângeriu, în care se cuibăreau Privirea şi Privitorul. Sau grădina de flori dintr-o altă vecinătate. El ştie să se joace admirabil cu lumina şi întunericul.

Spaţiul teatral este în toate creaţiile sale un recipient, un oraş, paharul plin sau gol al lumii, baroc sau sublimat. Lumea lui Buhagiar este lumea lui Shakespeare sau a lui Molière, a lui Beckett sau Brecht, a lui Garcia Lorca sau Dürrenmatt, a lui Arthur Miller sau Dario Fo, a lui David Hare sau Paulo Coelho, dar şi cea a lui Victor Ioan Popa, Mircea Eliade, Eugène Ionesco sau Caragiale.

Un îndrăgostit de grădini

Pictural, spectaculos, precum în „Burghezul gentilom”, după Molière, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Petrika Ionesco, sau epurat, sugerând o stare, un peisaj lunar, precum în „Leonce şi Lena”, de Georg Büchner, în regia lui Alexandru Dabija de la „Odeon”. Defileuri şi alaiuri de carnaval, precum în „Costumele”, montat de Dan Puric la Teatrul Nottara. Împerial, glaciar, senzual şi seducător precum universul oglinzilor şi strălucirea diamantelor în „Îngerul albastru” după Heinrich Mann, în regia lui Răzvan Mazilu, sau armonizând exemplar viziunea clasică cu accentele de modernitate în „Toţi fiii mei”, după Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru, unde metafora frunzelor moarte din piscina centrală are o forţă evocatoare fără egal.

Rigoarea cu care lucreză se simte în cel mai mic detaliu. Ar trebui să existe expoziţiile sale de scenografie în lume. Cu siguranţă, o asemenea expoziţie ar demonstra că Brăila din poveştile marelui scenograf nu este doar un oraş din universul copilăriei, buricul lumii, ci o lume care adună multe civilizaţii ca orice port de notorietate.

Cu un talent înnăscut, cu un profesionalism excepţional, Dragoş Buhagiar ne îmbarcă pe puntea unui vas miraculos şi fiecare scenografie pe care o semnează este povestea acestor călătorii.

„Am călătorit alături de mari regizori, între realitate şi ficţiune”

Scenograful în atelier

Îmi povesteaţi în întâlnirile noastre de la Sibiu despre oraşul copilăriei, Brăila, cu lumea lui pestriţă, multietnică şi multiculturală. Mi-am dat seama că Brăila însemna un port în care veneau şi plecau toate navele lumii, la fel ca în scenografiile dumneavoastră, care aduceţi pe scenă, mereu şi mereu, povestea şi oamenii unei călătorii, mirodenii şi textile exotice, destinaţii, tranzitul unor destine, utopicul echilibru. De unde numele de Buhagiar?

Buhagiar este un nume foarte vechi în Malta, se spune că vine din vremea etruscilor. Directorul Teatrului „La Valetta” îmi mărturisea că este un nume care apare frecvent, cum ar fi Popescu la noi. Este format din două rădăcini. Una înseamnă fiu şi cealaltă, stâncă. S-ar traduce, deci, fiul stâncii. Deşi este pierdut în negura vremii, se spune că bunicul ar fi venit întâi la Sulina, pe urmă s-a mutat la Galaţi şi apoi s-a stabilit la Brăila. Străbunicii mei erau de viţă nobilă. A fost un întreg scandal, pentru că bunicul meu, care era un om înstărit, s-a căsătorit cu fata în casă, respectiv bunica mea paternă. Bunicul era catolic, iar bunica era ortodoxă, de origine grecoaică. Era o femeie foarte frumoasă, dar semi analfabetă. Aşa încât copilăria mea a pendulat între două extreme.

După câte îmi dau seama, Brăila era un oraş al confluenţelor şi al negustorilor bogaţi. Îmi aduc aminte că, într-un interviu pe care l-am făcut cu Ana Aslan, aceasta îmi vorbea despre originile sale, tatăl ei fiind un bogat negustor de covoare, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât mama ei, de care se îndrăgostise nebuneşte. Din Brăila au plecat şi Hariclea Darclée, Cătălina Buzoianu, Vasilica Tastaman, Vlad Păunescu, Mihai Berechet, care era dintr-o familie de farmacişti bogaţi…

Era un oraş viu, cu magazii şi antrepozite pe malul Dunării. Oricum, duc cu mine nostalgia unor lumi apuse. Eu cred că sunt un metis. Din această combinaţie stranie, bănuiesc că bunicul din partea mamei ar avea o origine ţigănească, de fapt, din zona Filipeşti. Iar bunica din partea mamei era bulgăroaică. Cred că în zona aceea toată lumea era metisată. Apoi, Brăila a devenit o lume bigotă, preocupată doar de ce fac alţii.

Îndrăgostit de spațiile largi

Ce imagini poetice legate de copilărie v-au rămas în suflet şi ce v-a făcut să vă îndreptaţi către pictură?

Nu mi-am dat seama atunci când am glisat către această zonă. Doar atât îmi aduc aminte că în clasa a doua m-am dus la Casa Pionierilor, la cercul de pictură. Desenam tot timpul, chiar şi în timpul orelor, profesoara spunându-i mamei că din această cauză nu sunt atent. În perioada aceea desenam foarte mult vapoare, pentru care mă inspiram stând pe malul Dunării şi observându-le. Dar desenam şi tractoare. Când am ajuns în clasa a cincea, unul dintre profesori i-a întrebat pe părinţii mei de ce nu m-au dat la Şcoala de Arte. Şi astfel am nimerit la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, pe mâna unui pictor foarte talentat, care mi-a fost profesor, Boer Dondoş Constantin, care era ardelean şi terminase Academia de Artă din Cluj. Şi el mi-a zis: „Ai talent, du-te şi studiază în Ardeal, la Cluj, unde se face o treabă serioasă, în rigurozitatea desenului, dar şi în pictură, şi în construcţia operei”, ceea ce m-a ajutat mai târziu în scenografie. Aşa încât, în clasa a opta, după vacanţa de iarnă, după ce mi-am dat seama că nu pot să mă apropii de matematică şi fizică, pentru a învăţa la Liceul „Murgoci” din Brăila, i-am spus tatălui meu că aş dori să dau la Arte. Acesta mi-a replicat: „Te las să te duci la Arte la Cluj, dar dacă nu intri nu mai discutăm, te duci la Liceul Militar din Câmpulung Muscel”. A fost un pact. Din fericire am intrat, am reuşit cu o notă maximă. Am intrat la Liceul de la Cluj şi mă pregătean pentru design, secţie care exista la Institutul „Ioan Andreescu”. Am plecat de acasă la 14 ani şi de atunci am rămas cu dorinţa de a vedea spaţii diferite.

La Gala UNITER

Şi de aici, cum de v-aţi îndreptat către teatru?

Am văzut un spectacol la Cluj cu Marcel Iureş, „Cum se numeau cei patru Beatles”, şi mi-a plăcut atât de mult încât toată stagiunea eram în fiecare seară la teatru. De fiecare dată când vedeam un spectacol, îmi imaginam cum aş fi făcut eu decorul. Am descoperit că secţia de scenografie nu mai era la Cluj, ci la Bucureşti. Mă despărţeam greu de Cluj. La Bucureşti, am căzut la proba eliminatorie, aşa încât am plecat în armată. Era o perioadă sinistră, în care Facultatea de Arte Decorative exista numai la seral. Întâmplător, în anul când m-am întors din armată, nu exista secţia de scenografie. Aşa că m-am apucat să muncesc, am intrat şi a început periplul. Am fost la mai multe clase. Am începul la clasa lui Vasile Roman, care la scurt timp a murit într-un accident pe scările metroului. Nu făcuse multă scenografie, dar avea o eleganţă.

Inventivitate și atmosferă în Oblomov

Ce profesori v-au influenţat?

A fost o perioadă catastrofală când ne-a preluat Constantin Albani, care nu ştia să predea nimic. După revoluţie, am avut un profesor excepţional, Vittorio Holtier, şi mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat un maestru. După care am tot migrat… Am avut relaţii excepţionale, chiar dacă nu mi-au fost profesori la clasă, cu Ion Popescu-Udrişte, cu Mihai Mădescu şi mai ales cu Dan Jitianu.

Noi am avut o şcoală de scenografie foarte serioasă. Mă refer la Paul Bortnovschi, Liviu Ciulei … Ce alţi idoli aţi avut?

Să-l mai adăugăm pe Helmut Stürmer, care între timp a devenit prietenul meu drag, pe care îl iubesc foarte mult. Mai sunt Lia Manţoc, Dan Nemţeanu, Andrei Both… L-am admirat şi pe Richard Peduzzi… Erau nişte profesionişti şi-ţi doreai să fii ca ei. Mă gândesc la excepţionalele scenografii din „Yvonna, Principesa Burgundiei”, de la Teatrul Mic, dar şi din „Richard al III-lea”, din „Dimineaţa pierdută”, din „Hamlet-ul” lui Toca şi mai recent din „Faust”.

Ce întâlniri decisive cu regizori v-au marcat? Este ştiut că scenograful este o verigă de legătură între regizor şi textul pe care acesta îl propune, între regizor şi actor, urmărindu-şi totuşi propria aventură.

Am călătorit alături de mari regizori, între realitate şi ficţiune. Am făcut cu Toca trei spectacole, „Eduard al III-lea”, de Shakespeare, „Oblomov”, de Goncearov, şi „Elizaveta Bam”, de Daniil Kharms, care a contaminat pe toată lumea cu universul sunetelor. Pentru ultimele două am fost distins şi cu Premiul UNITER. Aveam puncte în care rezonam cu Toca, aceleaşi repere culturale după care ne ghidam. Era un om bogat şi din punct de vedere vizual. Lucrurile se despărţeau la un moment dat la nivel uman. Şi nu i-aş reproşa lui, ci mai mult mie, lipsa autoevaluării. După fiecare premieră întotdeauna am fost de părere că regizorul şi scenograful trebuie să se autoevalueze sincer. Ceea ce se întâmplă în relaţia mea cu Silviu Purcărete este o sinceritate debordantă, fără menajamente. N-are nimic de-a face cu orgoliul. Atunci când lucrezi cu el, ai impresia că trăieşti în altă sferă.

Scenă din Oblomov, purtând aceeași semnătură

Un alt regizor de care v-aţi legat numele este Andrei Şerban, a cărui montare cu „Lear”, de la Teatrul Bulandra, a fost comparată cu o simfonie de Beethoven.

Cu Andrei Şerban am trăit o perioadă foarte frumoasă la New York. Ne înţelegeam bine, ne armonizam. Andrei la New York are farmecul lui. Noi, creatorii, suntem diferiţi de la un loc la altul. Suntem toţi ca nişte plante, ca nişte animăluţe. Dacă ne iei dintr-un loc şi ne pui în altă parte, poate să ne mai crească un colţ, o gheară, mai dai cu urzica… E valabil pentru noi toţi.

„Sunt măgulit dacă sunt numit profesionist”

Dragoș Buhagiar, jucându-se cu lumina și întunericul

Sunteţi o personalitate marcantă, abordând proiecte cu miză foarte mare. Un discurs elegant, flexibil, inventând mereu, deschizând universuri miraculoase. Prin propunerile dumneavoastră împingeţi viziunea scenografiei către altă direcţie decât cea bătătorită, iar atunci când lucraţi la un decor construiţi alte realităţi, alte dimensiuni. Unii vă consideră prin sclipirile pe care le aveţi chiar genial în lumea scenografiei.

Vă mărturisesc că eu n-am întâlnit niciun geniu. Dacă Leonardo şi Einstein au fost genii, atunci ce să mai vorbim de ceilalţi?! După mine, un geniu lasă ceva în urma lui fără de care omenirea nu poate merge înainte. Dar care dintre creatori lasă aşa ceva în urma lui? Se poate trăi în lumea asta şi fără mine. Nu s-a făcut nicio descoperire majoră care să schimbe sensul scenografiei. Sunt măgulit dacă sunt numit profesionist.

Ca un italiano vero

Întorcându-mă la relaţia dintre regizor şi scenograf, am fost frapată de spectacolul semnat de Yuriy Kordonskiy, „Ultima zi a tinereţii”, după Tadeusz Konwicki, în care reuşiţi să faceţi din scenografie un personaj principal. Spaţiul scenei este străbătut de un râu şi acţiunea se desfăşoară pe cele două maluri, de fapt, două lumi care nu comunică, iar apa înghite poveştile vieţii, trecutul şi viitorul. Impresionantă metafora tinereţii pierdute, cât şi acea ploaie care cade în final colorând în roşu pădurea albă, hainele Necunoscutului, semn al războiului care începuse. Jocul cu lumina este admirabil. Cum a fost această colaborare?

A fost un caz unic, întrucât Iura a scris un draft de dramatizare după roman. Şi practic lucrul a început de la zero. Împreună am făcut şi castingul. Apoi am început să vorbim despre spectacol. Din discuţii s-a născut decorul. După care el a rescris textul pentru spaţiul pe care l-am stabilit împreună. Şi atunci totul a devenit foarte organic. Am avut timp să ne gândim. O să lucrez împreună cu el în curând, la Teatrul Naţional din Luxemburg, la „Azilul de Noapte”, de Maxim Gorki. Şi mai am încă un alt proiect, dar pe care încă nu îl divulg. Iura are o forţă extraordinară, lucrează câte 10 ore pe zi. A fost o relaţie artistică cum se întâmplă destul de rar în ziua de azi.

În lagună

O altă colaborare îndelungată aţi avut cu regizorul Radu Alexandru Nica.

A fost prima mea experienţă cu el pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu şi mărturisesc că a fost o revelaţie, pentru că am descoperit acest teatru special în peisajul românesc. E un spaţiu construit cu multă muncă de Constantin Chiriac, dar e foarte greu de povestit despre prieteni. El, ca director de teatru, a luat personalităţi marcante ale scenei româneşti pe care le-a adus acolo, reuşind să facă spectacole memorabile cu care să cucerească întreaga lume. Îi doresc lui Constantin, în afară de realizări, răbdare, armonie şi atenţie, şi mai ales să aibă aceeaşi îndemânare în a şti să ţină frâiele teatrului. Cu Radu Alexandru Nica am realizat „Viaţa binecuvântată a lui Bess”, având-o în rolul titulat pe Ofelia Popii, şi „Shaking Shakespeare”, de Lia Bugnar, la Teatrul German din Timişoara.

Aţi realizat în ultimul timp un adevărat tur de forţă, proiecte peste proiecte, culminând recent cu succesul de la Edinburgh cu „Călătoriile lui Gulliver”, alături de Silviu Purcărete.

Cu Silviu am făcut „D-ale carnavalului”, la Sibiu, „Uriaşul munţilor”, pe scena Teatrului din Iaşi, „O furtună”, după Shakespeare, la Teatrul din Craiova, „Ce formidable bordel”, după Eugène Ionesco la „Comedie Saint-Etienne”. Nu pot să vă spun decât că sunt un om norocos. Student fiind şi tânăr scenograf m-am hrănit din spectacolele lui şi mi-am dorit de ani de zile să lucrez cu el. Şi am să-i fac o reverenţă lui Constantin Chiriac pentru că a contribuit la întâlnirea mea cu Silviu. Aşa cum, la începutul anilor ’90, cu Alexandru Dabija, am reuşit să învăţ lucrând la „Şcoala femeilor” sau „Mult zgomot pentru nimic”, la „Sargossa 66 de zile”, acum sunt într-o altă etapă a vieţii mele, în care am impresia că mă aflu într-o Academie de Artă, undeva la Milano, la Roma ori la Viena şi sunt la un master de teatru. Lecţiile pe care le oferă Silviu sunt complexe, fiind în acelaşi timp şi regizor, şi scenograf. Silviu este, de fapt, un spirit renascentist. Când dă o soluţie, o şi explică. Desigur că şi el este un burete, dar te provoacă în alt fel, ceea ce puţini regizori din ziua de azi ştiu să facă. Silviu te ţine într-o tensiune tot timpul, o tensiune care te păstrează treaz şi naşti în permanenţă. Eşti tot timpul în priză şi tot timpul construieşti şi reconstruieşti. Dacă un lucru e bine făcut nu-l mai poţi dărâma. O scenografie nu are cum să fie mai bună dacă spectacolul e prost.

Cu soția lui, Lia Bugnar

Ce impresie v-a lăsat Edinburgh-ul?

E un loc îmbibat de cultură. Purcărete este considerat o personalitate acolo, cucerind prin spectacolele sale, pe care lumea le aşteaptă şi le doreşte. Aşa că noi am ajuns pe un teren deja pregătit de el. Rar mi-a fost dat să văd aplauze, tropăituri, fluierături, ca la acest spectacol. Publicul a dat pur şi simplu năvală. Cinci spectacole, jucate sold out, la „King’s Theatre”, care are o capacitate de 1.700 de locuri. Este pentru prima dată când un teatru românesc este comisionat de Festivalul de la Edinburg. Este rezultatul triumfului din 2009 cu „Faust”. Să ne gândim însă şi la „Ubu” şi „Titus Andronicus”, realizate pe scena Teatrului de la Craiova, din anii ’90. Teatrul făcut de Silviu Purcărete are un limbaj internaţional. Şi ăsta este cel mai important lucru: cum să faci teatru pe înţelesul tuturor, la toate nivelurile de cultură, aşa cum a fost „Faust”, care a rezonat cu orice categorie de public: şi cu muncitorul, şi cu intelectualul, şi cu politicianul…

„Teatrul nu este o ecuaţie algebrică”

În ținuturile anatoliene

Am impresia că aţi trecut acum la un alt fel de scenografie. Dincolo de imaginile spectaculoase, populaţi spaţiile, ba, mai mult, despicaţi spaţiile închise. Remarcabil este felul în care aţi realizat „D-ale carnavalului”, unde scena este acoperită cu pământ, aproape goală, cu câteva cărămizi şi un tomberon. Apare un camion care descarcă recuzită de decor. Şi tot acest univers se umple cu personaje, cu imagini, cu decoruri, cu o lume îmbibată de viaţă. Când lucraţi, în ultimul timp, construiţi alte realităţi la alte dimensiuni. Cum reinventaţi spaţiul?

Mă interesează din ce în ce mai tare spaţiul gol care se poate umple şi apoi se poate deconstrui şi rămâne din nou gol. Cea mai superbă imagine despre o scenă ar fi aşa: să fie goală, să se umple pe durata spectacolului şi să rămână goală la final. Nu orice subiect însă poate fi rezolvat în acest fel. Teatrul nu este o ecuaţie algebrică. Nici n-aş putea lucra la un proiect dacă n-aş simţi că pot să aduc în el lumile mele, propriile trăiri. Prima scenă din „Oblomov” e un detaliu al copilăriei mele.

Mult premiatul Elizaveta Bam

Am observat că, atunci când reinventaţi spaţiul, sunteţi şi arhitect, şi plastician, şi light designer. Lucraţi intuitiv?

Primele idei, după ce citesc textul, sunt intuitive. De foarte multe ori, ele au fost şi cele mai bune. Am o lungă perioadă de documentare. Când lucrez la un nou spectacol citesc mai multe texte ale autorului, despre perioada şi contextul în care a fost scrisă piesa. Acum când am făcut „Gulliver” am citit foarte mult din opera lui Swift. Am avut şi noroc cu soţia mea, Lia Bugnar, care a citit tot, mi-a făcut fişe… După 20 de ani în care am făcut decoruri, am început să fiu dublat şi de o experienţă în zona tehnică. Dar, peste toate, am în spate o echipă de oameni bine pregătiţi, am un constructor de decor, Bogdan Zaharia. Echipa nu este numai artistică, trebuie să fie şi tehnică, formată din ingineri, maeştri de lumini, croitori, tâmplari, mecanici, tapiţeri, pictori, creatori de butaforie.

Eric Bentley și Dragoș Buhagiar, la Seul

Cum a fost prima dumneavoastră experienţă cinematografică la pelicula „Undeva în Palilula”, în care scenografia pare că aduce cu delirul fellinian? Sunt mijloace diferite în teatru faţă de film? Am înţeles că în curând veţi pleca cu această peliculă la Festivalul de la Valladolid din Spania.

Am fost ultimul intrat în echipă, deoarece Purcărete împreună cu Helmut Stürmer au considerat că ar fi bine să mă coopteze şi pe mine. Era genul de film pe care mi l-am dorit pentru debut. Este o peliculă în care mă regăsesc ca estetică şi îmi găsesc utilitatea ca scenograf, pentru că, aşa cum îmi place, am reinventat, am construit. M-ar tenta să fac în continuare film, dar mi-ar plăcea să am posibilitatea să aleg. Sunt fericit că am putut să stau un an întreg alături de Helmut Stürmer, de Lia Manţoc şi bineînţeles de Silviu Purcărete.

Dintre teatru, care este mai efemer, şi film ce vă atrage mai mult?

Bineînţeles teatrul. Mie îmi plac castelele de nisip pe care le iau valurile. Au o graţie a lor, au o durată limitată, sunt superbe, sunt unice…

„Teatrul românesc are nevoie de reformă”

Într-un peisaj suprarealist

Aţi lucrat mulţi ani de zile în publicitate, unde eraţi foarte bine plătit. Cum a fost trecerea de la publicitate la scenografie, pentru că aţi renunţat la o sumă importantă. Se poate trăi azi în România din scenografie?

Şi în publicitate am lăsat o amprentă. Mie nu-mi plac artiştii săraci. Şi dacă m-am hotărât să fac un copil, m-am gândit că trebuie să-i şi ofer nişte mijloace materiale ca să-l cresc bine, nu să mă târăsc împreună cu el şi viaţa mea să fie un calvar. Între anii 1995 şi 2001 nu era o mare fericire în teatru. Un artist neinformat este un artist mort. Îmi doream să am bani ca să-mi cumpăr cărţi de specialitate, să călătoresc şi să văd cât mai multe spectacole în lume. Nu să văd lumea prin cârciumi, aşa cum fac unii, ci prin muzee, prin spectacole. Asta m-a ajutat să mă pot impregna cu ceva. În publicitate puteam să mă joc cu nişte materiale cu care în teatru n-aş fi putut să mă joc pentru că exista o economie prost înţeleasă. Se foloseau acelaşi clei, aceeaşi pânză de decor, acelaşi lemn de brad, acelaşi tifon… Şi atunci am experimentat tot felul de materiale, de tehnologii, am construit tot felul de mecanisme, pe unele le-am adus pe scenă. Nu vă mai spun că atunci când lucram în publicitate lucram cu regizori care realizau un spectacol à la longue. Îmi dădusem demisia de la Teatrul Mic pentru că nu-mi plăcea să stau legat de un loc. Trebuia să mă mişc. Sunt oameni care au energie să facă un spectacol într-o lună şi jumătate sau două şi alţii care consideră că trebuie să-l facă într-un an sau un an şi jumătate. Teatrul este energie.Şi e obligatoriu ca un spectacol să meargă şnur.

Gânditor într-o atmosferă plină de spiritualitate

După ce aţi terminat o piesă, reveniţi asupra ei, vi se pare că ceva nu v-a reuşit?

Aproape întotdeauna. Sunt ca o ciocănitoare care montează şi demontează tot.

Cum apreciaţi teatrul românesc la ora actuală?

Teatrul românesc trebuie să facă o schimbare profundă din punctul zero. Acolo este cea mai mare bubă, este deja puroi. În momentul în care se vor hotărî să schimbe învăţământul de specialitate şi să facă şcoală ca lumea, probabil că teatrul românesc va evolua. Am impresia că la noi totul stă pe loc, totul este împietrit. Teatrul românesc are nevoie de reformă. Suntem foarte departe faţă de Occident din punctul de vedere al utilizării decorurilor, al luminilor. Dar faptul că există această presiune dată de lipsurile nenumărate din lumea scenei, şi mă refer în special la finanţare, te face să regândeşti, să naşti idei. Să înlocuieşti aceste lipsuri tehnice. Şi dacă supralicitezi latura artistică, aşa cum facem noi, faţă de cea tehnică, îţi iese uneori ceva fabulos. Dar nu ştiu cât va mai ţine. Am ajuns să reîncălzim aceleaşi legume. Astăzi trebuie să ai un formidabil curaj.

Primind Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie

Ce înţelegeţi prin curaj?

Să-ţi asumi o idee, chiar dacă este riscantă. În momentul în care ai un buget subţire sau limitat, e un risc mare să lucrezi cu materiale ieftine. Când am făcut cu Silviu Purcărete la Iaşi „Uriaşul munţilor”, spectacolul a arătat frumos pentru că Silviu a ştiut ce să facă cu elementele alea. El a dat valoare ideii. Şi era totul făcut din resturi. Cum zicea Arghezi, „Din bube, mucegaiuri şi noroi, Născut-am frumuseţi şi preţuri noi”. Îţi trebuie o minte luminată ca nişte rămăşiţe să fie ridicate la rang nobiliar. Mi-am dat seama de-a lungul acestor ani că ceea ce se construieşte live alături de regizor este mult mai adevărat. Totul tinde către un adevăr teatral.

Sunteţi într-o călătorie continuă. Unde vă simţiţi mai acasă?

Şi teatrul este o călătorie neîntreruptă, indiferent ce e pe pânză sau în viaţă. Aşa cum vă spuneam, mă simt foarte acasă la Sibiu. De altfel, în ultimii patru ani am 12 spectacole făcute acolo. La Sibiu, lucrează toţi, adică nu tragi tu singur o căruţă. Şi în momentul în care stai între oameni frumoşi nu mai simţi povara. M-am simţit foarte bine şi la Timişoara, şi la Cluj… Mă simt liber atunci când există un fluid, când există dialog. Am curiozitatea de a cunoaşte mereu alte culturi, alte geografii, alţi oameni.

Scenografia semnată la Turandot, după Carlo Gozzi

Sunteţi în faţa unei noi premiere pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. L-aţi adus pe Caragiale mai aproape de noi? Cum aţi pătruns în lumea lui?

Încercăm o experienţă. Caut încă formele, sensurile, tărâmul acela al necunoscutului. Sunt încă în faza de îndoială. Nu pot să vă emit nişte judecăţi pentru că sunt în perioada în care încă mi-e frică de ce am făcut. De altfel, eu semnez şi costumele, iar luminile le fac împreună cu Silviu.

Un scenograf dintr-o lume multiculturală

Aveţi nişte actori preferaţi cu care vă place să lucraţi?

Actorii sunt nişte oameni pe care eu îi respect pentru că atunci când îşi fac bine meseria au o viaţă teribil de dură. Nu e uşor să intri de fiecare dată în pielea altui personaj. Actorii sunt ca nişte recipiente care se umplu cu o materie, cu venin sau cu dragoste, şi foarte repede se golesc şi trebuie să se umple cu altă materie.

De multe ori, plasaţi nişte mesaje care se adresează mai mult spectatorilor avizaţi.

Scenografia este un drum iniţiatic. Am şi eu mesajele mele. Mi se pare interesant să faci lucruri care să fie receptate diferit. În funcţie de cultura oamenilor, ei au acces sau nu la ceea ce faci. E bine ca fiecare persoană din public să se regăsească în spectacol. Mă adaptez textului, evoluţiei spectacolului, evoluţiei regizorului.

„Trăim într-un adevărat circ întreţinut”

Călătoriile lui Gulliver, mult aplaudatul spectacol de la Edinburgh

Ce vă nelinişteşte în societatea de azi?

Cred că totul porneşte de la lipsa acută de educaţie. Văd că la noi nu s-a înţeles că banul nu te face mai bun. Banul are valoare, dar sunt momente în care aceasta nu mai contează. Mi se pare că, după ’90, explozia banului a transformat lumea. Pentru mine, nu banul este cel mai important, ci omenia. După ce alergi să ai bani, îţi dai seama că de fapt în jurul tău totul este pustiu. Eu la televizor ar trebui să văd politicieni care aduc bani de acasă, nu care fură. Nu să facă politică ca să facă bani, nu că au intrat în politică să fure ţara. Pe vremuri intrau în politică oamenii care aveau bani, aşa cum se întâmplă şi acum în Occident. La noi toată mascarada pe care o trăim acum a fost în mare parte provocată de lumea politică şi a fost construită cu grijă. Şi poate că de vină sunt şi televiziunile comerciale. Trăim într-un adevărat circ întreţinut.

Credeţi în destin?

Foarte mult. Destinul mi-a fost pecetluit de temeri, înfrângeri. Pentru a le evita mă decideam să plec dintr-un loc în altul.

Un împătimit călător

Într-un interviu pe care l-am făcut cu Helmut Stürmer, acesta spunea: „Noi scenografii lucrăm cu vise aşternute pe hârtie”. Cum este taina drumului sau v-aş întreba, după cum scria Emil Brumaru, „Cum se pierd visele avute în zori”?

La ora actuală, scenografia are, pentru mine, o legătură foarte mare cu echilibrul interior. Este o meserie foarte complexă şi atâta timp cât ai o linişte interioară şi reuşeşti să-şi creezi un spaţiu în jur, rezişti. Din păcate, noi suntem bombardaţi clipă de clipă cu mizeria din exterior şi mai ales în oraşul acesta, Bucureşti, pe care, sincer vă spun, doresc să-l văd cât mai rar. De asta mă duc în Ardeal pentru că sunt mai oameni şi pentru că sunt mai departe de acest cimitir.

Din pelicula Undeva în Palilula

Sunteţi căsătorit cu dramaturgul Lia Bugnar. Ce reprezintă iubirea? Cum se împacă doi oameni care lucrează în acelaşi domeniu?

În primul rând, soţia mea este o actriţă frumoasă şi talentată. Am uneori revelaţii când o văd jucând pe scenă. Este şi un dramaturg interesant. Dar peste toate aceste lucruri o iubesc pentru că este omul care, în momentul când ne-am întâlnit, când eu eram ca nişte resturi dintr-un vas spart, a avut răbdarea să le adune şi să le lipească, să le dea o formă frumoasă. O apreciez foarte tare pentru iubirea cu care a făcut acest lucru. Deşi colaborarea noastră în domeniul teatrului este cu scântei uneori. Suntem mereu prinşi în diferite proiecte şi de aceea nu avem timp pentru o viaţă clasică de familie. Munca noastră e un permanent război psihologic. Dar mă gândesc că am făcut împreună un spectacol, „Felii”, semnat de ea, unde eu am făcut decorurile, care a fost un succes şi a fost apreciat de George Banu, de Purcărete, de Sandu Dabija…

O luxuriantă scenografie la Burghezul gentilom

Ştiu că sunteţi îndrăgostit de grădina dumneavoastră, de câinele lup, Iago, că vă place să gătiţi, că sunteţi un adevărat gourmet. Când aveţi o picătură de timp liber, ce alte zone vă atrag?

Aş vrea să am mai mult timp ca să mă ocup de toate cele amintite. Dar, pe deasupra, îmi place foarte mult să schiez şi să ascult muzică. Preferinţele mele se îndreaptă către muzica preclasică, perioada anilor ’70 cu rock-ul progresiv, jazz şi, de ce nu, şi cea disco. Şi moda este o pasiune a mea.

Dar, vorbind despre muzică, nu v-am întrebat nimic despre colaborarea îndelungată cu Vasile Şirli, care vine special de la Paris. Spaţiul dumneavoastră conţine şi sonorităţi, iar muzica devine respiraţia spectacolului.

Vasile este un om care simte şi respiră teatru. Îl admir pentru că atunci când lucrez cu el este un om foarte sincer. De multe ori te atenţionează, îţi trage un semnal: „Vezi, fii atent. Vezi dacă mai poţi să faci ceva”. Te provoacă să te gândeşti. De aceea mie îmi oferă siguranţă. E un barometru. Muzica originală a lui Şirli este diversă, cuceritoare, expresivă şi urmează intenţia regizorului, dar şi a mea.

Ultima zi a tinereții

Dacă l-aţi întâlni pe Dumnezeu, ce i-aţi cere?

În primul rând i-aş mulţumi că a avut grijă de mine.

Dacă aţi avea bani, în ce i-aţi investi?

Mi-aş lua o casă într-o ţară mai civilizată, mai liniştită şi aş face doar anumite proiecte care-mi sunt dragi sufletului. Mi-aş dori să nu fiu agresat aşa cum mă simt în Bucureşti când merg pe stradă, unde este o totală lipsă de concept urbanistic, de gust. Pe verticală nu văd culoare pusă cum trebuie, nu văd proporţii, nu văd nicio gândire.

Dăruit cu o privire acută, profundă, adunaţi asemenei mascotei preferate – bufniţa, simbol al înţelepciunii, şi dramatismul nocturn. Ce vă place să colecţionaţi?

Tablouri, pentru că obişnuiesc să mai şi colind galeriile. Am o colecţie remarcabilă de bufniţe, dăruite de prieteni. De altfel, mulţi dintre colegi îmi spun Buha. Iar Dabija îmi spune Buhiţă.

Viața binecuvântată a lui Bess, cu Ofelia Popii

V-aş ruga să mărturisiţi câteva dintre proiectele pe care le aveţi în următoarea perioadă, deşi ştiu că în lumea teatrului acestea nu sunt divulgate din superstiţie.

Am în curând o premieră cu Alexandru Dabija în Sala Mare a Teatrului Naţional din Iaşi, cu „Iaşii în carnaval”, după Alecsandri, după care, în octombrie, tot cu el, am premiera oficială cu „Platonov”, la Sibiu, un spectacol care, cu siguranţă, va vrăji inimile spectatorilor. În noiembrie încep să lucrez la Iaşi cu Purcărete, dar nu pot să vă spun la ce text. Încep în aceeaşi lună un spectacol la Luxemburg, în colaborare cu „Grand Théâtre” din Luxemburg. Dar mă opresc… Să fim sănătoşi că pentru următorii doi ani şi jumătate am proiecte cu miză foarte mare. Caut elixirul tinereţii în teatru şi, de ce nu, miracolul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.