În cunoştinţă de cauză, statul de drept…

Orice Constituţie democratică are un paragraf în care descrie „dihania” votului. Că, de pildă, trebuie să fie exprimat în condiţii non-constrângătoare, adică trebuie să fie liber.

Cea mai puţin dezbătută trăsătură a votului? Da, există una: să fie dat în cunoştinţă de cauză. Cine ar putea măsura câtă cunoştinţă de cauză are subiectivitatea mea? Cum s-ar putea face această măsurătoare?
Şi totuşi, dacă ar lipsi trăsătura aceasta, ori dacă ea ar avea de-a face cu o caricatură de „cunoştinţă”, democraţia ar fi grav afectată. Iluminiştii au prevăzut, pentru consolidarea acestei trăsături, o continuă culturalizare a maselor, ceea ce, o vreme, chiar s-a şi întâmplat. Caragiale ironizează vremurile ce au urmat, acelea în care poliţaiul Ipingescu citeşte gazeta (cel mai important factor de rafinare a cunoştinţei de cauză) şi o pricepe precum nuca peretele.

Cam în aceeaşi perioadă, Mark Twain zicea că ajunge să stai de vorbă un sfert de oră cu un alegător ca să ţi se acrească încrederea în democraţie.
Cunoştinţa de cauză s-a îndepărtat constat de utopia iluministă a bunului discernământ individual al cauzelor. Azi nu ai nevoie de multă culturalizare ca să-ţi dai seama că o mare parte din electorat nu are cum să cântărească un candidat în individualitatea sa, ci îl judecă după imaginea (reputaţia) partidului său.
Imaginea joacă, azi, în cunoaştere mult mai mult după reguli hollywoodiene decât după principii iluministe.
Cum să dai o definiţie valabilă a statului de drept în aceste condiţii? Ce fel de stat de drept ar putea fi acela în care cunoştinţa de cauză ar fi ajuns să fie o caricatură a idealului iluminist?

UE încearcă o definire paneuropeană (consensuală) a statului de drept şi tocmai aici (şi acum) s-a împotmolit grav. Dacă ar fi început acest efort birocratic de definire cu o cercetare a scării gradelor de cunoştinţă de cauză, ar fi făcut ceva mai puţin birocratic. Dar nici UE nu a dezvoltat instrumente riguroase pentru o astfel de analiză.
Democraţia era de multă vreme în criză din pricina subculturalizării constante a maselor (în ultima sută de ani), dar a reuşit să evite o punere în lumină a acestei crize a fundamentelor sale. Ungaria şi Polonia, azi, au dreptatea de partea lor: nici nu am reuşit încă (noi, UE) să definim consensual statul de drept şi iată că am vrea să impunem „dihania” drept condiţie obligatorie în chestiuni financiare.
Acolo unde ceea ce nu este interzis devine obligatoriu, începe totalitarismul. Ronald Reagan a spus-o. Viktor Orban joacă azi exact cum juca Ceauşescu atunci când se opunea brejnevistului concept de suveranitate limitată (fără elaborarea unui consens asupra limitării ei).
Ultimii mohicani ai suveranismului vor avea, probabil, soarta lui Donald Trump, dar nu prin alegeri. Ungaria îl votează pe Viktor Orban în proporţie de 70 la sută dacă votul rămâne liber, în cunoştinţă de cauză şi nefraudat.
Există însă o soluţie: să convenim că democraţia şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. De ce ar fi voinţa poporului ceva etern valabil dacă azi, iată, asupra acestei voinţe pot acţiona influenţe de tot felul mult mai (de)stabilizator decât politicienii?

În nemernicia naivităţii mele, n-am putut să prevăd că avea să dispară comunismul de stat. Dar în confuzia cunoştinţei mele de cauză, nici măcar teoretic n-am fost capabil să prevăd că are să dispară din state ca să reapară în statul global.
Estimp, liderul de prestigiu al intelighenţiei noastre, încremenit beton în discuţia despre lichele, combate „ciuma roşie” din PSD fără să vadă înroşirea globală. O consideră, probabil, dacă o vede, un efect al încălzirii locale.
A existat o criză a fundamentelor în matematică, la începutul secolului XX. S-a încheiat cu o teoremă logico-matematică considerată a fi cel mai important rezultat riguros din istoria gândirii. Transpusă în „logica” faptelor de putere, ea spune aşa: neajunsurile comunismului pot fi rezolvate prin nazism; şi viceversa.