Individual-comunitar, contradicţia cea mai drastică a pandemiei

Interesul meu individual cel mai legitim în vremurile acestea este să nu mă infectez. În acelaşi timp, interesul comunităţii mele, la fel de legitim, este acela de a vedea contagiunea încetinindu-şi viteza. Aşadar, vom avea o răspândire încetinită a virusului abia după ce o parte anume dintre noi va fi trecut prin boală şi va purta anticorpi.

Contradicţia individual-comunitar este evidentă şi dramatică: dacă noi, românii, în proporţie de sută la sută, am reuşi să evităm infectarea, comunitatea noastră ar rămâne sută la sută expusă infecţiilor.

Din păcate, nivelul guvernamental al comunităţii noastre nu pare a fi preocupat nici să conştientizeze această contradicţie majoră, nici să studieze gradul de autoimunizare din comunitate.

Mă mişc, desigur, printre egoisme individuale legitime. Chiar şi când întâlnesc câte un politician, nu îl văd preocupat de nivelul comunitar al problemei. Văd zilnic că şi politicienii de vârf ai ţării sunt captivi în legitimitatea interesului lor individual. Cu toţii părem blocaţi în fricile noastre egoiste şi incapabili să facem un pas măcar către „egoismul” interesului comunitar.

Nu destul de conştient, trăim drama acestui conflict între individual şi comunitar. Mai mult decât atât: conştientul nostru refuză să accepte că trecerea comunitară prin boală este, azi, singurul nostru aliat. După ce va sosi un tratament în ţară, ce se va schimba? Nu vom fi trataţi cu el decât dacă vom fi infectaţi. E posibil ca, la nivel individual, să dispară o parte din fricile noastre şi să începem să conştientizăm şi palierul comunitar al dramei.

Dar nu va folosi la nimic acest plus de conştientizare dacă nu vom face în aşa fel încât şi guvernanţii noştri să acceseze „secretul” nivelului comunitar al problemei. Ieşirea lor din egoismele individuale legitime are a fi mult mai dificilă dat fiind că lumea lor este în întregime construită din interese strict individuale.

Acesta este al doilea paradox al tragediei în care ne aflăm: faptul că aceia care ar fi datori să exerseze perceperea comunitarului sunt cel mai puţin capabili să facă acest salt.

Veţi spune că nu am pomenit de aşa-zişii specialişti. Nu am pomenit pentru că ei nu au datorie comunitară precum aceea presupusă a le aparţine politicienilor. Faptul că ei gândesc comunitarul prin individual nu li se poate imputa în aceeaşi măsură în care acest fapt le este imputabil politicienilor.