Ca și atâția alți confrați nu credeam, acum câteva luni, că schimbul de replici, de ameninţări şi invective dintre cele mai dure pe care-l aveau președintele american Donald Trump și liderul nord-coreean Kim Jon Un va fi uitat atât de repede, iar cei doi vor avea o întâlnire istorică, așa cum s-a întâmplat marți, 12 iunie 2018, pe insula Sentosa din Singapore. Totuși, ceva, ceva mă făcea să cred că nimic nu e imposibil. În primul rând, aveam în vedere stilul imprevizibil tot mai prezent și în ce privește abordarea unor probleme internaționale al noului președinte american, cât și unele mutări diplomatice spectaculoase ale Phenianului.
Din această ultimă perspectivă un indiciu major l-a reprezentat decizia lui Kim Jong Un de a trimite o foarte importantă delegație la Olimpiada de iarnă organizată de Coreea de Sud și apoi acceptul existenției unei echipe unite Nord-Sud la unele probe. Ce a urmat se știe: întâlnirea istorică a celor doi lideri din Nord și Sud; dialog tot mai consistent între Seul și Phenian; vizita în Coreea de Nord a noului secretar de Stat al SUA, Mike Pompeo, prima de acest gen a unei oficialități americane de prim rang; cea a unei foarte importante delegații nord-coreene la Washington, al cărei conducător, Trump l-a primit la Casa Albă cu onoruri demne de un șef de stat, fapt nemaiîntâlnit în istoria reședinței oficiale prezidențiale americane.
Pe scurt, foarte repede se acumulau indicii și evenimente care nu puteau avea decât un final greu anticipat la începutul anului: o întâlnire Trump-Kim. S-a și anunțat, ca și locul desfășurării ei, Singapore, dar, repede, din motive neclare încă, ea a fost anulată, pentru ca ulterior, să fie reconfirmată, şi, dacă ar fi să ne luăm după avocatul lui Trump, după ce liderul nord-coreean s-ar fi rugat în genunchi (sic!) ca ea să aibă loc.
Aşadar, după noi și masive eforturi, s-a desfășurat marți, 12 iunie, ambele părți apreciind-o ca istorică. La fel și mari cancelarii ale lumii, ca şi analiștii și sutele de comentatori aflați la fața locului. Personal, de pe acum cred că ea va reprezenta evenimentul anului, asta dacă nu cumva imprevizibilul Trump nu ne mai rezervă o surpriză şi mai mare!
Din această perspectivă, făcând o apel la memorie, aș asemui-o cu întâlnirea de la 3-4 iunie 1961, de la Viena, dintre președintele SUA, John F. Kennedy, și liderul URSS, Nikita S. Hrușciov. Să explic de ce fac această comparație. Înainte de orice, trebuie reamintit că, la ora respectivă, se consemna „vârful” Războiului Rece: în mai 1960, sovieticii doborâseră deasupra teritoriului lor un avion american de spionaj U-2, iar pilotul Garry Powers fusese capturat, episodul conducând la anularea vizitei la Moscova a preşedintelui SUA, Dwight Eisenhover.
De altfel, cele două părţi eşuaseră şi în întâlnirea lor de la Paris, din mai 1960. Pe urmă, în aprilie 1961, americanii consemnaseră un eşec mare prin tentativa de debarcare a rebelilor cubanezi în Golful Porcilor în intenţia lor de a răsturna regimul Fidel Castro, aliat al URSS. Climatul internaţional era foarte încordat, dar noul preşedinte american Kennedy a ţinut cu tot dinadinsul să aibă acea întâlnire cu Hruşciov, la care făcuse referire cu câteva luni înainte, pe 20 ianuarie, când îşi preluase mandatul.
Pe atunci erau la ordine zilei: problema germană, se creaseră două state, recunoscute de NATO, RFG, şi de Pactul de la Varşovia, RDG; în Laos izbucnise un intens război civil, care preocupa tot mai mult omenirea, care era interesată de problemele înarmării şi noile teste nucleare. Ca urmare, în cele două zile ale „summitului”, Kennedy şi Hruşciov au avut ce discuta. Dacă, în ce priveşte Laosul, s-a ajuns la un punct comun, mărul discordiei l-a reprezentat, cum era de aşteptat, problema germană, Hruşciov dorea modificarea statutului Berlinului Occidental, care, pe atunci, era poarta de plecare în RFG a mii şi mii de est-germani care fugeau din RDG, în vreme ce JFK dorea statu-quo-ul.
Din păcate, dezgheţul nu a s-a păstrat, au urmat construcţia Zidului Berlinului, 13 august 1961, şi criza rachetelor balistice din Cuba din octombrie 1961, iar Războiul Rece a continuat cu implicaţii grave pentru ambele părţi.Asta, deşi, începând cu preşedintele Rihard Nixon, şefii Casei Albe au avut mereu întâlniri între patru ochi şi dese întrevedei cu liderii de la Kremlin.Mai mereu, euforia convorbirilor respective şi documentele comune semnate au devenit istorie. Exceptând, desigur, deciziile pe care cei doi mari le-au luat peste capul şi pe seama celor mici.
Am făcut această parantază pentru a arăta că există adesea voinţă spre dialog, că ea poate- şi trebuie- folosită în interes bilateral şi, deopotrivă, intenaţional, îndeosebi când este vorba de probleme grave, precum înarmarea nucleară.Este perspectiva sub care fiecare om de bună credinţă a privit şi aşteptat întâlnirea Trump-Kim. De aceea, cred că nu doar datorită avantajelor create de fusul orar ea a fost urmărită în direct de întreaga Asie.La Phenian, ca şi la Tokyo s-au instalat ecrane uriaşe iar coreenii din Los Angeles au izbucnit în lacrimi privind imaginile transmise de la faţa locului. Dacă ar fi să ne luăm după primele reacții ale străzii, întâlnirea a creat multă ușurare, multă speranțe și mai ales multă așteptare nu doar în Asia.
Ce va urma ? Reamintim că Trump şi Kim au avut o întâlnire între patru ochi de 40 de minute, apoi convorbiri ale delegaţiilor şi au semnat o declaraţie comună, dar despre care părerile analiştilor seamănă: „ea nu a creat o breşă majoră în ce priveşte arsenalul nuclear al Coreei de Nord”. În acest sen doi mari gazetari de la France Presse, Jerome Cartillier şi Francisco Fontemaggi, care sunt la post în SUA, iar acum l-au însoţit pe Trump în Singapore, apreciază că „această zi istorică din toate punctele de vedere, a văzut preşedintele primei puteri mondiale afişând o formă de complicitate cu moştenitorul dinastiei Kim, care domneşte cu o mână de fier în Coreea de Nord, de peste 60 de ani”.
Se remarcă apoi faptul că noul preşedinte american, care promovează o abordare iconoclastă a diplomaţiei, a dat asigurări că procesul de denuclearizare ar putea începe „foarte curând”. Obesrvaţiile prime ale oricărui cititor al amintitei declaraţii comune sunt că formularea rămâne foarte vagă, îndeosebi când vine vorba de calendar şi are în vedere negocieri ulterioare pentru transpunerea ei în practică. Mai exact, textul reia precedentele angajamente nord-coreene, neaplicate niciodată, dar nu precizează că denuclearizarea trebuie să fie „verificabilă şi ireversibilă”, după cum reclamau Statele Unite înaintea întâlnirii din Singapore.
În acest punct ar trebui spus că fiecare parte, în felul ei, are nişte „cârlige” ce nu pot fi neglijate sau ignorate. Pe plan intern, Donald Trump trebuie să ţină seama că, în noiembrie, au loc alegeri mid-terms, cu mare impact asupra configuraţiei viitoare a Congresului, iar democraţii ar putea specula orice pas greşit pe plan internaţional. Deja, şeful Casei albe e acuzat că a torpilat recentul G7 şi că a părăsit unele acorduri sau tratate internaţionale.
Totodată, SUA au relaţii speciale cu unele ţări din Asia, mă refer îndeosebi la Japonia şi Coreea de Sud, care nu ar vrea să se vadă abandonate. Deja, în plină conferinţa de presă de după „summit”, Trump a anunţat anularea manevrelor militare din Coreea de Sud, iar ştirea a surprins total autorităţile de la Seul, ca şi pe cele de la Pentagon! Se apreciază că, astfel, el a făcut o concesie majoră lui Kim, care definea manevrele respective ca fiind „foarte provocatoare”.
La rândul său, Kim Jong Un nu poate neglija faptul că ţara sa e legată ca printr-un cordon ombilical de China. De pildă, între altele, el a venit la Singaporte cu un avion special pus la dispoziţie de preşedintele chinez Xi Jimping. Şi relaţiile cu Rusia sunt unele speciale, Kim fiind deja invitat la Moscova. Or, raporturile speciale cu aceste state de care a cam depins supravieţuirea Corereei de Nord, nu pot fi ignorate atâta vreme cât la conferinţa de presă, Trump spunea că nu va renunţa la embargoul anti-Phenian impus prin mijlocirea ONU.
Iniţial s-a zis că summitul va dura două zile, dar, la faţa locului, trimişii special ai marilor agenţii de presă, marilor ziare şi televiziuni au fost surprinşi de rapiditatea cu care s-a desfăşurat totul. Deja, marţi după amiază, Donald Trump a şi plecat, în vreme ce Kim a făcut acelaşi lucru în cursul serii. Nu înainte ca secretarul de Stat Mike Pompeo să declare că, aşa cum prevede declaraţia comună, „garanţiile de securitate” ce se vor oferi Coreei de Nord vor fi „unice şi diferite” de cele propuse până azi.
Evident, primele observaţii şi comentarii la cald vor fi urmate de analizele seci şi reci, în care se va trece peste entuziasmul lui Trump, cel care anunţa pompos că se va întâlni regulat cu Kim, şi se afla dacă, după întâlnirea în premieră, se vor face paşi concreţi într-un nou capitol al istoriei lumii.
Ca urmare, amintindu-mi de câte ori, declaraţiile şi gesturile spectaculoase au rămas simple amintiri, cred că întâlnirea Trump-Kim are un suspans bogat…
da.politica nu se face in genunchi ca aceea a reprezentantilor ROMANIEI !