REPORTAJ. Cea mai îndepărtată și cea mai nouă țară a Europei

În Țara de Gheață, cu prof. univ. emerit Dan Grigorescu

Am fost de trei ori în Islanda, în 2002, 2007 și anul acesta, în iunie, de fiecare dată în perioade scurte de 5-6 zile, toate legate de simpozioane, conferințe, întâlniri de lucru în diferite programe de educație și cercetare în problematica mediului. Toate cele trei întâlniri au avut loc în partea de vest a Islandei, fie in capitala Reykjavik, unde trăiește 90% din populația tarii, fie în regiuni la sud și nord de capitală. N-am vizitat partea estică, cea mai interesantă a Islandei, unde sunt cei mai spectaculoși vulcani și marii ghețari, cu case rare și dispersate, tocmai de aceea m-am interesat cu prilejul vizitelor despre această regiune și am citit tot ce am găsit. Să nu se creadă că vestul Islandei nu este interesant, sunt şi aici vulcani şi urme ale foștilor ghețari, dar și multe alte locuri semnificative pentru istoria geologică și cea a islandezilor, ambele cu început relativ recent.

Fiecare dintre cele trei vizite a fost marcată de câte un eveniment care m-a impresionat în mod deosebit. Cu prilejul vizitei din 2002, era în octombrie şi noaptea polară începuse să se arate, am văzut mirificul fenomen al Aurorei boreale, cu acea fantastică unduire a valurilor de aer ce-și schimbă culoarea, totul proiectat pe cerul întunecat. În cea de a doua vizită am făcut baie în Laguna albastră, obiectivul cu cel mai ridicat interes turistic din Islanda, iar cu ocazia recentei călătorii am umblat împreună cu gazdele islandeze, pe un vânt năprasnic, pe lava întărită, dar încă fumegând din loc în loc, a unui vulcan care erupsese cu doi ani în urmă. Marea surpriză a fost că, la 10 zile de la această vizită, vulcanul a erupt din nou, din fericire fără a cauza dezastre, confirmând încă o dată că forțele geologice sunt în plină activitate aici, clădind și reclădind pământul fragil al Islandei. Erupția de care vorbesc a avut loc luni, 10 iulie, la ora 16.40 GMT, în peninsula Reykjanes la 30 km. de Reykjavik şi a ținut capul de afiș al știrilor în toată lumea. Erupția a fost precedată de o intensă activitate seismică, dar cu cutremure cu magnitudine scăzută.

Imagini din mica depresiune Litli Hrútur pe 28 Junie și respectiv 10 iulie 2023

Sub impresia acestor proaspete amintiri și înghiontit de faptul că Islanda este un monument viu al Geologiei, știința pe care am urmat-o de-a lungul a peste 60 de ani, am scris rândurile care urmează, convins că cititorii vor afla lucruri interesante. Menționez că datele legate de cifre și unele aspecte sunt preluate din wikipedia engleză.

Islanda este o țară bine individualizată, în special prin caracteristicile naturale (geologice, geografice, biologice), între țările Europei, dar și prin unele aspecte sociale și economice. Să le luăm pe rând. Este țara cea mai vestică a Europei și cea mai recentă ca formare geologică, erupțiile vulcanice care se află la originea statului insular continuă și în prezent să adauge noi suprafețe de uscat. Formarea Islandei reprezintă un episod tardiv în procesul de deschidere a Oceanului Atlantic și de separare a Europei de America de nord. Separarea a început la sfârșitul Triasicului, în urmă cu cca. 220 de milioane de ani, prin crearea unei fracturi adânci (riftul medio-atlantic), între părțile de sud ale Americii de sud și Africii. Scindarea maselor continentale a avansat progresiv spre nord, plăcile, de o parte și de alta riftului, depărtându-se continuu, procesul continuă și în prezent, cu c.3 cm. pe an. În lungul riftului medio-atlantic au funcționat centre de erupții vulcanice, numite „puncte fierbinți”, hot spots în engleză, care se află la originea insulelor vulcanice din centrul Atlanticului, cele mai cunoscute, de la sud la nord, sunt Tristan da Cunha, Azore și Islanda, toate cu vârfuri de peste 2000 m.
Formarea propriu-zisă a Islandei a început în Miocen, în urmă cu 16 milioane ani, prin consolidarea la suprafață a lavei bazaltice în partea de nord-vest a actualei insule. Din colțul nord – vestic, formarea insulei a avansat în urma unei succesiuni de erupții, întregind teritoriul actual. Erupțiile au continuat în timpurile istorice până în prezent, cauzând însă nu numai construcții, dar și distrugeri, unele cu efecte catastrofale asupra locuitorilor. Erupția din 1783-1784 a vulcanului Skaftareldar din partea de sud-est a insulei a produs moartea unui sfert din populație, estimată atunci la 45.000 locuitori, aceasta nu numai prin efectele imediate ale erupției, dar mai ales prin foametea creată, norul de cenușă, care a ecranat timp de doi ani lumina soarelui, blocând creșterea vegetației. Mult mai recent, în primăvara lui 2010, a fost marea criză din transportul aerian din 2010, produsă de erupția vulcanului cu nume imposibil – Eyjafjallajökull – din sudul insulei, care a anulat timp de aproape o săptămână mii de zboruri și milioane de călători.
Rocile vulcanice, în cea mai mare parte din grupul bazatelor (tholeite, gabrouri) și riolitelor, sunt singura categorie bine reprezentată în petrografia Islandei, lipsesc practic rocile sedimentare formate prin procese de precipitare, așa cum sunt calcarele în general, atât de comune la noi. Sunt frecvente, în schimb, rocile clastice, brecii și conglomerate, rezultate în urma eroziunii lavelor de către râuri si ghețari. Efectele postume ale vulcanismului sunt vizibile la tot pasul în Islanda: izvoare hidrotermale, fumarole (emanații de gaze și vapori de apă), solfatare (emanații de gaze cu hidrogen sulfurat) gheizeri (erupții intermitente de vapori fierbinți, după Geysir – numele unui renumit gheizer islandez). Pe baza materialelor expulzate de erupții – lave întărite, blocuri și fragmente mai mari și mai mici (piroclaste), sticlă si cenușă – în unele zone avantajate de situația geografică s-au format tipuri specifice de sol (andosoluri) pe care creşte iarba suculentă, stimulată de zilele lungi din perioada de vară. Dar numai un sfert din țară este acoperit de vegetație permanentă, folosibilă pășunatului vacilor şi oilor, pentru a compensa acest deficit, mlaștinile și zonele joase cu vegetație abundentă sunt intens folosite de crescători. Au fost şi păduri de mesteceni la vremea primilor imigranți, în secolul IX d.Cr., dar au fost defrișate în scurt timp pentru construcția caselor și încălzire. După 1950 s-a urmărit de către guvernanți și ecologi împădurirea insulei, dar rezultate spectaculoase nu se văd încă.

Doar 1% din suprafața Islandei este propice culturilor agricole, exclusiv în zonele costiere, joase, cu umiditate ridicată. Se cultivă cartoful, varza, conopida, napul, morcovul, în timp ce alte legume comune la noi, precum roșiile, ardeii, vinetele, dar și unele fructe, sunt cultivate în sere, foarte răspândite în Islanda, favorizate de energia hidrotermală – bogăția cea mai de preț a Islandei, care asigură tot ce este necesar serelor: apă, căldură și electricitate. Puținele legume cultivate în exterior au toate calitate ecologică, climatul mai rece împiedică dezvoltarea insectelor, ca atare nu se folosesc ierbicide sau insecticide. După vulcanism, glaciația este al doilea proces geologic care imprimă nota caracteristică Islandei. Ghețarii, care ocupă suprafețe întinse, au creat prin alunecarea și eroziunea maselor de gheață un relieful specific: văi cu profil caracteristic în formă de U si țărmuri dantelate, cu numeroase fiorduri. Majoritatea ghețarilor sunt situați în partea estică și centrală a insulei, au întinderi diferite, cel mai mare Vatnajökull are 8100km², reprezintă aproape 10 % din suprafața Islandei, dar datorită încălzirii globale, întinderea și grosimea, de până la 900 m., scade continuu. Procesul de topire a ghețarilor islandezi a devenit alert în ultimii ani, se estimează că 5 gigatone de gheață se topesc anual, în prezent.

Majoritatea acestor ghețari acoperă vulcani stinși sau încă activi. Ghețarul Vatnajökull, de exemplu, acoperă 8 vulcani, unii activi, iar când aceștia erup, calota de gheață topită și expulzată produce inundații catastrofale, care antrenează bucăți mari din roca vulcanică; fenomenul este comun în Islanda și are un nume specific: jökulhlaups. Calota groasă de gheață a vulcanului Eyjafjallajökull, a cărui erupție din 2010 am amintit-o mai sus, a produs o inundație care a impus evacuarea tuturor locuitorilor din regiune. Formarea calotelor de gheață din Islanda a avut loc în urmă cu c. 2000-2500 de ani, legat de un episod de răcire climatică, după topirea ghețarilor ultimei glaciații cuaternare, în urmă cu 10.000 de ani.

Numele Islanda se traduce prin „Ţara de gheață”, deși ghețarii reprezintă doar 11% din suprafața insulei (față de 80% în cazul Groenlandei vecine), Islanda este de fapt o țară a vulcanilor și ghețarilor, căreia metafora „Ţara de foc si gheață” i se potrivește cel mai bine.

Din punct de vedere geografic, Islanda are aspectul unui platou cu înălțime medie în jur de 500 m, cu șiruri de dealuri și munți de peste 1200 m, cel mai înalt vârf este în partea de sud a insulei: Hvannadals (2119 m.). Crestele ascuțite, blocurile colțuroase dau nota caracteristică formelor de relief, efect al eroziunii produse de principalul factor modelator: vântul puternic, în timp ce formele rotunjite produse de eroziunea curenților de apă, comune la noi, sunt mult mai rar întâlnite. Vântul puternic, caracteristic în climatul de tip subarctic al Islandei, este produs la interferența curentului polar, dinspre nord cu cel tropical, din sud. Şi curenții oceanici au o puternică influență asupra climei de aici, curentul cald al Golfului (Gulf Stream), resimțit mai puternic în vestul și sudul insulei, face ca temperatura medie anuală a acestor regiuni să fie relativ ridicată, în jur de +4°C, cu ierni neașteptat de calde (media lunii ianuarie este de -0.5° C la Reykjavik, față de +1°C la București), în timp ce curentul rece din estul Groenlandei, care transportă mari blocuri de gheață, reduce media anuală la +1°C în nordul insulei. Condițiile climatice se răsfrâng și asupra faunei de mamifere a Islandei, atât a celor sălbatice cât și domestice. Vulpea polară este singurul mamifer sălbatic autohton, renul și nurca au fost introduse de coloniști pentru a fi folosite. Primii coloniști au adus calul, vaca, oaia, care alcătuiesc șeptelul bine dezvoltat al insulei. Toate aceste animalele islandeze au caracteristici care le disting față de cele de pe continent: toate au o rezistență mare la frig şi boli, caii sunt mici, asemenea poneilor, vacile sunt și ele mai mici, nu au coarne și sunt viu colorate, oile au picioare scurte, blană groasă, albă sau de altă culoare, dar cu fața și picioarele fără blană.

Suprafața Islandei este de c.103.000 km², dar ea se modifică continuu, fie prin apariția unor noi mici insule în urma erupțiilor, fie datorită eroziunii puternice a valurilor care macină permanent țărmurile. Ilustrativ în acest sens este cazul insuliței Surtsey, la 20 km. distanță de sudui Islandei, formată în urma unor erupții succesive, între 1963 și 1967. Suprafața inițială a fost de 2.7 km², în prezent ea este redusă la 1.3 km² şi se estimează că mica insulă va dispărea în jur de 2100. Surtsey a fost locul unei deosebit de interesante cercetări științifice, care a captat atenția oamenilor de știință din toată lumea.Vulcanologi, botaniști și zoologi au urmărit împreună cum viața s-a înfiripat pe suprafața încă incomplet răcită a lavei bazaltice. La doi ani după prima erupție, au apărut primele plante: mușchi, licheni, dar și germeni ai plantelor vasculare, în 1970 primele păsări au vizitat insula, iar în prezent 12 specii cuibăresc aici. (Petersen, Ævar (2007), Bird Life on Surtsey, The Surtsey Research Society).

Toți cei care se interesează de Islanda sunt mirați să afle cât de mică este populația acestei țări care este doar de două ori şi ceva mai mică decât România: 360.000 locuitori, tot atât cât sectorul 2 din București. Densitatea populației este una dintre cele mai mici din lume: 3.5 loc./km² față de 84.4 loc./km² în România. Se înregistrează totuși o creștere continuă a populației Islandei, cu aproape 1% în fiecare an; creșterea față de anul 1998 (276.000 locuitori) este de aproape 25%. Marea majoritate a populației locuiește în orașe (c.93 % ), cu cei mai mulți locuitori în capitala Reykjavik: c.140.000. Primii veniți au fost în anul 874 vikingi din țările scandinave, dar alte surse prezintă călugării irlandezi drept primi imigranți. Colonizarea insulei a continuat în anii următori, scandinavilor, cei mai mulți norvegieni, adăugându-li-se scoțieni și irlandezi, împreună au format în 930 un consorțiu conducător, considerat a reprezenta prima formă de parlament din lume. Islanda a rămas independentă, până spre sfârșitul secolului XIII, când a intrat sub stăpânirea Norvegiei și apoi, din 1397, într-o uniune a statelor nordice, după a cărei abolire, în 1523, a fost guvernată timp de 4 secole de Danemarca, timp în care a fost introdusă religia evanghelică luterană, predominantă şi în prezent. Islanda a devenit stat independent la 1 decembrie 1918, menținând însă suveranitatea regelui danez. În cel de al Doilea Război Mondial, după ce Danemarca a fost ocupată de naziști, Islanda şi-a declarat neutralitatea, permițând însă trupelor aliate folosirea poziției sale strategice în mijlocul Atlanticului. S-a proclamat republică prezidențială la 17 iunie 1944, dată care reprezintă ziua națională. Din 1949, Islanda este membru fondator NATO, iar din 1994 membră a Spațiului Economic European (EEA). Islanda a cunoscut o adevărata înflorire economică după 1950 la început, în bună parte, datorită extinderii limitelor zonelor de pescuit oceanic, apoi prin folosirea intensivă a marilor sale resurse de „energie curată”.

Economia Islandei, în mare majoritate în sistem privat, se bazează pe pescuit și prelucrarea peștelui, sunt numeroase fabrici care procesează peştele, cantitatea cea mai mare este exportată. Industria aluminiului este în plină dezvoltare, folosind din plin marile resurse hidroenergetice și de energie geotermală ale țării. Numai că dezvoltarea acestei industrii a generat dispute aprinse între industriași și ecologi, datorită noxelor produse, mult prea mari pentru aceasta țară din topul țărilor cu mare grijă în păstrarea mediului cât mai curat. Islanda are unul dintre cele mari PIB-uri pe cap de locuitor: 72903 USD (decembrie 2022), cu care ocupă locul 10 din lume și locul 7 în Europa după Liechtenstein, Monaco, Luxemburg, Irlanda, Norvegia și Elveția (spre comparație, PIB-ul României în 2022 a fost 15.892 USD). Starea bună o vezi pe fețele oamenilor, deseori zâmbitoare, inspirând liniște și satisfacție. Impresia de bună stare e întărită de fizicul islandezilor care te frapează, mai toți, bărbați și femei, sunt clădiți solid, dar nu sunt obezi (din 2009 nu mai sunt restaurante de tip McDonald’s în Islanda), sunt mai înalți, peste talia obișnuită și par plini de vigoare; mă gândesc că aerul curat și rece, mereu în mișcare, este factor determinant, poate şi vulcanii au o contribuție, mentală în acest caz, transmițând putere. Nu mai mă mir că, deși cu atât de puțini oameni, Islanda este prezentă, și încă onorabil, la aproape toate sporturile de echipă, atât la băieți cât și la fete: handbal, fotbal, baschet, volei; la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008 echipa de băieți a câștigat chiar medalia de argint.

Dacă prin evoluția geologică Islanda este mai legată de America, prin cultură ea aparține Europei.

Cei care au vizitat zonele rurale din Scandinavia, din Norvegia și Suedia în special, au remarcat asemănările în construcția caselor, de regulă cu un singur etaj, depărtate unele de altele, înconjurate de întinse parcele de iarbă de un verde specific nordului.

Limba islandeză este legată de norvegiana veche, cu multe cuvinte imposibil de pronunțat pentru noi. Însăși numele capitalei Reykjavik își are originea în norvegiana veche, se traduce prin „golful care fumegă”. Miturile elfilor, făpturi mărunte care stăpânesc locurile neumblate, spirite ale acestor locuri, se bucură de mult interes în Islanda, la fel ca și trolii în Norvegia; panouri cu legende ale lor legate de locul vizitat, întâlnești deseori.
Tot din vechea tradiție norvegiană derivă numele islandezilor, al bărbaților terminat în -son (fiu, engleză), iar al femeilor în -dóttir (daughter – fiică, engleză), urmând prenumelui tatălui sau al mamei. De exemplu, numele Robert Karlsson arată că Robert este fiul lui Karl, iar s dinainte lui son, indică genitivul: al lui, deci traducerea este Robert fiul lui Karl; la fel numele Sigrún Kristinsdóttir, arată că Sigrún este fiica lui Kristin.
Dat fiind că scopul recentei mele vizite în Islanda a fost legat de modul în care patrimoniul unei regiuni, atât cel natural cât şi cel cultural, abordate împreună, sunt protejate și folosite pentru a susține dezvoltarea regiunilor, voi spune câteva cuvinte și despre ariile protejate în Islanda. A cincea parte din teritoriul insulei este inclus în arii de protecție a naturii, grupate în categoriile Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii: parcuri naționale, parcuri naturale, monumente ale naturii, rezervații științifice, sanctuare ale vieții sălbatice, peisaje protejate, zone marine litorale ş.a. Un nou tip de arie protejată – geoparcul – a fost introdus la sfârșitul secolului trecut de către UNESCO, care a lansat conceptul noului tip precum și metodologia de urmat în construcția unui geoparc. Începând cu primii ani ai noului secol, când un prim grup de geoparcuri a fost constituit în Europa, numeroase geoparcuri au fost create, în special în Europa și Asia, dar cu un interes crescând și în celelalte continente: America de sud și centrală, America de nord și Africa. Sunt în prezent peste 200 de geoparcuri în 48 de țări, alte câteva zeci așteaptă evaluarea dosarelor pentru a fi primite în Rețeaua globală a geoparcurilor UNESCO. China are cele mai multe geoparcuri: 41,urmată de Spania -16, Italia -11, Marea Britanie și Japonia câte 10, Germania și Grecia – 8, Franța – 6. În Islanda sunt 2 geoparcuri, primul – Katla a fost creat în 2010 în partea estică a insulei, al doilea – Reykjanes în partea sud-vestică, în anul 2015. Tot două geoparcuri UNESCO are și Romania, primul – Geoparcul dinozaurilor Tara Hațegului, din anul 2005, al doilea – Geoparcul Ţara Buzăului, din 2022.
Marele interes stârnit în întreaga lume de noul tip de arie de protecție este legat de deschiderea sa largă către comunitățile care trăiesc în aceste regiuni înzestrate cu un bogat patrimoniu natural și cultural. Prin acțiuni de amenajare a locurilor importante dintr-o regiune, atractive pentru dezvoltarea turismului, prin crearea de servicii și infrastructuri adecvate acestui scop, de asemenea prin constituirea de parteneriate cu școlile și întreprinderile din regiune, geoparcurile UNESCO pot împlini mult discutatul deziderat al dezvoltării durabile a regiunilor.
Referințe :
Catalogue of the Active Volcanoes of the World, Vol. 24 (2013) B. Brandsdottir (ed.) 2008. The dynamic Geology of Iceland (44 authors), Jökull No.58, Reykjavík. 422 pp.

*** Autorul acestui material, Dan-Alexandru Grigorescu este profesor emerit la Universitatea din București, director științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Centru de excelență al Academiei Mondiale de Artă și Știință. De-a lungul carierei sale a fost director al Oficiului Român Tempus (1991-2000); director al Agenției Naționale Socrates (2000-2003); expert al Comisiei Europene – Învățământ superior și Cercetare științifică (2003-2015); director al Geoparcului dinozaurilor Țara Hațegului (2004-2013); președinte al Comisiei Monumentelor Naturii (februarie 2022-martie 2023). Din 2011 și până în prezent este Expert UNESCO.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.