Dacă bătrâneţea este un naufragiu, cum spunea De Gaulle, “Amour” este un bulversant jurnal de bord. Precis, lucid, dureros şi tandru.
Pelicula “Amour” vine din acest weekend şi pe marile ecrane din România. Distribuită de Independenţa Film din 1 februarie.
Filmul surprinde un fragment din ultimii ani de viaţă ai unor foşti profesori de pian, soţ şi soţie (Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva). Actualmente, pensionari octogenari ajunşi la vârsta neputinţei. Cei doi locuiesc singuri, aşa că, în momentul în care starea de sănătate a unuia dintre ei se deteriorează brusc, relaţia precum şi capacitatea lor de a gestiona criza sunt puse la grea încercare.
Un cuplu octogenar foarte unit, Georges şi Anne, merge mână în mână către un alt tărâm. Frumosul apartament parizian, plin de căldură al bătrânilor profesori de muzică pare un vas pierdut în mare, în liniştea nopţii.
Primul contact este violent şi regizorul austriac Haneke are arta de a frapa. “Amour” este fără îndoială o peliculă tandră, chiar în precizia sa clinică. Cruzimea este cea a vieţii, şi nu cea a oamenilor. În cea de a doua secvenţă îi putem întâlni pe Georges şi Anne într-o sală de concert. Este singura dată când cei doi sunt într-un cadru exterior, iar în acea complicitate fericită a muzicii răzbate o anume graţie lipsită de griji.
În prim-plan, Emmanuelle Riva
Pentru un moment, Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva sugerează forţa unui cuplu, a anilor în care au trăit fericiţi. Dar Anne are un atac în urma căruia rămâne hemiplegică. Georges o ocroteşte delicat. Fiecare veghează să nu-l împovăreze pe celălalt şi să-şi păstreze demnitatea. Şi totul are loc într-o muzicalitate admirabilă.
Trintignant şi Riva sunt imposibil de disociat, preluând asupra lor toate nuanţele slăbiciunii, curajului, umilinţei, de la dezgust la furie, de la durere la compasiune, de la tandreţe la recunoaştere.
În curând, pentru ea nu va mai exista decât durerea, dragostea soţului transformată în disperare.
Există în această peliculă o libertate tragică pe care patosul surd al culturii ambiante ne face să-o uităm.
Pentru cele două roluri principale din “Amour”, regizorul austriac Michael Haneke a reuşit să îi aducă pe Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva. Cei doi actori se retrăseseră de ani buni din industria cinematografică, concentrându-se pe rolurile de teatru. După o pauză de 14 ani, actorul francez Jean-Louis Trintignant s-a întors în faţa camerelor de filmat pentru “Amour”, emoţionanta dramă a regizorului Michael Haneke, premiată cu “Palme d’Or” la Cannes, “Globul de Aur” şi multiplu nominalizată la “Oscar” şi premiile “César” 2013.
Regizorul Michael Haneke alături de Emmanuelle Riva şi Jean Louis Trintignant
În ceea ce-l priveşte pe Trintignant, după 1996, a acceptat numai roluri ocazionale în filme, dar regizorul austriac Michael Haneke a reuşit să-l convingă să se întoarcă pe platourile de filmare, trimiţându-i scenariul de la “Amour”, scris special pentru el.
Jean-Louis Trintignant are 83 de ani şi a început teatrul de la vârsta de 20 de ani. Talentul său a fost descoperit de Roger Vadim. El a fost cel care l-a distribuit în filmul său “Et Dieu… créa la femme” (1956), alături de Brigitte Bardot, film în urma căruia tânărul actor a devenit cunoscut. Ulterior, presa începe să-l hărţuiască în legătură cu o relaţie între el şi partenera sa din film, Brigitte Bardot, aşa că Trintignant fuge pentru o perioadă în armată.
Primul mare succes îl are cu rolul de pilot de curse auto în “Un homme et une femme” (1966), regia Claude Lelouch, zece ani mai târziu. Distribuirea în acest rol a fost oarecum uşoară dacă ne gândim că tânărul Trintignant crescuse într-o familie de piloţi: bunicul său (Louis Trintignant) şi un unchi (Maurice Trintignant) au fost ambii şoferi consacraţi, acesta din urmă câştigând de două ori Monaco Grand Prix la Formula 1, precum şi cursa de la Le Mans.
De la “Un homme et une femme” (1966) până în zilele noastre, Trintignant a jucat în peste o sută de filme, mai ales roluri de criminali sau soţi geloşi.
Are multiple colaborări în Italia, unde lucrează cu regizori de renume precum Valerio Zurlini în “Summer Violent” (1959) şi în “The Desert of the Tartars” (1976), cu Ettore Scola în “La terrazza” (1980), cu Bernardo Bertolucci în “The Conformist” (1970) şi cu Dino Risi în filmul cult “The Easy Life” (1962).
Echipa de la Amour primind Palme d’Or
În 1970, Trintignant refuză rolul principal din “Last Tango in Paris” (revenit ulterior lui Marlon Brando) din cauza scenelor de nuditate.
Primul său film în limba engleză a fost “Under Fire” (1983), unde a jucat alături de Nick Nolte şi Gene Hackman. Un amănunt inedit: tema muzicală din “Under Fire” (“Nicaragua”, compusă de Jerry Goldsmith) a fost reluată de curând de Quentin Tarantino în filmul său “Django Unchained” şi folosită la scena intrării pe plantaţia Candyland. Ulterior, Trintignant a mai jucat într-un film în limba engleză: “Confidentially Yours” (1983) al lui François Truffaut.
În 1994 joacă într-unul din cele trei episoade ale trilogiei lui Krzysztof Kieślowski: “Three Colors: Red”.
În 1995 îşi împrumută vocea personajului “unchiul Irvin” în “The City of Lost Children”.
Trintignant obişnuieşte să-şi aleagă în ce film să joace în funcţie de regizor. Recent, după “Amour”, a spus: “Haneke este un maestru deplin al domeniului cinematografic, de la aspectele tehnice, precum sunetul şi imaginea, până la modul în care lucrează cu actorii”.
“Cei mai buni actori din lume sunt cei care simt cel mai mult şi arată cel mai puţin”, afirma Jean-Louis Trintignant.
El a fost distins cu numeroase premii, printre care “Silver Bear” pentru “Cel mai bun actor” în “The Man Who Lies”, “Cannes Award” pentru “Cel mai bun actor” în “Z” al lui Costa Gavras, cu Premiul Special “David di Donatello”, iar în 2012, la European Film Awards, pentru “Cel mai bun actor” în “Amour”.
Isabelle Huppert şi Jean-Louis Trintignant în Amour
Emmanuelle Riva, o altă legendă a cinematografului francez, a fost considerată un simbol al Noului Val.
Intrată cu surle şi trâmbiţe în lumea cinematografului cu “Hiroshima, mon amour”, în regia lui Alain Resnais, în 1959, a devenit apoi o icoană discretă a celei de a şaptea arte. Actriţa de 85 de ani a acceptat un rol dificil, interpretând o femeie care luptă împotriva senilităţii. Într-un interviu acordat recent, ea declara: “Sunt alta atunci când lucrez. Nu m-am gândit niciodată la premii, nu că nu le-aş dori”. A strălucit în pelicule precum “Bleu” al lui Krzysztof Kieslowski şi în “Venus beauté” regizat de Tonie Marshall.
În lupta pentru statueta Oscar, la care a fost nominalizată anul acesta, concurează cu Jessica Chastain şi Jennifer Lawrence.
Emmanuelle Riva a rămas în special o mare actriţă de teatru. Voit cerebrală şi pasionată de literatură, a fost încântată de scenariul lui Marguerite Duras la “Hiroshima mon amour”.
Ultimul ei rol din “Amour” l-a trăit, după mărturisirea ei, ca pe o “eliberare”.
“În această profesie există durere, mari dificultăţi câteodată, dar totul îţi produce o mare bucurie atunci când reuşeşti să intri în pielea unui personaj”.
Pelicula “Amour” a obţinut 10 nominalizări la Premiile “César”, ce vor fi decernate în 22 februarie, la categoriile “Cel mai bun film”, “Cel mai bun regizor”, “Cel mai bun actor”, “Cea mai bună actriţă”, “Cel mai bun scenariu original”, “Cea mai bună imagine”, “Cel mai bun montaj”, “Cea mai bună actriţă în rol secundar”, “Cel mai bun sunet”, “Cele mai bune decoruri”.
La cea de-a 85-a ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film, eveniment ce va avea loc pe 24 februarie, în Los Angeles, “Amour” a fost nominalizat la Oscar, pentru următoarele secţiuni: “Cel mai bun film”, “Cel mai bun regizor – Michael Haneke”, “Cea mai bună actriţă – Emmanuelle Riva”, “Cel mai bun scenariu original”, “Cel mai bun film străin – Austria”.
Regizorul austriac Michael Haneke are o filmografie deosebit de bogată. Peliculele sale fiind distinse cu nenumărate premii, printre care Palme d’or la Cannes (2009) pentru “The White Ribbon” (Panglica albă), şi cu “Globul de Aur” 2010 pentru “Cel mai bun film străin”. Filmul a fost nominalizat la Oscar 2010 pentru “Cel mai bun film străin” şi “Cea mai bună imagine”, cât şi la la “Cesar” 2010 de asemenea pentru “Cel mai bun film străin”.
Un mare succes a obţinut cu “Pianista” în 2001 la Cannes, unde a obţinut Marele Premiu al Juriului, Premiul pentru cea mai bună actriţă – Isabelle Huppert, şi cel mai bun actor – Benoît Magimel.
