JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.c3 Ierarhiile

În viaţă, adică în jocul cu reguli şi roluri, ierarhiile reprezintă un punct sensibil pentru majoritatea competitorilor. Unii, nu mulţi, e drept, mimează că n-ar fi interesaţi de locul pe care-l primesc, altora – şi mai puţini – chiar nu le pasă.

α. Marea majoritatea a oamenilor – deci a participanţilor la joc – porneşte în viaţă cu speranţa de a ocupa un loc cât mai sus pe scara domeniului lor şi, implicit, în criteriile de apreciere din societate. Nici un tânăr normal nu visează să ajungă boschetar. (Totuşi, într-o povestire de Dino Buzzati, o domnişoară este impresionată văzând, din spatele geamului, cum zi de zi, trecând pe stradă maşina salubrităţii, un muncitor stă cocoţat peste mormanele de deşeuri şi tot citeşte cărţile şi revistele găsite printre gunoiaie; domnişoara este atât de impresionată de acel tânăr, încât se îndrăgosteşte de el, însă, desigur, flăcăul nici nu-şi poate imagina că ar putea deveni obiectul unei astfel de iubiri, aşa că totul rămâne doar într-o povestire.)

Răducu (4 ani şi 5 luni) nu prea înţelege deosebirea dintre caporal şi general, aşa că este extrem de mulţumit când Miron (7 ani şi 2 luni) îl face caporal în „armata” unde Miron este general. Răducu sesizează diferenţa doar când vede că Miron dă ordine şi ceilalţi trebuie să le execute. Când se mută în cartier şi fraţii Coman, Pusi (4 ani şi 2 luni) şi Robert (3 ani), Răducu este încântat să-i primească în subordine. Aşa că în mintea sa, gradele se învălmăşesc: el, Răducu, trebuie să asculte de Miron, dar fraţii Coman trebuie să asculte de el. Lucrul acesta pare deocamdată foarte complicat, dar Răducu nu-şi bate capul cu aşa ceva şi se bucură din plin de jocul de-a războiul cu copiii din blocul vecin. Mai ales că are un rol activ, asta însemnând că trebuie să se furişeze ca să nu fie surprins singur de „armata” inamică; asta însemnând că se simte important când, împreună cu „ai săi” defilează prin curtea comună, iar ceilalţi stau ascunşi, gata de atac, dar încă fără a interveni; asta însemnând că poartă pe umăr o armă de lemn şi pe creştet un coif din hârtie albastră de împachetat, ceea ce-l legitimează drept membru cu drepturi depline a copiilor din blocul său, spre deosebire de coifurile din hârtie de ziar, după care pot fi deosebiţi „oştenii” inamici. Răducu ia în serios toate astea şi se simte foarte bine în rolul primit, chiar dacă nu prea înţelege deosebirea dintre caporal şi general.

Atenţie: ghilimelele din aliniatul de mai sus nu sunt decât pentru cititorii cărţii şi vor dispare imediat ce textul va ajunge sub privirea copiilor: ghilimelele pot fi resimţite ca o ironie la adresa întregului demers, or, aşa cum am spus, niciunui jucător nu-i place să-i fie pus sub semnul întrebării rolul.

Domnul inginer Jenică B. Rusu, tatăl lui Răducu, s-a jucat şi el, cu mulţi ani în urmă, de-a soldatul alături de congenerii săi. Pe urmă, însă, crescând, câştigând cunoştinţe şi experienţă, s-a deprins să vadă altfel ierarhiile. Aşa că a învăţat că e preferabil să fii cât mai sus: şefia îţi oferă venituri mai importante, îţi gâdilă orgoliul şi te face mai puţin dependent de voinţa altora. Nu total independent: desigur, mai există şi şefi ai şefilor, domnul inginer Jenică B. Rusu, tatăl lui Răducu, îşi cunoaşte foarte bine lungul nasului şi ştie că până şi domnul director general mai are deasupra sa şi alţi decidenţi. Aşa că domnul inginer Jenică B. Rusu, tatăl lui Răducu, ţinteşte doar la poziţiile ce i se par accesibile: de pildă la cea de inginer şef. Sau chiar la cea de director la Secţia a III-a. Jenică B. Rusu la asta s-a gândit când şi-a frecat coatele pe băncile facultăţii: nu să rămână un ingineraş oarecare, ci chiar un fruntaş în domeniu, aşa cum a fost şi ca student. (Pe vremea aceea, Jenică mai visa şi la performanţe excepţionale în viitoarea meserie, ceea ce nu excludea şi ascensiunea ierarhică: „Păi, degeaba faci descoperiri oricât de senzaţionale dacă nu ai competenţa de a le impune!”.) Când Romică l-a jignit, spunându-i că el, Jenică, ar fi un arivist, a avut imediat câteva argumente de bun simţ prin care să dovedească limpede că nu trufia îl îndeamnă să-şi urmeze cu tenacitate drumul ascendent al carierei: în primul rând, vrea să ajungă director la Secţia a III-a pentru ca să câştige mai bine şi astfel să o ducă şi familia sa mai bine. Ce e rău în asta? În al doilea rând, vrea să ajungă director pentru ca să-şi poată impune ideile, fără să mai fie cenzurat de nişte birocraţi cu ochelari de cal, cocoţaţi prin relaţii în funcţiile lor. E rău să ai idei şi să vrei să le şi impui? Toată lumea ar avea de câştigat din asta. Şi, apropo de aspectul respectiv, dacă va ajunge director, va fi sever, dar drept şi lucrurile ar avansa şi ele, atât productivitatea muncii, cât şi salariile. După toate astea, mai poate fi socotit domnul inginer Jenică B. Rusu, tatăl lui Răducu, un carierist? Deşi lucrurile sunt atât de clare, încât până şi încuiatul ăla de Romică n-a mai avut ce să spună, totuşi, când s-a eliberat postul de director la Secţia a III-a, cine credeţi că a fost numit? Parvenitul de Marc R. Dan, un individ lipsit de orice idee în meserie. Şi nu numai în meserie! Domnul inginer Jenică B. Rusu, tatăl lui Răducu, trece prin clipe grele, e cu moralul la pământ. Asta deşi în viaţa lui nu s-a schimbat nimic.

β. Raul J. Balmovici le spune tuturor că nu-i pasă de avansări la locul de muncă. O spune tuturor, ori de câte ori are ocazia. Raul a fost un student eminent, şef de promoţie, dar s-a întors în comuna natală „pentru a avea grijă de mama văduvă cu patru copii”. Cel puţin aşa spune. „Eu aş fi putut rămâne asistent la facultate, le zice colegilor cel puţin o dată pe săptămână în cancelaria şcolii, Dar pe mine nu m-a interesat niciodată o promovare de orice fel.” Când nu-şi repetă această poezie, tace îmbufnat. Pentru copii, Balmovici a ajuns sperietoarea şcolii. Şi nu numai pentru copii. Iar când directorul şcolii generale a fost numit – prin concurs – Ropotan, Raul a devenit şi mai posac. „Păi, dobitocul ăla? Tocmai dobitocul ăla?!” Abia când a ajuns profesor la liceul din oraş, parcă s-a mai înseninat şi Raul J. Balmovici. „Acum nu mai are mama văduvă acasă?” şuşoteau colegele fericite că au scăpat de el. Iar Raul îşi continuă diatribele, acum împotriva noului său director adjunct, „un dobitoc şi acela!”.

γ  Dan Alexandru Muş face parte dintr-o categorie specială şi extrem de rară a celor ce nu-şi doresc un loc mai important în schemă: D. A. Muş chiar nu doreşte să avanseze în ierarhia intreprinderii. Ăsta chiar este un lucru special, o gravă abatere de la normă. Chiar ceva patologic, am putea spune. Cei ce-l cunosc i-ar purta de milă, dacă un asemenea comportament n-ar fi total suspect. Muş a venit în colectivul întreprinderii pe post de contabil, şef de secţie. I s-au ivit nenumărate oportunităţi de a deveni contabil şef, dar el a trecut senin pe lângă ele. Ba, mai mult, la un moment-dat, a fost înlocuit şi din poziţia de şef de secţie cu Rafael G. Popuţ. Deşi treaba n-a fost chiar de tot legală, toată lumea ştiind că Rafael este viitorul ginere al directorului administrativ, totuşi, neluând în seamă nici unul dintre sfaturile primite, Dan Alexandru Muş n-a depus contestaţie. Însă fiindcă Popuţ avea impresia că-i simte răsuflarea în ceafă, a făcut ce a făcut şi l-a scos şi din funcţia de contabil. Şi, din nou, Muş n-a ripostat şi s-a dus la noul său loc de muncă, magazioner la filiala din Abac. După toate astea, cum să nu se întrebe ceilalţi funcţionari ce e cu Muş: unu – fie că omul acesta are ceva pete grave şi nu se opune la nimic, chiar dacă trece prin nişte degradări umilitoare şi ilegale – „total ilegale!” -, cum s-a exprimat chiar şi noul şef de secţie, după ce Popuţ s-a căsătorit cu fiica directorului administrativ şi a devenit consilierul socrului său; doi – fie că are alte însărcinări, înalte însărcinări secrete şi atunci e mai prudent să nu comentezi; trei – fie că Dan Alexandru Muş este nu numai laş, dar chiar tâmpit sadea. (Iată o „enigmă sau o tâmpenie”, cum ar spune copilul de cinci ani, Ruiz Juan Ramirez.) Da, Dan Alexandru Muş face parte dintr-o categorie specială şi extrem de rară: D. A. Muş chiar nu doreşte să avanseze în ierarhie. Or un asemenea exemplar nu prea face parte din jocul nostru.

Dar face parte din alt joc: D.A.M. este un împătimit jucător de şah prin corespondenţă. Cât e la serviciu, cât e în familie, cât doarme, prin capul său se perindă variantele partidelor sale. Acolo este viaţa sa, acolo este jocul său. Iar speranţele sale se leagă de obţinerea ultimei norme de mare maestru internaţional. Analizele partidelor se pot realiza la fel de bine şi în centrală şi în magazia filialei de la Abac. (Păi, parcă şi mai bine la magazia filialei din Abac, unde e mai multă linişte!) Printre jucătorii de şah prin corespondenţă, D. A. M. este o somitate, printre ceilalţi oameni, un caz neobişnuit, poate chiar un caz patologic. Printre ceilalţi oameni Muş nu este decât un figurant. Un figurant suspect.

Şi iarăşi cât timp a fost deţinutul AO209348, singur în celula sa de patru metri pe doi, Julius Zimberlan Junior a fost şi protagonist şi figurant în jocurile sale. Dar, ajuns „afară”, cu tot spiritul său pragmatic, i-a fost extrem de greu să-şi găsească locul în ierarhiile din „lumea liberă”. Da, pe de o parte multe dintre regulile jocurilor s-au schimbat în cei patruzeci de ani, pe de altă parte s-au schimbat şi figurile centrale; însă cel mai dificil i-a fost să facă saltul de la jocurile imaginative la cele concrete. Revenit în lumina reflectoarelor, Julius trebuie să născocească mereu jocuri noi pentru a-şi păstra celebritatea: personaj principal, unicul personaj în jocurile care l-au ajutat să nu înnebunească în cei patruzeci de ani de detenţie, nu-şi poate imagina o altă poziţie nici acum, deşi regulile sunt cu totul altele şi concurenţa pe măsură. (J. Z. Jr. nu este nici pe departe singurul actant în branşa lui, zilnic apar şi alţi infractori, alţi politicieni, alte vedete, alţi ciudaţi şi alte ciudăţenii. J. Z. Jr. trebuie să lupte pentru o poziţie centrală. Nu ca în închisoare…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.