JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

Jocul cu văzul

Vederea în Camera Neagră

Nu mult diferită a fost şi intuiţia lui Lavoisier: împătimit al cercetării experimentale, marele savant a fost încredinţat că ochiul se poate adapta la întuneric mult mai mult decât am crede. Şi nu numai ochiul unor animale, ci şi ochiul uman. Aşa că a rămas închis timp de zile şi nopţi într-un recipient etanş, astfel încât să nu intre în interior nici un fir luminos. Trimis la ghilotină în 1793 de către un judecător fanatic (care a spus că Republica n-are nevoie de chimişti şi de savanţi şi că justiţia trebuie să-şi facă datoria), a fost reabilitat un an mai târziu postmortem. Tânăra lui soţie le-a transmis notiţele lăsate de celebrul ei bărbat unor discipoli. Din păcate, cele mai multe caiete s-au pierdut. Ne-au parvenit, totuşi, câteva dintre concluziile experimentului din Camera Neagră.

Iniţial, ele n-au fost folosite pentru vreo aplicaţie practică, ci… pentru un joc de societate.

Participanţii erau introduşi într-un spaţiu cât mai întunecat, erau plasaţi la margini şi trebuiau să descopere de acolo un obiect aflat la mijloc fără să-l atingă. Cine spunea primul ce vede devenea câştigător. Jocul acesta („Ce este acolo?”) a fost la mare vogă nu numai printre copii, ci şi printre adulţi, mai ales între doamnele, domnişoarele şi domnii din „lumea bună”, care puteau astfel să rămână în intimitate fără a trece peste regulile etichetei.

În mod ciudat, jocul „Ce este acolo?” n-a fost utilizat de către serviciile militare, ci şi-a găsit alte două aplicaţii practice: pe de o parte, o firmă matrimonială din Ileon l-a folosit cu succes, chiar s-a lăudat că acest joc a dus la numeroase relaţii terminate cu căsătorie. (Un jurnalist pişicher a scris că „Ceea ce dovedeşte că mai uşor îţi găseşti sufletul pereche pe întuneric decât pe lumină”. Această remarcă n-a împiedicat un număr mare de tineri – şi nu numai – să vină la Ileon pentru a-şi încerca norocul vieţii, astfel încât cele două hoteluri din până atunci liniştita localitate au fost mereu supraaglomerate.)

A doua aplicaţie a jocului „Ce este acolo?” ar fi rămas necunoscută, dacă la unul dintre procesele bandei tâlharilor lui Sancez, unul dintre inculpaţi n-ar fi povestit că şeful îi punea în carantină pe toţi noii veniţi în organizaţia lui. Iniţial, s-a crezut că vremea petrecută într-o cameră aflată în beznă, fără geamuri şi cu un sistem de introducere a mâncării care nu lăsa să se strecoare vreun fir de lumină, era menită ca novicii să fie testaţi pentru că un asemenea loc îndeamnă spre mărturisiri între cei aflaţi în întuneric. Pe urmă abia, când a reieşit că la terminarea perioadei petrecută acolo fiecare trebuia să spună ce a văzut în mijlocul spaţiului – de care li s-a spus că n-aveau voie să se apropie -, a devenit evident că a fost vorba de un antrenament pentru dezvoltarea acuităţii vederii pe întuneric, aptitudine ce a ajutat de multe ori membrii bandei să se descurce mai bine în locuri cu lumina stinsă decât poliţiştii.

După cunoştinţele noastre, academiile de poliţie nu organizează asemenea antrenamente pentru cursanţii lor. Cel puţin deocamdată.

4. Jocul cu pipăitul

Condillac a imaginat o statuie cu un singur simţ, studiind la ce percepţii poate aceasta ajunge. Vorbind „despre plăcere, despre durere, despre nevoile şi dorinţele unui om limitat la simţul pipăitului”, scrie: „Copiilor, mişcarea le procură cea mai mare bucurie, sentiment pe care nu-l umbresc nici căzăturile. I-ar supăra mai puţin să aibă ochii acoperiţi decât să aibă mâinile sau picioarele legate. (…) Dacă pentru copii mişcarea reprezintă cea mai atrăgătoare plăcere, statuia noastră se va bucura încă şi mai mult de ea[1]” etc. De altfel, din „Tratatul…”, vedem că el consideră pipăitul un fel de simţ primordial.

…………………………………………………………………………………………….

(Din păcate, nu vom putea ilustra tocmai jocul cu pipăitul – tocmai jocul cu pipăitul! -, întrucât s-a considerat că acest joc poate fi interpretat într-un mod neadecvat pentru lectura tinerilor sub 18 ani. Nici măcar în prezenţa părinţilor! Degeaba am protestat, arătând că textul nostru nu face nici o trimitere la ceea ce au gândit pudibonzii contestatari, mai ales că exemplul cu jocurile tactile a stat la baza unor aplicaţii extrem de importante pentru progresul omenirii. Dar degeaba! Păcat! Poate într-o ediţie viitoare…)

5. Jocul cu papilele gustative

„Că gustul alimentar s-a schimbat, e un lucru despre care mărturisesc relatările de călătorie şi cărţile de bucate. Dar aceste schimbări sunt la prima vedere paradoxale prin raport cu ceea ce am afirmat mai înainte cu privire cu evoluţia manierelor din timpul mesei, căci acestea nu par să adâncească prăpastia dintre elitele sociale şi păturile inferioare, ci dimpotrivă, s-o umple într-o măsură considerabilă[2].

     A fost cât p-aci ca şi jocul cu papilele gustative să aibă soarta jocurilor tactile şi abia după multe parlamentări am reuşit să ajungem la un compromis: eu am renunţat la jocurile cu pipăitul, iar ei au închis ochii la jocurile cu gustul.

Jocul

„Se pun într-un pahar cu apă diferite ingrediente, de la cele mai cunoscute, cum ar fi sarea sau zahărul, la cele mai subtile, cum ar fi <mirodeniile esenţiale>: scorţişoara, nucşoara, ghimbirul, cuişoarele sau cardamomul şi anasonul. Apoi se trece la fazele cele mai înalte, în apă fiind ingrediente exotice (sosul yuzu, galangalul, togarashi, za’atar, ras el hanout[3].) Pentru cei mai avansaţi, se poate ajunge chiar şi la esenţă de rapuşcă ori de vagulami[4]. Cel ce recunoaşte substanţa din apă este declarat câştigător. Desigur, jocul are mai multe nivele, iar la cele superioare se ajunge doar prin antrenament.[5]”. Autoarea specifică şi numele primilor clasaţi în aşa-numita „Olimpiadă a gusturilor” desfăşurată chiar la Baklin în anul 1902: este vorba despre Rudolf Mc.Bak (pseudonimul unui maestru bucătar din Lincoln). În carte sunt reproduse şi fragmente dintr-un interviu cu fericitul câştigător. (Totuşi, am găsit şi voci critice care au considerat incorect ca la competiţie să fi fost admişi de-a valma profesionişti cu amatori, meseria de maestru bucătar fiind considerată specifică pentru proba de concurs. Organizatorii au răspuns că prin contestaţia depusă nu s-a încercat decât să fie propulsat pe primul loc baronul von Strumfnouse, câştigătorul medaliei de argint. Iată ce ştire putea trezi curiozitatea în acei ani!)

Aplicaţiile cele mai importante ale jocului cu papilele gustative:

Întrucât s-a constatat că se poate ajunge la performanţe incredibile ale dezvoltării simţului gustativ, în anul 1906 s-a înfiinţat la Drezda o secţiune specială a şcolii de subofiţeri, iar în 1907 şi la Philadelphia; şi tot în acelaşi an undeva în provincia Rabú din Gorelia (unde această specializare a fost considerată de importanţă strategică şi, deci, constituind secret militar). Absolvenţii acestor cursuri erau capabili să recunoască cele mai infime urme de materiale în activitatea criminalistică, acolo unde câinii dresaţi nu făceau faţă, dar şi în inspecţiile de igiena muncii din sistemul alimentar. Astfel, au fost depistate numeroase izvoare de infecţii, dar şi contrafaceri ale unor mărfuri. În primul război mondial, aplicaţiile jocului cu papilele gustative au fost folosite de către serviciile de contraspionaj. Abia odată cu apariţia unor aparate ultraperformante, specialiştii umani s-au văzut înlocuiţi, mai ales că au fost semnalate numeroase îmbolnăviri grave ale acestora în urma exercitării expertizelor lor.

(Ca un element picant, poate fi amintită o încercare de revanşă a absolvenţilor secţiunii speciale a şcolii de subofiţeri de la Drezda: aceştia au organizat în anul 1928 un concurs între un om şi aparatul cel mai nou creat pentru recunoaşterea urmelor diferitelor elemente de pe suprafaţa cercetată. A câştigat aparatul, iar partea adversă a insinuat că acesta ar emite radiaţii periculoase pentru tot mediul înconjurător şi a cerut retragerea lui de urgenţă. Cum tehnica s-a tot dezvoltat, noile aparate au infirmat supoziţiile incriminante, realizând una dintre primele victorii ale maşinii asupra omului. Din păcate, deloc ultima.)

Trecând peste un alt truism încetăţenit, „Cele cinci simţuri”, vom arăta măcar jocurile pornite de la alte două simţuri din mulţimea de simţuri de care beneficiază fiinţa umană conştient şi/sau inconştient, în mai mare măsură sau în mai mică măsură. (Bombardamentul de stimuli este permanent, pentru unii avem receptori, pentru alţii doar receptori limitaţi, pentru cine ştie câţi stimuli, individul om nu dispune de organe de simţ. Bombardamentul de stimuli continuă indiferent că unele senzaţii devin conştiente şi altele nu, la fel cum o televiziune emite şi pentru cei ce posedă receptori cu o bandă suficient de largă şi pentru cei ce nu dispun de aşa ceva[6].)

[1] Condillac, Tratatul despre senzaţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.90.

[2] Philippe Ariès în Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, Vol III, p.333.

[3] Aşa cum apar aceste ingrediente pe google. Aşa o fi…

[4] Pe acestea două degeaba le veţi căuta chiar şi pe google.

[5] Marlene Dubois, Jocurile simţurilor, Gamepress, Baklin, 1904, p. 245.

[6] Pe lângă „cele cinci simţuri”, individul om dispune şi de nenumărate altele: simţul foamei/al saţietăţii, simţul oboselii, simţul echilibrului, diferitele dureri etc. Însă, este adevărat, există şi formulări în temă care nu au nici o legătură cu simţurile, de exemplu, „simţul umorului”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.