Kremlinul și aliații săi în sutană. Cruciada ortodoxă a la russe împotriva Mitropoliei Basarabiei

La 34 de ani de la reactivare, Mitropolia Basarabiei reprezintă o înfrângere pentru pretenția Moscovei de a stăpâni conștiințele dintre Prut și Nistru. Hotărârea de reactivare din 14 septembrie 1992, recunoscută de Patriarhia Română în decembrie, a redeschis un drum pe care dominația sovietică îl închisese. Credința ortodoxă nu avea nevoie de autorizație rusească pentru a fi trăită românește. 

Tocmai această libertate a deranjat. Autoritățile moldovene au refuzat înregistrarea, iar instanța supremă a acceptat ideea că recunoașterea trebuia să depindă de Mitropolia rusă a Chișinăului și Întregii Moldove. Adică instituția subordonată Moscovei primea puterea de a decide dacă alternativa sa putea exista. Un monopol protejat administrativ de serviciile de spionaj de la Moscova și acoliții săi dintre Prut și Nistru era prezentat drept ordine bisericească.

Consecințele au fost dureroase, iar credincioșii intimidați nu beneficiau de protecția autorităților. Statul nu era arbitru, ci paznicul privilegiului. În loc să apere cetățenii, apăra exclusivitatea unei jurisdicții religioase. Era libertatea religioasă confiscată în folosul unei structuri străine.

La 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea libertății religioase. Înregistrarea a venit abia în iulie 2002. Nu generozitatea guvernanților a deschis ușa, ci o condamnare europeană. Oamenii au trebuit să ajungă la Strasbourg pentru ca propriul stat să le recunoască dreptul de a se ruga împreună.

Front ortodox

Recunoașterea nu a încheiat ostilitatea. În decembrie 2007, Vladimir Voronin prezenta Mitropolia Basarabiei ca parte a agresiunilor României împotriva Republicii Moldova și evoca atacarea hotărârii CEDO. Liderul comunist transforma organizarea unei biserici într-un pretins atac asupra statului. Românitatea devenea suspectă, iar dependența de Moscova era ambalată în patriotism. Partidul și ierarhia apărau influența, nu libertatea credincioșilor pe care pretindeau că îi slujesc.

Aici se vede impostura acoliților politici ai Rusiei de la Chișinău. Suveranitatea îi pasionează când trebuie invocată împotriva Bucureștiului, dar dispare din discurs când este vorba despre autoritatea Patriarhiei Moscovei ori a Rusiei. Pentru asemenea politicieni, apropierea de România amenință statul, în timp ce subordonarea bisericească ori politică față de Rusia ar trebui acceptată ca destin.

Nici Moscova nu și-a ascuns pretențiile. În 2007, Sinodul Bisericii Ruse a cerut anularea deciziilor privind eparhiile Mitropoliei Basarabiei, denunțând pătrunderea în propriul teritoriu canonic. Limbajul religios acoperea o revendicare de exclusivitate.

Presiunea a continuat asupra celor care au ales jurisdicția română, acești preoți fiind sancționați. Când fidelitatea se impune prin amenințarea pierderii statutului sacerdotal, autoritatea pastorală devine un semn a obedienței față de Moscova.

Iobagii Kremlinului

Mass-media a prezentat pe larg folosirea pelerinajelor în Rusia, a banilor și a canalelor parohiale Telegram ori TikTok pentru influențarea alegătorilor moldoveni. Jurnaliștii au identificat sute de de canale parohiale și implicarea unor activiști legați de partidul lui Putin. Credința era paravanul, iar dominația reprezenta obiectivul.

O biserică legată de România reduce spațiul în care Moscova poate confunda credința cu supunerea politică. Mitropolia Basarabiei deranjează fiindcă dovedește că ortodoxia poate exista fără obediență rusească. Fiecare comunitate care o alege contestă pretenția Kremlinului de a trata Republica Moldova ca proprietate moștenită.

Importanța ei nu stă în binecuvântarea unui partid, ci în apărarea unei libertăți. Statul moldovean trebuie să aplice legea, nu să negocieze drepturile cetățenilor cu apărătorii intereselor rusești. După 34 de ani, Mitropolia Basarabiei încă există și se dezvoltă. Moscova nu este proprietara ortodoxiei, iar credincioșii dintre Prut și Nistru nu sunt iobagii ei.