La stânga Tatălui

Nici nu a fost ales bine preşedinte al PSD că Victor Ponta este deja supus unor atacuri sistematice şi concertate.Asaltul mediatic vizează aspecte controversate privind atât viaţa privată, cât şi cea publică a tânărului lider socialist, de la bona filipineză şi cariera politică a soţiei sau socrului la relaţiile cu Traian Băsescu, Elena Udrea sau Adrian Năstase. Chiar dacă virulenţa atacurilor ar putea fi doar un „avertisment” de bun venit pe prima scenă politică românească, consecinţele lor nu vor fi uşor de înlăturat. În 2005, când Mircea Geoană – după un scenariu şi o campanie asemănătoare celei de acum a lui Victor Ponta – prelua conducerea PSD, primirea mediatică era ceva mai bună. Acum însă rezervele, neîncrederea şi atacurile sunt mult mai numeroase. Şi dacă Victor Ponta nu este primit ca un reformator, deşi se prezintă astfel, nu e doar din cauza componenţei conducerii PSD de după congresul din 20 februarie, ci datorită aliaţilor săi.
Prin poziţiile sale, Victor Ponta s-a aşezat dintru început de-a stânga tatălui fondator al pesedismului, Ion Iliescu. Şi asta a intrigat. Chiar dacă ritualul electoral al captării bunăvoinţei delegaţilor nehotărâţi sau nostalgici îl obliga la acest exerciţiu incantatoriu, referinţa la Ion Iliescu nu a fost privită în afara PSD ca o garanţie a reînnoirii. Chiar dacă la congresul din 20 februarie Ion Iliescu a fost consacrat, primind primul loc în panteonul zeilor pesedişti, imaginea sa nu poate fi în nici un caz asociată reformei şi înnoirii ideologice şi organizatorice. Cu trecutul său de aparatcik comunist, Ion Iliescu poate fi orice, dar nu un reformator al social democraţiei româneşti. Dacă ar fi fost aşa, ar fi putut să o dovedească în trecut. Căci de la FSN, trecând prin PDSR şi ajungând la PSD, partidul a fost mai tot timpul în zona sa de influenţă. Dar a preferat să mustre didactic fără să intervină în vreun fel în viaţa de partid. Şi dacă acum, în 2010, a făcut-o nu a fost pentru a salva partidul de la dezintegrare, ci pentru a-l pedepsi pe „uzurpatorul” Mircea Geoană.
Privind astfel lucrurile, s-ar părea că nu Victor Ponta a câştigat, nici măcar că Mircea Geoană ar fi pierdut, ci că Ion Iliescu a revenit. De fapt, Ion Iliescu a fost instrumentalizat încă o dată în confruntările din PSD. Poate că ameninţarea sa cu retragerea din viaţa politică a reuşit să îi facă pe unii pesedişti nostalgici să se simtă abandonaţi, dar dincolo de spectacol retragerea sa din viaţa politică nu avea cum să afecteze în vreun fel dinamica ideologică şi organizatorică a unui partid socialist la începutul secolului al XXI-lea.
Ca şi sacrificarea simbolică a lui Adrian Năstase în 2006, nici înfrângerea lui Mircea Geoană din 2010 nu poate rezolva problemele social democraţilor români. Aşezându-se simbolic în stânga Tatălui, Victor Ponta are şi mai puţine alternative decât avea Mircea Geoană în 2005. Şi cum nu dispune de propria sa zestre politică, va fi constrâns la alianţe şi jocuri de culise, ceea ce îi va lăsa foarte puţin spaţiu pentru a experimenta vreo nouă construcţie ideologică. Şi cum nu are la dispoziţie decât cel mult doi ani şi jumătate pentru a reuşi să aducă PSD la guvernare, Victor Ponta este deja contra cronometru. Iar aliaţii interni şi externi de conjunctură încep deja să îi limiteze mişcările.