Lideri depășiți de teme

Avem la dispoziție analize de cel mai înalt nivel ale Europei actuale și este de departe profitabilă lectura unor economiști precum Piketty, Streeck, Bootle, istorici – Wirsching, Chaliand, geografi – Miossec, sociologi –Giddens, Reinhardt Marx, juriști – Bockenförde, Zagrebelski, politologi – Mannent, filosofi – Habermas, Innerarity, Reale, sau teologi de talia lui Ratzinger, Küng sau Scola. Întrebarea este dacă se și folosesc asemenea analize.

Așa cum arată lucrurile, trăim o ruptură între prestația vârfurilor intelectuale și informarea decidenților din Uniunea Europeană. Aceștia din urmă – exprimările unora o trădează – par mulțumiți cu ei înșiși. Suficiența s-a instalat în multe locuri. Iar starea de astăzi, brăzdată de neajunsuri și nemulțumiri, a Uniunii Europene o demască cât se poate de evident, căci o acțiune de succes nu se poate lipsi de analize metodice, cultivate și de folosirea lor. Așa a fost și până acum.

Explorări de largă respirație ale viitorului Europei – care este din nou în discuție în săptămânile în curs – s-au făcut nu o dată. De pildă, în anii șaizeci, pornind de la astfel de explorări s-au identificat  posibilitățile  de evoluție a Europei de atunci. “Europa patriilor”, “Europa atlantizată”, “Europa evoluționară”, “Europa parteneriatului”, “Europa dezintegrată”, “Federația Europeană Independentă” erau alternativele identificate și s-a decis în consecință (detaliat în A. Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, p.169-182.). S-a depășit atunci  tradiționala “metodă a speculației utopice” în favoarea “metodei coborârii pe pământ (down to earth)” și apoi a unei “viziuni inspirate de realism”. S-a luat act de alternative bine profilate, care au favorizat deciziile.

În jurul lui 1991 analizele au fost în continuare temeinice.  S-au profilat formulele de organizare lăuntrică a Uniunii Europene – “Europa federală”, “Europa directorială”, “Europa realistă”, “Europa geometriei variabile”, “Europa diferențială”, “Europa integrării treptate”, “Europa subsidiarității” – și s-au aplicat soluții.

Abordările pătrunzătoare s-au rărit, însă, treptat, iar, folosirea celor fin jur s-a stins, încât astăzi, ca efect, se trăiește penuria de idei noi. Înnoirea este sufocată de mulțumirea cu ceea ce este, de limitarea culturală a unor decidenți și de teama reflexă că schimbarea ar fi primejdioasă. Fapt este că, uneori, au ajuns la decizii persoane slab pregătite, care sunt deopotrivă la originea suficienței și produsul ei. Spusele lor reiau idei vechi în ambalaje noi, în cazul cel mai bun. Iar de aici pleacă totul.

Dar nici nu are cum să apară ceva nou câtă vreme contactul decidenților cu științele sociale și cultura zilelor noastre este rupt. Câți dintre cei care decid au o opinie organizată, motivată de cercetări? Câți trec dincolo de nivelul șuetei? Câți pot vorbi fără să le scrie alții textul? Câți nu fac politică  meschină, lovind unde apucă, în timp ce este nevoie de clarviziune și integritate ?

Iau astăzi decizii inși care nu mai stăpânesc nici măcar teoria sistemelor, care ține deja de baza formării, de cum teoria mai pretențioasă a acțiunilor sau cea a autopoiezei. Nu se cunosc conexiunile din societate și, cu atât mai puțin, modelări ale evoluțiilor. Nu s-a învățat din digitalizare, nanoștiințe și neuroștiințe. Iar dacă nu se cunoaște bine ceva, nu se poate nici înțelege, încât decizia, dacă cumva se ia, rămâne sectară.

Aniversarea a șaizeci de ani de la Tratatul de la Roma (1957) urma să fie momentul unei examinări lucide și al creației pentru a relansa proiectul european. S-a dat cu acea ocazie o listă a alternativelor, care conținea: „Continuarea a ceea ce este“, „Nimic, decât o piață unică“, „Cei care vor să facă mai mult“, „A face mai puțin, dar mai eficient“, „A face mult mai mult, împreună“. Numai că acea listă înseamnă prea puțin. La orice comparație cu ceea ce făceau antecesorii, liderii de acum, cu rare excepții, par depășiți de proiectul european. Ca de obicei, cei mai depășiți se bat cu pumnul în piept și se dau “școlari buni”!

Iar mersul în jos continuă, din nefericire. Se observă și în dezbaterea de la Maastricht (29 aprilie 2019) a candidaților la președinția Comisiei Europene că realitățile sunt luate pe bucățele și se emit păreri fără urmări. „Echilibrarea relației EU – guvernele naționale“, „promovarea dialogului, egalității, viitorului sustenabil“, „a green new deal“ etc. sunt, cum observa presa din Germania, „frazări fără substanță“, generalități vechi, în vreme ce dificultățile și problemele sunt noi.  Într-un interviu din Handelsblatt (3 mai, 2019), președintele Comisiei europene, ”, în loc să avanseze idei, soluții, se lamenta că Europa ar fi „o mireasă părăsită”, că „s-a terminat  libido-ul” pe Continent, încât „nu ne mai iubim!

Din păcate, România bate din nou un record trist. La Florența (3 mai 2019), președintele se plânge de guvernare, rezultată, orice s-ar spune, dintr-un proces democratic și constituțional, și de corupția din țară, pe care, în treacă fie spus, el o “combate” selectiv. Tema reuniunii era, totuși, viitorul Uniunii Europene! Or, cine ține să-i convingă pe cei din alte țări de “asaltul la adresa justiției”, de care s-ar ocupa românii, nu ar trebui, totuși, să spună despre ce “justiție” este vorba, cum se pun șefi peste “justițiari” și pe cine a servit acea “justiție? Ca să respectăm faptele! Orice cetățean cu capul pe umeri se întreabă: de ce o persoană vrea să fie președinte într-o țară pe care o prezintă trunchiat? Cu ce vrea să o fericească?

Sunt însă și alte indicii de scădere a nivelului decidenților, dincoace de sărăcia de idei. Bunăoară, altădată, faptele contau și, pornind de la ele, se trăgea un semnal de alarmă. Acum, state din Uniunea Europeană se confruntă cu fenomene noi. “Încălcarea oficială a Constituției”, “statul paralel”, “dubla măsură”, “disoluția încrederii cetățenilor” sunt deja arhisemnalate. În multe țări se reclamă ”juridismul” –   fenomen grav, ce constă în acțiunea unor “justițiari”, în numele luat în deșert al “independenței justiției”, de a controla celelalte puteri ale statului și de a-i servi pe cei care îi numesc pentru a-și lichida rivali. Este, poate, cel mai neașteptat și mai primitiv exemplu de degradare a democrației și a politicii după 1989. Sau fenomenul și mai nou, al recursului la servicii secrete și „agenții”,  pentru “selecția din culise a decidenților viitori”, încât aceștia să aplice scenarii, fie și în dauna democrației sau măcar ocolind-o. La toate acestea, autoritățile europene actuale nu au opinie.

Mai recent, sunt decidenți care exprimă nemulțumiri. După prim-ministrul de odinioară al Marii Britanii, oficiali de rang înalt din Cehia, Polonia, Ungaria, Italia, Franța cer schimbarea de direcție. Istorici germani (Wirsching) socotesc încheiat narativul postbelic al unificării, istorici irlandezi (Simms) propun un “Euroexit”, iar “exit” este în gura unor lideri, nu doar în campanii electorale.

Cu puține excepții,  propunerile noi  în materie de alternative sunt, de fapt, negative. Unii insistă pe “Euroexit” ca și cum, dacă  s-ar izola zona Euro de restul țărilor europene, nu s-ar întoarce vechea Europă a conflictelor. Nu este o soluție nici reducerea Uniunii Europene la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin. Nu este soluție transformarea unor țări în simple piețe de desfacere invocând neoliberalismul, căci se distruge democrația, cu toate urmările nefaste.

Ca totdeauna, există oameni interesați să-și mențină pozițiile în aparatele birocratice sau de propagandă și în economia darwiniană care a ocupat terenul. Ei nu văd decât două alternative: fie plierea  fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul de acum un secol, pe care îl impută propagandistic celor de altă părere.

Aceste alternative nu duc departe. Nu este responsabil să se rămână la opinia acelor oameni. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene, prin democratizare, care este, în fond, alternativa fructuoasă, ei nu o pot vedea. Și din acest motiv,  Uniunea Europeană, care rămâne un proiect superior celorlalte, se află acum la o răscruce.

Este nevoie de o nouă abordare metodică a faptelor în Uniunea Europeană – de o cu totul altă abordare. O abordare care trece dincolo de empirismul mediatic, dincolo de optimismul de serviciu al birocrației și dincolo de oportunismul ce constă în a aștepta opinia cuiva pentru a-ți spune părerea! O abordare, în orice caz, nu din unghiul îngust al unor partide cu tradiție, dar debusolate, sau al amatorilor, care le vor locul, ci din unghiul interesului public. Este nevoie de politici publice înainte de orice alte politici. De politici publice care revin la nevoile simple ale oamenilor – loc de muncă, șanse de calificare, venituri decente, posibilități de dezvoltare personală, libertăți și drepturi, ascultarea fiecăruia, dreptate și solidaritate!  Dizolvarea acestor obiective sub verbiajul superficial și slaba pregătire ale unor decidenți pune în pericol Uniunea Europeană mai mult decât orice.

Timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât reorganizarea și democratizarea, o democratizare ce restabilește cultul valorii și meritocrația, lasă Uniunea Europeană în albia crizelor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.