Liviu Antonesei – Două aresturi la domiciliu

„Am mai trecut odată prin experiența asta, a „arestului” la domiciliu, în toamna lui 1989, mai precis între 12 octombrie, cînd Secu a trecut la acțiune după apariția în presa internațională a apelului împotriva realegerii lui Ceaușescu, inițiat de Dan Petrescu și semnat de vreo 14 temerari din toată țara, și 22 decembrie dimineața cînd dispozitivul de pază s-a retras. Am folosit ghilimelele pentru că arestările acestea nu au fost clasice. În toamna lui 1989, nu mi s-a notificat această situație, am luat act de ea văzînd dispozitivul de supraveghere, de altfel la vedere, din jurul blocului în care locuiam împreună cu părinții și aflînd de la cei cîțiva prieteni care mă vizitau că, la plecare, erau avertizați de lucrători în civil. Regretatul Dorin Spineanu, care mă vizita mai des, a fost și amenințat de cîteva ori, între altele aduncîndu-i-se aminte că are și un copil. Securistul cu pricina purta o cravată tricoloră, mi l-a arătat într-o zi. Era deci în slujba patriei atunci cînd mă păzea pe mine pentru că atentasem la onoarea secretarului său general! Pe Dan, l-au arestat la domiciliu mai energic. Au postat un ARO la poarta curții sale, au tras un fir de la stîlp pentru un calorifer electric din mașină și 24/ 24, doi flăcăi vegheau acolo. Dan nu avea voie să iasă din curte, măcar avea  curte, nici să primească vizitatori. Pentru că fiica mea împreun cu mama ei locuiau în aceeași clădire, Andreea transporta micile bilețele dintre noi. Nu i-au făcut vreodată percheziție.

Cum făcusem o pneumonie după ședința de jogging cu antrenament mecanic, nu am prea ieșit din casă. De cîteva ori la medic și de două ori la institut, să-mi iau mașina de scris și cîteva materiale necesare pentru lucrarea de plan. Voiam să predau lucrarea la timp ca să nu aibă motiv să mă dea afară din slujbă. Știam că nu mă pot da cîtă vreme sînt în concediu medical. De cîte ori am ieșit din bloc nu m-a împiedicat nimeni să o fac, nici nu mi s-a comunicat că aș putea face asta numai între anumite ore, dar de fiecare dată doi băieți mă urmăreau de la mică distanță, la vedere. Am ieșit prima oară a doua zi după incidentul cu mașina Securității, mă trezisem cu febră, stare proastă, credeam că se agravase viroza pe care o duceam pe picioare. Un securist în geacă de piele a intrat și în sala de așteptare a cabinetului medical al Universității unde mă dusesem însoțit de mama. Doctorița m-a consultat, m-a ascultat la plămîni, mi-a luat temperatura și a opinat că e pneumonie. Mi-a făcut trimitere la spitalul de Pneumoftiziologie. Cînd am ieșit din cabinet, securistul s-a ridicat de pe un scaun și ne-a însoțit, împreună cu celălalt, pînă la spital. Deși mă simțeam rău de tot, n-am acceptat propunerea mamei de a lua un tramvai, autobuz. Din ziua precedentă, mă obseda ideea că îmi vor băga un portmoneu străin în buzunar, ca să-mi însceneze ceva penal. Doctorul Jidovu, un cunoscut vechi al părinților, sigur știa ceva. M-a consultat, mi-a dat rețetă, ba chiar și niște medicamente și i-a spus mamei că e mai bine să mă ia acasă, mai ales că amîndoi părinții aveau pregătire medicală… Am rămas în situația asta pînă pe 22 decembrie dimineață, cînd s-a ridicat dispozitivul. Știam ce se întîmplă la Timișoara, am aflat aproape instantaneu ce se petrecuse cu mitingul din 21, practic de pe 17 decembrie aproape nu mă despărțeam de aparatul de radio. Pe 21, le-am spus părinților că probabil vor veni să mă ridice. Profeție neîmplinită. Aveam să aflu după cîteva zile că în seara cu pricina, Sandu Călinescu și doi prieteni care au vrut să mă viziteze au fost bruscați de securiștii de pază și amenințați cu arestarea… I-au lăsat să plece…

Nici de data aceasta n-am fost notificat personal de starea de arest, ci la grămadă, prin mass media, împreună cu toată categoria mea de noi ființe inferioare, bărînii, cei de peste 65 de ani, femeile, negrii, evreii zilelor noastre de pandemie. De data aceasta, trebuie să completez și o declarație pe proprie răspundere și am anumite intervale în care am voie să ies. Și numai prin ogradă, pe o distanță restrînsă în jurul blocului în care locuiesc acum, nu unde aș avea eu poftă. Prima oară, mi se aplicase măsura în virtutea unei presupuse vinovății individuale – de fapt de grup mic, că ne adunasem pînă la urmă vreo 20 de apelanți. Vinovăția era desigur în mintea lor, eu și ceilalți apelanți nu făcusem altceva decît să luăm în serios prevederile constituționale privind libertățile de exprimare și de asociere, iar ei s-au gîndit să ne scoată drepturile și libertățile pe nas. Nouă, celor vreo douăzeci. De data aceasta însă m-am trezit discriminat en gros, abuzul fascist privește peste 2 milioane de persoane, bătrînii, cei de peste 65 de ani. Sub ce acuzație am fost condamnați la închisoare la domiciliu, care este vina noastră? Spus scurt și brutal, sîntem vinovați de un singur lucru – nu ne-am învrednicit să murim la vreme, am preferat să trăim și după ce am trecut de limita fatidică de 65 de ani! Așa ne trebuie dacă ne place viața și ne-am îngrijit s-o lungim… Cînd văd că autorii persecuției sînt cam de aceeași vîrstă cu mine, sau foarte aproape de aceasta, nici nu știu dacă e de rîs sau de plîns.

Două jurnale, două atitudini, două stiluri

Prietenul George Tudor a făcut o observație interesantă într-un comentariu la postarea anterioară de pe blog, la episodul dinainte. El constată că, în afară de volumele mele de poezii, principala operă a ultimilor mei aproximativ doi ani stă în două jurnale, cel de pîrît, jurnalul proceselor pe care mi le-a deschis Liiceanu și consoarta sa editura, și acesta, care depune mărturie despre arestul la domiciliu. Și mai constată el enorma diferență de stil și atitudine dintre cele două: „Știi ce-am remarcat, Liviule? În cele două jurnale de pe blogul tău – de pîrît și de celulă – ai o atitudine diferită: în primul erai calm, obiectiv, tratînd chestiunea parcă din exterior de parcă te socoteai doar ghinionist că i-a cașunat ăluia pe tine; în ăsta de acum, iei situația personal, ca pe o jignire anume destinată tie. Cred că de la discriminarea pe criteriul vîrstei ți se trage deși om fi si noi, vîrstnicii, vreo doua milioane dacă nu și mai mulți. Astfel că n-avea cum fi cu dedicație discriminarea aia.”. Observația e bună, diagnosticul atitudinii la fel, nu și explicația. Am răspuns eu ceva pe blog, dar prea scurt și expediat.

Prin urmare, așa este, dar nu din motivele găsite de tine. În primul jurnal, relatam experiența personală a stupefacției că cineva care se pretinde intelectual, ba chiar și filosof, m-a putut da în judecată pentru ceea ce se poate numi un delict de opinie. Sigur că experiența este enervantă, tracasantă și din cale-afară de lungă. Dar, pe de altă parte, deși pîrîcioșii mei au făcut o prostie – prima dovadă e că au pierdut procesul pe fond -, era o prostie pe care aveau dreptul să o facă, dreptul de a apela la justiție fiind unul universal. Era prin urmare un meci între ei și mine, iar justiția era arbitrul care, deocamdată, mi-a dat dreptate, ceea ce sper să se întîmple și la apel. Acolo abia luam situația personal și, personală fiind, sigur că o tratam cu detașare, ba chiar și cu umor. Dacă și această discriminare ar fi fost personală, aș fi avut exact aceeași atitudine. Doar că acum, situația nefiind personală, ci categorială, n-o iau deloc personal și de aici vine diferența de stil și de atitudine. Problema mea nu este doar a mea, ci a peste două milioane de oameni, tratați cît se poate de fascist. Nu doar de președintele și guvernul PNL, ci de întreg cîmpul politic, din păcate și de cel social. N-am văzut brava noastră opoziție, PSD și asociații, grăbită ieri să deschidă anticipat terasele, să fi formulat un protest energic față de această discriminare, frapant fascistă. Din păcate, n-am văzut nici societatea făcînd acest lucru, ba chiar nici măcar auto-elitele noastre intelectuale. Unde naiba s-a ascuns președintele USR, dar pîrîciosul meu din proces, dar dioscurul său, fost ministru de mai multe ori, dar, dar comilitonii lor pro-Popeye? Cred că exceptîndu-l pe președintele academiei, n-a mișcat vreunul în frontul strînsunirii în jurul Ficusului… În Franța măcar, sute de scriitori, universitari, cercetători, medici, avocați de mare prestigiu și trecuți de 65 de ani au protestat energic, iar cîteva mii mai tineri s-au alăturat acestui proces. Prin urmare, ceea ce mi s-ar putea reproșa este un fel de delir de grandoare, fac mai degrabă de unul singur ceea ce în alte părți a fost făcut de mii de „bătrîni”! Dar nu eu am ales această postură!“