„Personalitatea, vulnerabilităţile liderilor români, precum şi date financiare, de sănătate şi biometrice despre aceştia.” Cam aşa sună o solicitare a Departamentului de Stat către Ambasada SUA la Bucureşti, după cum scrie o telegramă secretă trimisă din SUA spre România. Bani, inteligență, afaceri, starea de sănătate, slăbiciuni, vicii, vulnerabilităţi şi măsele lipsă, cam asta ar trebui să transmită diplomaţii americani de la Bucureşti despre principalii noştri oameni politici. De ce? Evit să răspund deşi cei mai mulţi cititori pot înţelege şi singuri. Cu toate acestea, media românească nu scrie mare lucru despre lovitura de presă Wikileaks. Şi nici despre australianul Julian Assange, personajul numărul unu al planetei (cel puţin pe internet, dacă nu şi în restul mediilor). Ba s-au găsit destui care nu doar că au ignorat cazul şi personajul, ci au declanşat clasica băşcălie românească. Mare brânză că publică şi el nişte documente, par a insinua unii dintre mai tinerii noştri confraţi. Într-un anume fel îi înţeleg. Unii sunt direct subordonaţi serviciilor secrete. Iar acestea au comandat tăcerea. Cine ştie ce va apărea despre România! Şi dacă ridicăm Wikileaks, ne pregătim singuri bomba care ar putea să explodeze. Alţii sunt simpli simpatizanţi şi cântăreţi Băsescu. Dar cei mai mulţi sunt mai tineri şi nu au trăit perioada în care investigaţia de presă era considerată o regină a jurnalismului. Pare de necrezut, dar cei mai mulţi jurnalişti români din noua generaţie nu ştiu prea multe despre Scandalul Watergate şi despre Robert „Bob” Woodward şi Carl Bernstein. Generaţia presei pe internet n-a trăit căderea lui Richard Nixon, provocată de dezvăluirile celor doi celebri jurnalişti de la „Washington Post”. Îmi aduc aminte de o fotografie unică în felul ei. Cei doi ziarişti americani, trântiţi într-un fotoliu, cu picioarele întinse pe un scăunel, priveau la televizor discursul de demisie al preşedintelui SUA.
A fost un soi de Glob de Aur şi Oscar al jurnalisticii şi toată lumea de pe glob a visat un asemenea succes. Or, generaţia celor ce se documentează pe internet nu are cultul investigaţiei şi al dezvăluirii. Lovitura de presă a mileniului dată de Julian Assange nu le spune mare lucru, deşi ea poate reprezenta un punct de cotitură în comportamentul marilor puteri faţă de libertatea presei, dar şi o schimbare importantă în evoluţia jurnalismului electronic. Publicarea documentelor pe Wikileaks dă un şah greu de îndurat de mai-marii politicii mondiale. Postarea sutelor de mii de documente secrete arată o altă faţă a politicii şi pune lupa pe mai toate marile aranjamente, mai mult sau mai puţin oneroase, dezvăluind şi operaţiunile de spionaj desfăşurate prin intermediul misiunilor diplomatice.
Ştiind parcă ce va urma cu scandalul Wikileaks, puterea de la Bucureşti a făcut câteva mişcări în avans. De câţiva ani a lansat o politică de incriminare a presei, încercând să obţină o cuminţire a acesteia. Introducerea presei pe lista factorilor de vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale ţine de un maxim al aberaţiei politice. Chiar şi mai noua formulă, legată doar de campaniile de presă! Ce-s alea, după regula profesiei (un şir de articole pe aceeaşi temă, menite a influenţa schimbarea de atitudine a unei persoane sau a unei instituţii) şi după cea din gândirea lui Traian Băsescu? Unul şi acelaşi lucru cu vulnerabilizarea siguranţei naţionale! Ce-i obligatoriu pentru un ziarist cu adevărat profesionist devine o crimă politică în viziunea comicei puteri de la Bucureşti.
În mileniul trei, Gâgă poate să devină un nemilos strateg în politică!
