„Teatrul nu trebuie să ne lase indiferenţi”  

Cu cele peste o sută de spectacole regizate, de la Shakespeare, Molière, Cehov la Buchner, Bulgakov Camus sau Becket, cariera lui Tompa Gabor are strălucirea excelenței, a continuității în durată, a profunzimii.

A montat spectacole remarcabile în România, în Germania, Franța, Spania și Anglia, Austria și Ungaria, Irlanda, Coreea de Sud, Canada, Republica Cehă, Slovenia, Serbia, Statele Unite, spectacole care l-au impus pe scena internaţională. E o bucurie să-l asculți vorbind despre teatru, să-i citești minunata carte pe care a scris-o despre miracolul scenei, Label Curtain A Private Theatre Dictionary, lansată la Book Expo America. Sau să răsfoieşti albumul lansat în cadrul ultimei ediţii a FNT , Gabor Tompa: din opera regizorului. De la Trei surori la Livada de vişini. E o călătorie prin multe lumi, toate legate între ele de substanţa şi de rigoarea acestui excepţional regizor. Ori să-i citești volumele de poezie. El a traversat Oceanul, ducând în America, la San Diego, arta regiei sale şi vocația academică. Vă invit să descoperim ultimele împliniri şi proiecte ale regizorului Tompa Gabor – un talent unic de a aduce pe scenă spectacole de referință și de a vorbi despre geneza lor ca un mare artist și dascăl, ca un creator și producător care deține viziunea ansamblului și controlul detaliului.

Să mai adăugăm câteva dintre premiile şi distincţiile: Premiul pentru cea mai bună regie, 1993, 1997, 2008; Premiul pentru cel mai bun spectacol – 2009; Premiul de Excelenţă – 2002 (UNITER); Premiul pentru regie la Festivalul Naţional ,,I.L. Caragiale” (1992, 1996); Premiul criticii – 1997 (acordat de AICT – Secţia Română); Premiul pentru cea mai buna regie la Festivalul Dramaturgiei Româneşti – 2004, la Festivalul Comediei Româneşti – 2007; Premiul pentru cel mai bun spectacol străin al anului în Marea Britanie – 1993 („Cântăreaţa cheală”); Premiul Best Feature la Festivalul Internaţional de Film din Salerno – 1999 („Apărarea chineză”); Premiul pentru cel mai bun regizor – 1996 la Festivalul Naţional de teatru din Ungaria; Premiul pentru promovarea culturii franceze – 1997 („Neînţelegerea” la Viena, „Tartuffe” la Budapesta”, „Cântăreaţa cheală” la Limoges şi Cluj-Napoca); Premiul Institutului Internaţional de Teatru – 2011; Ordinul Steaua României – Gradul CAVALER (oferit de Preşedintele României Emil Constantinescu – 2000); Artist emerit – 2002. Anul acesta a fost ales Preşedintele Uniunii Teatrelor Europene. 

De 28 de ani, manageriaţi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Recent s-a încheiat cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru „Interferențe”. Care au fost, din punctul dumneavoastră de vedere, punctele forte ale acestei ediții?

Cred că a fost o ediție foarte echilibrată, iar situația financiară destul de precară ne-a obligat la un fel de concentrare a forțelor și a spectacolelor selecționate. Am renunțat la opt dintre ele, dar am reușit să păstrăm câteva spectacole puternice într-un fel de balans între maeștrii recunoscuți ai scenei europene și foarte tinerii regizori, printre ei fiind inclusiv un debutant. De aceea, n-aș putea evidenția un spectacol anume, dar aș aminti grupul puternic de mari regizori precum Eimuntas Nekrošius, Luk Perceval, Milo Rau, Anna Badora, Ilan Ronen sau Stathis Livathinos și au fost foarte tinerii Attila Vidnyánszky jr. (cel mai tânăr dintre ei), dar și un debutant Klim Kozinsky, care a pus în scenă Idiotology la Stanislavsky Electrotheatre din Moscova.

Selecția am făcut-o eu, cu două excepții: Ismene de la Khroma Company, Bruxelles, recomandat de George Banu și Cesary merge la război de la Komuna Warszawa din Varşovia recomandat de Raluca Rădulescu.

În alegerea spectacolelor am încercat să găsesc producții cu o temă apropiată sau legată de război, în așa fel încât să fie o diversitate de probleme privite din diverse unghiuri. Sigur că nu toate spectacolele sunt capodopere, dar ele te scot din zona de confort propunând o problematică delicată. Dintre marii maeștrii ai scenei, pe mine m-a emoționat spectacolul lui Nekrošius cu Son of the bich, o puternică confesiune despre identitatea sa lituaniană și mitologia sacră pe care o propune ciclul vieții și al morții.

Dintre cei tineri, îl prefer pe tînărul Vidnyánszky, care propune o schimbare radicală a limbajului teatral contemporan, problematica tinerilor, a unei întregi generații, pentru că, în acest spectacol remarcabil și nebun, aproape toți actorii sunt de aceeași vârstă.

Le-aș menționa pe acestea două, dar foarte apropiate ca valoare sunt și celelalte spectacole. Nu aș vrea să omit nici spectacolul Teatrului Maghiar de Stat cu Ilegitim, pe care eu personal, ca director, l-aș numi un spectacol foarte special în întregul peisaj teatral românesc.

O producție care, cu toate că nu are o legătură directă cu tema acestei ediții, Războiul, am insistat să o prezentăm în festival pentru că propune nu numai o modalitate nouă, diferită de a privi teatrul, dar mai important decât atât, e vorba de o privire morală, foarte cinstită, într-un fel radicală și foarte onestă, asupra propriului nostru trecut.

Spectacolele care au făcut parte din programul festivalului au abordat prin intermediul limbajului teatral contemporan diverse situaţii de conflict. Aplauze îndelungate a stârnit spectacolul regizat de dumneavoastră, “Neguţătorul din Veneţia”, în scenografia lui Dragoş Buhagiar. Spectacolul a debutat, după cum scria admirabil George Banu, “într-o lume plasată sub semnul unei identităţi spirituale profund asumate… Câtă suferinţă, câtă complexitate în acest spectacol ce deplasează accentul de la oroarea antisemită la repudierea antisemitismului”.

Migrația, terorismul, manipularea economică prin intermediul războiului etc. sunt probleme acute pe care trebuie să le discutăm. Trebuie să vedem care sunt șansele noastre de a interveni în propriul destin și ce poate fiecare dintre noi să facă, ce omitem sau ce nu reușim, de ce nu facem ceea ce am putea să facem ca să evităm un nou cataclism uman.

Anul 2018 a fost unul benefic pentru dumneavoastră, ați regizat spectacole de teatru în România și în America, aţi început repetițiile la Operă și ați fost numit președintele Uniunii Teatrelor din Europa.

În 2018 am lucrat mai puțin decât în alți ani. Anul trecut, în 2017, am regizat un spectacol foarte important pentru mine, un fel de moment de cotitură pentru că este cea mai dificilă operă pe care am montat-o. Este vorba de Lady Macbeth din districtul Mțensk de Dmitri Șostakovici, pe care am realizat-o împreună cu Helmut Sturmer și Corina Grămoșteanu (decorul și costumele) la Opera Națională din Slovenia.

Un spectacol care, atât din punct de vedere muzical cât și al prezenței actoricești, este o piatră de încercare pentru orice regizor, solist de operă și mai ales pentru cor. Am găsit acolo un extraordinar cor de bărbați și o orchestră care a avut de interpretat o muzică extrem de dificilă. Am ascultat opera de numărate ori, am văzut și câteva spectacole și, de fiecare dată când începe să cânte orchestra, este ceva nemaipomenit de frumos. Mi-a ieșit foarte bine acel spectacol, nu s-a jucat de multe ori, dar atunci am hotărât că am să încerc să mai fac operă, provocare atât pentru actorii-interpreți, cât și pentru regizor. Anul acesta, în luna decembrie, la Opera Maghiară din Cluj, voi avea premiera a două opere scurte de Ravel. Este vorba de L’heure Espagnole și Copilul și vrăjitoriile, două opere jucăușe, suprarealiste, foarte precise muzical și foarte grele pentru că sunt de o precizie extraordinară atât vizuală cât și a interpretării. Aceste opere mi-au fost sugerate de fiul meu Abel, care studiază dirijoratul la Academia de Muzică din Budapesta. Inițial propusesem cealaltă mare operă a lui Șostakovici, Nasul după Gogol, operă extrem de grea pentru orchestră și artiști, dar pe care deocamdată Opera Maghiară din Cluj nu și-a asumat-o pentru că nu se consideră pregătiți pentru o asemenea încercare. De asemenea, am  montat Neguțătorul din Veneția de W. Shakespeare la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, un spectacol pe care din nefericire a trebuit să-l amânăm din martie până în septembrie din cauza situației bugetare. În final, împreună cu scenograful Dragoș Buhagiar am reușit să dăm premiera. Din cauza acestei întârzieri, toate proiectele mele s-au decalat. Trebuia să pun în scenă Ascensiunea lui Arturo Ui de Brecht la Budapesta și nu am mai făcut-o, am început un Sartre, Cu ușile închise, la Teatrul Odyssey din Los Angeles, pe care am să-l termin în februarie.

Între timp, am fost ales de către Adunarea Generală a Teatrelor din Europa președinte UTE, lucru de o mare responsabilitate și o onoare pentru mine. Este vorba de Uniunea al cărui prim președinte fondator a fost marele regizor Giorgio Strehler, după care i-au urmat câteva nume de rezonanță din teatrul european. Am acceptat în ideea de a încerca să revitalizez unele evenimente de seamă pe care Uniunea Teatrelor din Europa nu le-a mai organizat de câțiva ani. Este vorba de marele Festival al Uniunii unde, în trecut, am putut vedea o mostră de spectacole de la toate teatrele membre. Ultima ediție fiind cea organizată, în 2008, de către Teatrul Bulandra în parteneriat cu Teatrul Maghiar de Stat Cluj. O sarcină foarte importantă pentru că acest festival a fost asumat întotdeauna de către un important oraș european, oraș al statelor membre. Festivalurile Uniunii au fost la Milano, Paris, Porto, Torino, Frankfurt, San Petersburg, Thessaloniki, Moscova, Stockholm, Budapesta și București. În urma unor discuții prealabile pe care le-am avut cu primăria municipiului Cluj-Napoca, este posibil ca în 2019, anul în care România preia președenția Uniunii Europene, să organizăm acest festival la Cluj. Organizarea acestui eveniment, după zece ani de pauză, ar fi o realizare de prestigiu atât pentru România, cât și pentru orașul Cluj-Napoca.

Pe lângă aceste mari festivaluri, vrem să intensificăm colaborările dintre teatrele membre, cu schimburi de spectacole și artiști, cu ateliere pentru tineri creatori de teatru, în primul rând regizori, dar și workshopuri pentru actori. Vom relua Academia de vară a Uniunii, cu maeștrii ai teatrului, vom organiza fie zece zile de atelier cu un maestru al regiei, fie vom încerca să trimitem câțiva regizori să observe un întreg proces de repetiții, cum a fost, de exemplu, Declan Donnellan la Piccolo Teatro di Milano, unde a montat Tragedia răzbunării sau Răzbunătorul de Thomas Middleton.

Încercăm să ne reamintim de marile valori ale teatrului european, menite să protejeze, să apere cultura europeană atât de mult afectată în ultimul timp și, în același timp, să nu uităm nici de noile tendințe. Să fie un echilibru realist și sensibil între vechi și nou. Eu consider că o extremă conservatoare sau una care neagă tradiția de dragul negării nu sunt benefice pentru viitorul teatrului european.

Revenind la „Interferenţe”, încă de la prima ediție ați adus la Cluj personalități ale teatrului internațional, reprezentând diverse culturi din Europa. Aţi reuşit să integraţi „Interferenţe” într-un circuit de valori europene şi mondiale. Cum a primit publicul temele propuse o dată la doi ani?

La început a fost doar ideea de interferențe între diverse culturi europene pentru că, înainte de 2007, publicul clujean nu a avut parte de teatru internațional. Ei nu au avut prilejul să se confrunte cu unele tendințe novatoare sau tendințele cele mai noi ale teatrului european și, în această idee, am organizat prima ediție. După aceea, am extins subiectul spre interferențe ale spațiilor din Cluj, ieșind din sălile Teatrului Maghiar și încercând să extindem festivalul, să ajungem mai aproape de public, în diverse spații. Apoi, de la Interferențe am trecut, păstrând numele festivalului, la alegerea unor teme: Relația dintre teatru și muzică, Mărturiile corpului, Odiseea străinului și, anul acesta: Războiul. Interferențele s-au extins și dincolo de continentul european, în afară de continentul Australia, am avut spectacole de pe toate continentele: Asia, Africa, America de Sud și de Nord. Din Australia alesesem un spectacol pentru această ediție, dar am fost nevoiți să renunțăm la el. Se pare că publicul a înțeles că acest festival este un loc de întâlnire al tuturor clujenilor. Este un eveniment al tuturor, indiferent de culturi, etnii, grupuri sociale, categorii de vârstă, generații, nivel de educație. Ne dorim să-l extindem și mai mult. Cred că cei care au venit zilele trecute la teatru au înțeles că este o șansă de a ieși din carapacea segregației, încă destul de accentuată în orașul Cluj. În același timp, la Cluj vin și oaspeți din alte colțuri ale țării sau ale lumii, oameni de specialitate sau pur și simplu public spectator. Mi se pare că tocmai această diversitate a publicului a ridicat foarte mult pragul și nivelul festivalului. Reacțiile au fost foarte sensibile și pentru că, adunând la un loc spectacole concentrate pe o singură temă, s-a reușit o concentrare a gândului și a reacțiilor asupra unor fenomene acute ale societății contemporane.

Ca director al Teatrului Maghiar din Cluj aţi convins mari personalităţi ale lumii teatrale să vină să lucreze sau își prezinte spectacolele în această citadelă: Matthias Langhoff, Andriy Zholdak, Yuri Kordonski, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Mihai Măniuţiu, Victor Frunză, Dragoş Buhagiar, Helmut Sturmer, Vasile Şirli și George Banu, Thomas Ostermeier, Pippo Delbono, Jozsef Nagy. Aveți o anumită strategie în acest sens?

La ora actuală, dacă mai există un dram de bucurie în rolul de director de teatru – pentru că nu pot spune că este o meserie – atunci bucuria este de a putea invita, să lucreze sau să prezinte câte un spectacol, artiști a căror creație o admir și vreau să îmbogățească atât repertoriul teatrului, cât și experiența artistică a trupei teatrului nostru și gustul publicului clujean. Au fost mari regizori ale căror mari spectacole au creat adevărate perioade importante, au marcat ani și stagiuni ale teatrului nostru și au fost ca o a doua școală pentru cei care au participat. Aici i-aș aminti pe Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Robert Woodruff, Matthias Langhoff, Mihai Măniuțiu – cei care au realizat spectacole de referință, premiate și purtate în turnee internaționale. Aș menționa și scenografi precum: Helmut Stürmer, Andrei Both, Dragoș Buhagiar, Titi Ciupe, Lia Manțoc și alții; muzicieni ca Vasile Șirli și Iosif Herțea. Este o listă foarte lungă. În același timp, am adus la Cluj spectacole importante semnate de Thomas Ostermeier, Jose Luis Gomez, Krystian Lupa, Milo Rau și în ediția de anul acesta spectacole de Eimuntas Nekrošius, Luk Percival. Este un vis pe care nu am fi îndrăznit să-l avem acum douăzeci de ani. Interferențele au pornit în 2007, iar primele specacole pe care le-a montat Vlad Mugur datează din 1996. În același timp, am putea vorbi despre creatori care au debutat aici, tineri care și-au prezentat spectacolele pe scena Teatrului Maghiar de Stat și își doresc să lucreze cu această trupă care a reușit să-și mențină curiozitatea, deschiderea și tinerețea creatoare pentru a răspunde unor noi provocări, pentru a porni în noi aventuri, pentru a descoperi ceva important pentru noi și pentru public.

Nu știu în ce condiții vom putea continua, sperăm ca toate aceste experimente pe care le-am propus să poată fi continuate. Anul acesta am amânat câteva proiecte importante, dar încercăm să le reluăm în 2019. Este vorba, în primul rând, de producțiile tinerilor regizori, câștigători ai Concursului de proiecte din 2018. Sperăm ca, după noi, să vină la un moment dat și o echipă care să poată prelua și continua ceea ce am început, în această tradiție inovatoare, fără să trebuiască să facă exact același lucru, dar nici să rupă în mod radical cu ceea ce s-a realizat în aceste decenii.

Recent, fotograful de artă Mihaela Marin v-a închinat un splendid album despre cariera dvs., intitulat „O călătorie în lumea lui Gabor Tompa”. Mihaela Marin este călăuza spre fibra profundă a operei dumneavoastră, în cromatica dominantă a spaţiului. Care a fost ideea acestui album?

Faptul că Mihaela Marin a început să urmărească câteva dintre spectacolele făcute de mine este o mare bucurie. Așa cum am mai spus la un moment dat, cred că este una dintre puținele artiste fotograf care reușește să îmbine o perspectivă, un unghi de vedere al regizorului cu cel al scenografului, în același timp urmărind momente importante, stări actoricești specifice unui spectacol sau altul.

Cred că este un album de calitate, și aici vorbesc nu de spectacol ci de fotografiile făcute, fotografii de teatru care în același timp ucid și imortalizează clipa, editate cu mare grijă și verificate la tipografie până la cele mai mici nuanțe. Doar așa niște fotografii extraordinare de teatru își pot păstra, și în forma tipărită, calitatea și profunzimea vizuală formată din mai multe straturi. Este un album drag mie și care va rămâne chiar și când eu nu voi mai putea privi înapoi.

Ca director de teatru, e greu să formezi o trupă?

Când am preluat direcțiunea teatrului, am moștenit o trupă de cincisprezece actori din care, poate, foarte buni erau șase-șapte. Sarcina mea imediată a fost construirea unei trupe tinere și întinerirea constantă a trupei. Am reușit să angajez două clase aproape complete de absolvenți ai generației 1994-1995, după care au început să se blocheze posturile. Deși în 2008 am inaugurat o nouă sală, Sala Studio, nu am mai reușit să angajăm în ritmul dorit actori tineri din școlile de teatru de limbă maghiară de la Cluj și Târgu Mureș. La ora actuală, mă lupt cu o lipsă de personal pentru că, deși avem două săli, degeaba încercăm să avem mai multe spectacole, proiecte și venituri, dacă acestea nu pot fi prezentate în paralel din lipsă de personal tehnic. Numărul nostru, deși este o infrastructură destul de mare, de 120 de angajați, este totuși restrâns pentru spațiile în care ne desfășurăm activitatea, în comparație cu alte teatre din categoria celor naționale. În ultimii ani a fost extrem de dificil să angajăm tineri actori. Este important ca ei să facă parte din trupă, din viața teatrului de fiecare zi, alături de colegii lor din alte generații, și nu să aibă doar colaborări sporadice.

În acest sens, formarea unei trupe a devenit mult mai dificilă decât acum 25 de ani. Din punctul meu de vedere, la fiecare al treilea an, teatrul trebuie reîntinerit cu noi talente. Echipa teatrului nu este formată doar din actori, ci foarte importante sunt și echipa tehnică, cea de marketing și PR și echipa administrativă. Toată lumea trebuie să înțeleagă că lucrul cel mai important este produsul, creația de pe scenă. În această direcție converg toate activitățile celorlalți factori care nu sunt atât de vizibili, dar care sunt și ei foarte importanți. De aceea, este foarte greu să lucrezi într-un teatru. Fără să-l iubești este imposibil să reziști pentru că nu este vorba de o muncă de opt ore la birou, după care mergi acasă și nu mai ai treabă cu nimeni. Actorul, deși nu lucrează pe un șantier, nu inhalează gaze sau alte produse nocive, face o muncă psihică extraordinară, care presupune stres și imens consum fizic.

Mi-a rămas în memorie imaginea Livezii de vişini montate de dvs la Maribor ca o imensă bibliotecă… Ce valenţe noi descoperă publicul în această montare?

Acest spectacol îmi este foarte drag pentru că am pornit la realizarea lui cu o idee venită de la echipa de realizatori. M-a inspirat cartea lui George Banu – Teatrul nostru, livada de vișini – și sugestia de a vizita biblioteca Strahov din Praga, o bibliotecă albă, cu peste două milioane de volume. Aceasta a devenit un fel de simbol al perioadei de tranziție de la carte la internet. Ne-am propus ca biblioteca să fie punctul sensibil al spectacolului, în care, la sfârșit, Firs, marele bibliotecar, cel care știe secretul artei tipografice și a artei cărturarilor, se stinge în fața unui imens morman de cărți, în mijlocul unor rafturi și biblioteci, deja ambalate și lipite, gata să fie scoase și date uitării.

Cred că fiecare nouă epocă, care automat implică și dispariția epocii precedente, este un capitol dureros, dar necesar. Marile epoci ale omenirii dispar odată cu oamenii care le-au creat.

Ce vă nelinişteşte în societatea de azi?

Lipsa de dialog. Ideologizarea discursurilor. Dependența de realitatea manipulată, virtuală… Teatrul nu poate schimba, din păcate, această lume mult manipulată în care omul simplu e din ce în ce mai derutat şi din cauza faptului că vede ştiri contradictorii, informaţii foarte superficiale şi greu de verificat. Este împins într-o lume virtuală de care devine tot mai dependent. Întrebarea pe care mi-o pun adesea este dacă mai avem şansa să intervenim în propriul nostu destin, în propria noastră viaţă, dacă avem un cuvânt de spus. Marea noastră responsabilitate e să credem că suntem cu toţii parte din această lume globalizată, că orice se întâmplă, fie că este vorba de un conflict, de război, fie că este vorba de migraţie sau de terorism, totul se întâmplă cu noi. Şi de aceea trebuie să-l auzim pe celălalt şi să iniţiem un dialog. De aceea, am ales ca tema acestei ediţii să fie Războiul, temă prilejuită și de aniversarea a 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a schimbat de fapt paradigma întregii istorii. O traumă ce persistă de un secol. Ea revine într-un moment când omenirea se află într-o alertă permanentă, căutând din ce în ce mai mult un loc unde să poată trăi în pace și liniște.

Mă gândesc deseori că ajunge un buton apăsat într-un moment de necontrolat de furie şi se declanşează o catastrofă la scară nemaivăzută. Din păcate, s-a văzut de-a lungul timpului că omul nu a învăţat prea mult din istorie. Războiul duce la o alienare şi la o atmosferă de frică. Suntem într-o lume globalizată, dar cred că rădăcinile sunt importante şi nu le putem tăia.

La ce lucraţi în prezent?

Lucrez intens, de dimineaţa până noaptea, la premiera din 27 decembrie cu două opere. Ora spaniolă (L’heure espagnole) are la bază piesa lui Franc Nohain, piesă ce a avut premiera la 28 octombrie 1904, pe scena Teatrului Odeon din Paris. Ravel începe munca la operă la începutul anului 1907, premiera mondială având loc patru ani mai târziu, la 19 mai 1911, pe scena Operei Comice Paris.

Acţiunea este plasată în Spania secolului al 18–lea, în centrul atenţiei aflându-se cinci personaje, toate în căutarea fericirii. Un deziderat la care se ajunge greu, să recunoaştem. Şi chiar dacă hazul este cel care dă tonul, trebuie menţionat faptul că Ora spaniolă este opera bufă greu, greu de pus în scenă. Cât priveşte interesul pentru Ora spaniolă, în ultimii trei ani a fost montată pe scena Teatrului alla Scala

(2016), iar anul trecut la Opera de Paris.

Premiera operei Copilul şi vrăjile a avut loc în 1925, la Monte Carlo, dirijor Victor de Sabata, coregraf… George Balanchine. Libretul poartă o altă semnătură celebră, cea al scriitoarei Colette (1873 – 1954; pe numele ei Sidonie – Gabrielle Colette), nominalizată la Premiul Nobel pentru literatură în anul 1948.

Personal consider Copilul şi vrăjile/ L’ Enfant et les Sortilèges o operă pentru toate vârstele. Pentru că în acţiunea celor şapte personaje ne regăsim cu toţii. Este copilăria noastră, sunt visele noastre, sunt isprăvile noastre dacă vreţi, pentru care am fost sau nu pedepsiţi. Copilul lui Ravel este unul neastâmpărat, este unul răsfăţat, este şi unul pedepsit, dar şi unul iubit (momente de neuitat sunt Bebe a été sage?, Ding, ding, ding, ding, Oh! Ma belle tasse chinoise, Nos blessures, Danse des rainettes, Il est bon, l’ enfant , il est sage).

Colette a scris libretul în numai opt zile, oferind un text extrem de ofertant, ceea ce face din Copilul şi vrăjile o operă mult mai atractivă. Recent, a fost montată la Opera de Lyon, Greek National Opera, Scala (toate în 2016), Komische Oper Berlin (2017), Provincetown Playhouse, respectiv School of Music – University of Washington anul acesta.

Premiera va avea loc în data de 27 decembrie, la Opera Maghiară din Cluj. La pupitrul dirijoral se va afla György Selmeczi.

Mai este puţin timp şi vom sărbători Crăciunul. Ce anume veţi face în această sfântă zi?

Este sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru, care a adus pe lume într-o măsură nemaiîntâlnită imperativul iubirii și al iertării. Ca de obicei, sărbătorim Crăciunul în familie. Caut în fiecare an senzaţiile legate de Crăciun, întipărite în mintea mea încă din copilărie: aburul mâncărurilor şi, mai ales, sentimentul de împăcare. Să împărţim toţi bucuria, să dăruim! Nu doar de Crăciun! Să fim capabili să topim zidul indiferenţei şi al egoismului de care suferim la nivel de societate!

Doresc tuturor un Crăciun Binecuvântat și Un An Nou plin de speranțe!

 Fotografii: Mihaela Marin

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.