Mai e posibil vreun proiect de țară?

Cînd interesele de grup sunt foarte puternice, e posibil ca interesul colectiv să nu reuşească niciodată să triumfe, aşa cum a fost în Grecia.

Protestele sindicatelor poliţiei şi ale contractorilor ministerului de interne, văzute de mine de la o fereastră într-un weekend de trecut pe acasă pentru a mai lua cămăşi proaspăt călcate mi s-au părut de necrezut. S-au întins pe bulevardul Lascăr Catargiu mai bine de o jumătate de oră, deşi poliţia nu stă prost cu salariile, a primit şi măriri, are şi pensii speciale. La fel, un protest al profesorilor de care am auzit, şi pentru care am şi telefonat, de pe aeroport, unor sindicalişti pe care îi cunosc – am fost în coaliţii împreună. Ei mi-au spus, sincer, păi la educaţia preuniversitară creşte mai puţin ca la cea universitară… şi din 2022 aproape că nu mai creşte. Medicii de familie, care au dat startul imediat după vacanţa de iarnă, nici nu sunt bugetari, şi atunci i-am întrebat ce au? Păi tocmai asta, mi-au spus ei, la bugetari creşte, şi noi rămânem de căruţă! Trec peste faptul că nu poţi explica nimănui în România că salariile sunt un factor determinat de cererea şi oferta de pe piaţa muncii, şi dacă medicul specialist are opţiuni în străinătate pe care nu le are cel de familie sau poliţistul el trebuie să primească cel mai mare salariu. Aşa ceva e de neconceput în mentalitatea comunistă generală care domneşte încă la noi unde şi salariile piloţilor erau considerate nesimţite deşi nu sunt destui piloţi – Blue Air îi aduce de pe piaţa europeană şi îi plăteşte competitiv, altfel nu ar zbura avioanele cu navetiştii de duminică. Rămâne nedumerirea hazlie a PSD de ce protestează toţi ăştia care capătă ceva că alţii capătă mai mult ca ei, cînd sub Băsescu le tăiau salariile şi nu protesta nimeni. Şi, deh, răspunsul este că protestează acum şi nu protestau atunci pentru că PSD a legitimat îndreptăţirea lor, pe care Băsescu, cu atitudinea lui agresivă, o delegitimase.

Protestele pentru a căpăta ceva nu sunt singurele în România. Chiar mai vizibile sunt cele ca să nu ţi se ia ceva, care sunt fix acelaşi lucru, în oglindă, sau ca să nu plăteşti ceva. De cînd au început protestele anti-PSD de anul trecut au fost mereu şi din astea: să nu se modifice pilonul doi de pensii (deşi alte ţări le-au modificat, inclusiv Chile, creatoarea modelului, proteste din partea celor care se tem că acesta e un fel ascuns al PSD de a lua de la clasa mijlocie pentru a da la cei cu pensii minime), contribuţia la sănătate să fie regresivă (cine are salariu mai mare să plătească proporţional mai puţin), sau să nu fie deloc (pe drept de autor, de exemplu) cu argumentul că hipsterii nu o folosesc (întrebaţi sistemul de asigurări cît a costat un mort sau rănit de la Colectiv, cît 50 de bolnavi cu afecţiuni obişnuite, nici ei nu crezuseră că folosesc sistemul de sănătate), şi tot aşa. „Dările” a intrat în vocabularul curent ca expresie uzuală, deşi dracu’ a mai auzit de „dări” de zece la sută într-o ţară civilizată, care mai şi boceşte că nu are autostrăzi şi spitale de clasa întîi. Aceste revendicări materiale au fost trecute la un loc cu cele pentru independenţa justiţiei pe manifeste, ca să fie lumea motivată mai bine să iasă în stradă – plus ameninţarea că PSD va reintroduce impozitul pe venitul global (o necesitate, absenţa lui arată cît e de neterminată modernizarea noastră fiscală, l-am promis prin Contractul cu România din 1996!) şi o cotă progresivă de venit (cota cîndva unică nu mai există oricum ca atare, dar cine să bage de seamă). Alte grupuri sunt astfel sensibilizate la potenţiale pierderi de venit şi mobilizate electoral, legitimîndu-se aşteptările lor că dacă vor nu cîştiga ceva, măcar nu vor pierde. Avem astfel, şi pe stînga, şi pe dreapta, mai multă lume mobilizată ca niciodată de interese materiale. Lor li se adaugă mobilizările teritorial-comunitare, care au atins maximul. Pe secui i-am auzit totdeauna bocind că dau taxe mai mult decît iau de la Bucureşti (e fix pe dos, dar ce contează evidenţa), acuma văd „ştiri” în care se deploră de către bucureşteni banii „clientelari” daţi Vasluiului sau Teleormanului, deşi e normal să fie aşa, Vasluiul şi Teleormanul sunt cele mai sărace din România (şi cum cel mai important determinant al dezvoltării de azi e cel la care erai acum o sută de ani, nu, nu ei şi-au făcut-o cu mîna lor, cum aţi putea crede).

Ieşenii îşi vor autostrada (cine a mai auzit cînd eşti la graniţa de est să îţi faci plan de dezvoltare bazat pe mers o mie de kilometri pînă la frontiera Vestului, dar dacă nu ai altă idee…), ce să mai spun de ardeleni, supăraţi că Europa nu le trece coridorul pe unde vor ei să se tragă cu maşina. Nu mă miră că autostrăzile făcute în tranziţie sunt una de mers la mare şi una de mers la munte, chiar neterminată, pentru că e mai mare presiunea cui vrea să meargă la mare sau la munte (şi mai bune relaţiile lor la guvernare) decît a celor care ar vrea eventual să dezvolte şi ţara, făcînd o autostradă de la un pod pe Dunăre spre Vest. Aceste asociaţii de interese particulare sunt numite de economistul Mancur Olson „coaliţii de redistribuire”. În cartea lui despre dezvoltarea şi decăderea naţiunilor, Olson prezice că atunci cînd o naţiune e dominată de interese particulare, organizate ca grupuri de presiune, prosperitatea ei e ameninţată şi urmează declinul. El opune acestor coaliţii, care nu fac decît să împartă avuţia naţională şi rentele (oportunităţi privilegiate de cîştig economic) unor coaliţii orientate spre interes general, nu particular (universalism etic, cum îl numesc eu în Căutarea bunei guvernări), care produc prosperitate, nu doar o redistribuie, pentru că promovează accesul universal deschis, eliminarea privilegiilor şi competiţia pe bază de merit, care produce inovaţie şi deci creştere economică reală. Aşa au fost comercianţii englezi din secolul al optsprezecelea, care au făcut revoluţie pentru că statul să nu îi mai împiedice în afacerile lor prospere, care nu depindeau de stat. Lasă că majoritatea nu e asociată deloc la noi, deci e un lest istoric, haideţi să facem puţin raportul de forţe între coaliţiile pe bază de interes particular şi cele pe bază de interes general. Pe primele le-am cam enumerat: conţin cvasitotalitatea manifestaţiilor de toate genurile, plus zonele care beneficiază de clientelism, care au fost pe rînd cam toate.

Mai rămîn însă oameni care au manifestat doar pentru justiţie pură, indiferent de pricep ei din ea, pe aceia să îi punem la cinzeci de mii, cu generozitate, că eu nu am numărat niciodată mai mult de trei mii, atunci cînd manifestaţiile nu erau amestecate cu alte subiecte sau nu erau organizate de partide şi alţi întreprinzători. Dar vă dau de la mine cinzeci. În materie de reformă a educaţiei, există vreo coaliţie care să urmărească interesul general, nu să promoveze diferite rente din care ar trăi după aceea? O invit în acest caz să se alăture nouă în proiectul de ţară numit Eliminarea celor 2200 de toalete din curtea şcolii pînă în anul 2020 (tot încerc să lansez asta pe partea de societate civilă, dar fără mare tracţiune, deci e cinstit să o pun la zero pe moment). În materie de universităţi, avem Coaliţia pentru Universităţi Curate, tot avea la vreo cinzeci de membri ultima oară cînd am cercetat, hai, cu simpatizanţi cu tot să o punem la cinci sute cîţi se mai agită pe Facebook (ceea ce e nimic, dar e totuşi mare lucru într-o lume unde nu vrea fiecare decît granturi, prime sau titluri la care nu ar avea de fapt dreptul intelectual să aspire). În materie de reformă a Sănătăţii, există vreo asociaţie care să militeze pentru reformă, nu interese particulare? Eu nu am creat nici una, deci tare mă tem că nu există, sau e obscură. Îmi scapă mie alte asociaţii din România cu caracter universalist, care să lupte pentru orice, de la standarde alimentare la apărarea drepturilor de autor şi să aibă şi ceva număr de simpatizanţi notabili? Nu prea cred, că de vreo patru ani de cînd asociaţia de ONGuri şi sindicate Româniacurata.ro e pe locul 1 în topul Trafic.ro la ONG, pe locul doi, şi în zilele noastre proaste periculos de aproape e sindicatul poliţiei, iar pe locul trei asociaţia lucrătorilor din penitenciare. Salvaţi Copiii, Greenpeace sau din ăştia sunt sub poliţie şi fundaţia Dan Voiculescu. În topul comunităţilor Facebook situaţia e şi mai sinistră, acolo cei care vor să împiedice pe alţii să se căsătorească cu cine vor, sau să facă sau nu copii, sau să îşi lase copiii mai bine să moară de infecţii decît să îi vaccineze după ce i-au făcut deja conduc la diferenţe enorme, sunt cu un zero în plus cel puţin faţă de Roşia Montană în Unesco Heritage sau ce mai avem noi pe acolo. Or, asemenea atitudini, deşi cît se poate de generaliste, nu sunt acelea din care rezultă vreo plusvaloare, sau am fi prima economie europeană dacă prejudecăţile s-ar da la export şi s-ar colecta pe ele TVA. Dacă asta e situaţia, şi nu prea văd alta, alegerile la noi nu pot fi decît confruntări între coaliţii de împărţire, convenţional numite de dreapta sau de stînga, iar poporul vrea să fie condus mai ales de USL-uri, adică de coaliţii consensuale de împărţire, că poporul s-a prins în mod just că nu e mare lucru de cîştigat de pe urma conflictului.

Conflictul e însă la apogeu, pentru că resursele nu ajung decît pentru un usl mai mic, cineva trebuie lăsat pe dinafară, şi chiar şi aşa şi în interiorul coaliţiei care cîştigă se fac comparaţii de cîştig relativ, care duc la mari nemulţumiri. Unele grupuri se mai pot muta de la dreapta la stînga, odată cu partidele care le reprezintă. Într-o economie politică bazată pe patronaj, migraţia e un fenomen normal, care nu poate fi oprit prin legi şi deci o să continue. În cartea mea Secera şi buldozerul povestesc cum Iancu Arnăuţoiu din Nucşoara, patronul satului, proceda la fiecare alegeri acum o sută de ani. El făcea lista de necesităţi – o şcoală cu cinci clase, să zicem – şi se prezenta la ţărănişti. Ăia nu voiau să dea decît trei. Se ducea pe urmă la liberali. Ăia ziceau patru. Iancu cîntărea după aceea promisiunea făcută cu şansele partidului respectiv de a cîştiga alegerile şi informa satul ce şi cum trebuie votat, ceea ce se executa unanim şi fără nici un fel de constrîngere. Aşa funcţionează şi azi, asta dacă vreţi să pricepeţi alegerile din 2016, de exemplu. Nişte alegeri cu adevărat novatoare în România, nişte alegeri care să aducă o schimbare sistemică nu ar putea veni decît dacă ar exista una sau mai multe coaliţii cu caracter universalist. Dacă din nou o coaliţie mai la dreapta ia locul uneia mai la stînga, ca în 2004, sau 2009, nu am făcut nimic – aia s-a terminat prost. Să zicem că fac eu mâine un partid politic cu programul să nu mai existe impostură universitară – peste jumătate din şcolile de doctorat s-ar închide, că îndrumătorii şi comisiile nu citesc lucrările deloc, de asta sunt plagiate, să nu mai existe pensii speciale la nimeni, nici măcar SRI sau judecători (au salarii mari, oricum le ies pensii rezonabile, la ora asta am creat aşa o idioţenie de sistem, ca ies toţi de tineri la pensie, prea e bună pensia în comparaţie cu munca, e criză deja de personal), să nu mai poţi crea altă firmă cu profil cît de cît apropiat dacă ai deja una cu datorii neplătite, să se elimine toate restricţiile de acces din legi care creează monopoluri, mereu în creştere, începînd cu obilgaţia de a fi român dacă lucrezi în sectorul public, deşi suntem într-o piaţă comună de muncă europeană, să se desfiinţeze bacalaureatul în formula actuală care e o rentă pentru meditaţii, nu facilitează învăţarea, lăsînd pe drumuri pe toţi profesorii de română care pun copiii să memoreze comentarii literare. Şi aşa mai departe. Nu ar fi de cîştigat direct nimic pentru nici un grup, grupurile rentiere ar pierde toate, dar per total societatea ar avea de cîştigat, cel puţin conform teoriilor economice, Olson, Acemoglu şi Robinson, şi aşa mai departe. Cîţi aţi vota? Chiar dacă ar fi singură forţă politică, şi aceea mai credibilă ca USR sau RO+, care să facă această propunere? Un sfert de milion? Scriu o altă carte pentru Cambridge University Press şi tocmai vin dintr-o ţară unde răspunsul s-a dat demult. E Grecia. Interlocutorii mei toţi mi-au spus, spontan aproape, istoria unei ţări în care interesul colectiv nu s-a născut niciodată pentru că interesele de grup au fost totdeauna mai tari.

Cine pierde? Mai nimeni, şi de asta revolta lor e mai ales contra UE, ale cărei multe fonduri au fost redistribuite, dacă nu echitabil,măcar larg, asta pe lîngă evaziunea fiscală cronică şi privilegiile legale, astfel că toată lumea s-a ales cu ceva. Asta pînă la austeritate, şi supărare mare că nu a ţinut pînă azi la fel. Declinul prezis de Olson a venit, şi nici asta nu a fost o ocazie de reformă – s-au mai remaniat din grupuri cu cei noi luînd locul celor vechi. Şi cam asta e. Sunt conştientă că acesta pare un text pesimist. Dar nu e. Ca să rezolvi o problemă trebuie măcar să îţi dai seama care e. De la Contractul cu România la programele din 2014 şi 2015 eu cred că am scris destule programe sau venit cu strategii salvatoare de ultim moment ca să cîştige „ai noştri” – adică a doua Coaliţie De Redistribuire, că îi zicem CDR, ADR, sau mai ştiu eu cum. Nu mai am de ce să fac acelaşi lucru, ca asta nu rezolvă nimic. De acum înainte mai modesta mea contribuţie e doar la formulare. Problema e cea de aici. De unde luăm aceste grupuri competitive de orientare universalistă din societate pentru a le construi o reprezentare politică care să ne aducă vreodată 51 la sută? Acesta e singurul program politic care promite prosperitatea, şi nu declinul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.