Mai putem conta pe Alianța Nord-Atlantică, așa cum o știm?

Simțim cu toții că lumea în care trăim devine din ce în ce mai imprevizibilă.

Pentru noi, europenii, această schimbare se traduce într-o întrebare concretă: ne mai putem baza pe Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ca principală arhitectură de securitate a continentului? O întrebare care îi frământă pe mulți încă de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă.

Realitatea care se conturează arată că garanțiile de securitate americane, coloana vertebrală a Alianței, nu mai sunt un dat. Astăzi, starea de spirit din Biroul Oval pare a conta mai mult decât tratatul semnat la Washington acum 77 de ani.

Încă de la Summitul NATO din iunie a devenit clar, pentru cei care văd dincolo de aparențe, că ne-afundăm într-o iluzie amăgitoare. Acel „5 pentru 5”, adică 5% din PIB pentru apărare, ca să ne asigurăm că Statele Unite își mențin angajamentul față de Articolul 5 al NATO, principiul apărării colective, a fost un petic peste o crăpătură deja vizibilă. Adevărul este că aliații europeni ar fi trebuit să-și crească cheltuielile pentru apărare încă de acum un deceniu, odată cu „schimbarea de macaz” semnalată de președintele Barack Obama.

Luni mai târziu, retragerea tot mai evidentă a Statelor Unite din mizele europene forțează o reașezare a Alianței. Europa trebuie să înceapă să opereze în această cheie. Nu doar în discurs, ci și în decizie și capacitate.

Deocamdată, vedem o asumare răzleață a acestei realități și nici aceea fățișă. Prim-ministrul Danemarcei, Mette Frederiksen, a avut una dintre cele mai ferme poziționări, avertizând că o eventuală anexare a Groenlandei de către Statele Unite ar însemna sfârșitul NATO. Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, a mers în aceeași direcție, afirmând că un asemenea scenariu ar echivala cu sfârșitul Alianței, subliniind, în același timp, că un astfel de deznodământ ar fi „foarte, foarte negativ pentru oameni”, adică noi, cetățenii europeni.

În fața acestui tablou incert, viitorul NATO nu mai poate fi gândit în termeni de simplă continuitate. Câteva traiectorii sunt plauzibile, în funcție de acțiunile Washingtonului și de cât de repede reușește Europa să umple golurile de comandă, capabilități și industrie de apărare. Prima dintre ele presupune o maturizare strategică a Europei, forțată de împrejurări. Celelalte două pun sub semnul întrebării însăși arhitectura de securitate care a asigurat confortul strategic al continentului timp de decenii.

1. Maturizarea forțată

Acesta este scenariul în care Europa reușește să transforme criza actuală într-un moment de emancipare strategică. Statele Unite și Europa devin piloni egali în cadrul NATO, unde americanii rămân aliați esențiali, fără a mai fi garantul ultim al securității europene.

În această nouă arhitectură, europenii își asumă povara financiară, riscul politic și, mai ales, capacitatea de comandă, planificare și logistică la nivel continental. Un NATO europenizat ar însemna că, în cazul unui conflict în estul Europei, forțele europene sunt primele care intervin cu resurse proprii, în timp ce Statele Unite oferă doar suport strategic.

Pentru a ajunge în acest punct, europenii trebuie să acopere câteva goluri critice, compensate astăzi, în cea mai mare parte, de către Statele Unite. Câteva astfel de exemple sunt: comandă și control integrat, intelligence, supraveghere și recunoaștere, transport strategic, apărare aeriană și antirachetă. Pentru asta, nu avem nevoie doar de bani, ci și de o arhitectură instituțională nouă, a cărei formă poate fi o comandă europeană solidă în cadrul NATO sau un cartier general operațional european permanent, capabil să planifice și să conducă operațiuni de mare intensitate fără coordonare americană.

Dar această maturizare forțată ridică imediat o problemă fundamentală: cine conduce? Franța, singura forță de descurajare nucleară a Uniunii? Germania, cu puterea sa financiară și industrială? Sau un nucleu restrâns de state, capabil să decidă rapid și să acționeze coerent, un format european de tip „E5”, care reunește Franța, Germania, Regatul Unit, Italia și Polonia?

Indiferent de formulă, o asemenea cale presupune ca statele membre să accepte o cedare parțială a controlului național asupra propriilor forțe armate în favoarea unei structuri europene de comandă unică. Fără acest compromis, NATO-ul european riscă să rămână o sumă de armate naționale, lipsită de coerență. Or, realitatea politică arată că, în multe capitale, această cedare încă este percepută ca o pierdere a suveranității, nu ca un pas necesar către o mai mare integrare a securității europene.

2. Decuplarea tensionată

Dacă primul scenariu este despre coagularea europeană, cel de-al doilea este unul al fragmentării tensionate în interiorul NATO. În această ipoteză, Statele Unite nu părăsesc formal Alianța, dar își transformă rolul de garant al securității în cel de aliat disruptiv.

Teme precum o eventuală anexare a Groenlandei sau retragerea unor angajamente militare devin pârghii de șantaj menite să șubrezească suveranitatea europeană. Polarizarea politică internă din unele state membre este amplificată, inclusiv indirect, prin canale politice și economice care fragmentează capacitatea de răspuns comun a europenilor. Dependența structurală a Europei de tehnologia militară americană poate fi folosită ca o barieră în calea autonomiei reale a Europei. Practic, europenii rămân posesorii unor capabilități pe care nu le pot folosi fără „aprobarea digitală” a Washingtonului.

Această dinamică subminează încrederea între aliați. Or, încrederea este temelia Alianței Nord-Atlantice. Cu o temelie șubrezită, Alianța rămâne juridic intactă, dar politic paralizată. Într-un asemenea vid, adversari externi, ca Rusia sau China, sunt tentați să testeze limitele. Mai grav, Statele Unite însele pot ajunge să se comporte ca un adversar, căutând să fragmenteze Europa, mai ușor de controlat prin negocieri bilaterale și tranzacții.

În acest scenariu, statele europene ar fi, practic, obligate să trateze NATO ca pe o alianță golită de conținut. Răspunsul ar fi o accelerare a reînarmării în cadrul oferit de Uniunea Europeană. Riscul major este o cacofonie industrială și militară. Dar există și oportunitatea ca Europa să folosească această criză pentru a construi o comandă comună, o planificare integrată și o coerență strategică reală. Întrebarea rămâne dacă Europa ar avea timpul și voința politică necesare pentru această tranziție înainte ca tensiunile să se transforme în vulnerabilități ireversibile.

3. Retragerea haotică

Dacă primele două scenarii presupun forme diferite de adaptare, cel de-al treilea descrie punctul în care Alianța se prăbușește sub propria-i greutate. Astfel, o eventuală anexare a Groenlandei de către Statele Unite pune însăși existența NATO în pericol. Chiar dacă, să zicem, insula ar fi vândută americanilor – deși, legal, acest lucru este aproape imposibil fără un referendum și, în plus, ar fi contrar dreptului internațional, gestul în sine ar însemna că un aliat constrânge un alt aliat să renunțe la teritoriu. La fel de destabilizator ar fi însă și un act de agresiune externă sau o criză hibridă majoră pe flancul estic al Alianței, întâmpinate de o tăcere sau un răspuns ambiguu din partea Washingtonului.

În oricare dintre aceste situații, Articolul 5, fundamentul apărării colective, ar deveni o formă fără fond.

Într-un asemenea context, Alianța s-ar fragmenta, statele europene fiind constrânse să improvizeze o structură de apărare paralelă, inevitabil mai slabă decât Alianța în forma sa actuală. Uniunea Europeană însăși ar fi la o răscruce legală și militară. Deși Tratatul de la Lisabona obligă Statele Membre să ajute „prin toate mijloacele” un partener atacat, același text precizează că NATO rămâne fundamentul apărării colective. În absența acestui fundament, cine, cui și cum îi vine în ajutor?

Diferența dintre o Europă care reușește să se maturizeze strategic și una care ajunge să improvizeze sub presiunea crizei stă în deciziile luate astăzi la Bruxelles, dar și la Paris, Berlin sau chiar București. Indiferent dacă umbrela americană se închide lent sau brusc, un lucru este cert: NATO, în forma sa de până acum, nu se mai întoarce. Avertismentul lansat recent de președintele Franței, Emmanuel Macron, potrivit căruia Statele Unite „își întorc privirea” de la aliații europeni e un semnal clar de direcție.

În concluzie, aliații europeni trebuie să își asume un rol substanțial mai mare în Alianță și să dea un semnal clar întregului continent că securitatea Europei devine, în primul rând, o responsabilitate europeană. Inițiative punctuale, precum „Santinela Arctică”, sunt binevenite, însă rămân tactici. Europa are nevoie de o strategie coerentă pentru un NATO reconfigurat, inevitabil diferit, a cărui formă va depinde, într-o bună măsură, și de alegerile făcute la Washington.

Oare înțelegem cu adevărat aceste schimbări la București?

***