În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Numărul și întinderea acelor lucrări nasc noi întrebări. Biografia ulterioară a lui Occelus este legată de împărăteasa Theodora. Dacă admitem că Al Patruzeci și unulea a venit abia prin 545 în locul unde s-a refugiat și bătrânul Țipor, când va mai reuși el să ajungă la Constantinopol, știut fiind că bazilisa va muri peste doar trei ani, după o boală grea? Nici prin acel loc Occelus nu putea să fi trecut doar în fugă, tocmai datorită numărului foarte mare de lucrări lăsate. Și iată că mereu, în biografia Celui de Al Patruzeci și unulea, scribul se vede încorsetat într-o teribilă criză de timp, de parcă anii din secolul al Vl-lea n-ar corespunde în durată cu anii sfârșitului secolului al XX-lea. însă fiindcă, practic, artistul n-a avut când să facă atâtea în numai unu sau, cel mult, doi ani, se dezleagă o altă enigmă, la care vom poposi la sfârșitul acestei biografii. Este și motivul pentru care scribul nu se grăbește încă să zăbovească asupra mozaicurilor pe care le-a putut admira în toată splendoarea lor înfricoșătoare. Deocamdată el va încerca să urmeze strict firul vieții lui Occelus.
Cum a ajuns Al Patruzeci și unulea să se refugieze în ascunzătoarea folosită și de bătrânul Țipor este ușor de bănuit, mai ales că fiul Etiopianului a mai găsit odată ospitalitate la vechiul prieten al tatălui său. Mai greu de lămurit este cum au ajuns alte personaje în acel loc atât de tainic, de unde au aflat de el și ce ghizi au avut pentru a-l descoperi. Unul dintre acești nou-veniți a fost Fluxus1. Personaj probabil cu o obârșie umilă, Fluxus – asemenea atâtor altor bărbați ajunși la cariere uluitoare într-o metropolă a tuturor posibilităților – urcase treaptă cu treaptă ierarhiile, ajungând până la înalta autoritate a maestrului oficiilor, un fel de funcționar-șef al cancelariilor imperiale. Este de bănuit, așadar, că Fluxus beneficiase de o oarecare instrucție și că, prin natura funcțiilor sale, avea cunoștințe amănunțite despre starea capitalei și a provinciilor, despre contradicțiile dintre diferitele interese și despre locurile și persoanele cele mai bogate. Căderea lui în dizgrație, se spunea, era urmarea a două acuze: prima, că ar fi profitat de funcțiile sale spre a se lăsa mituit și spre a deturna fonduri uriașe din bogăția Imperiului în propria-i folosință și, a doua, că și-ar fi construit ascensiunea pe un fals grosolan, insinuând că ar fi fost un fiu nelegitim al lui Acacios, același grăjdar care a avut onoarea să fie tatăl legitim al Theodorei. Cum împărăteasa, în principiu, își sprijinise și ridicase vechile rude, ar fi acceptat această poveste și l-ar fi protejat pe uzurpator, cu condiția ca faptul să rămână secret. (Deși, în general, bazilisa nu ascundea câtuși de puțin legăturile umile din tinerețea ei.) Totul ar fi mers strună, până ce ar fi apărut diverși profitori în preajma bogatului demnitar, printre ei și un foarte bătrân tată, cu totul altul decât acel Acacios, mort cu multe decenii în urmă. O altă versiune consideră relațiile dintre Theodora și Fluxus mult mai vinovate, dizgrația favoritului producându-se în momentul când împărăteasa și-ar fi găsit un nou amant.
Oricum, Fluxus „s-a întors cu ai lui printre ai lui”, ne spun aceleași surse. Fraza aceasta reprezintă mai mult decât o bârfă și ascunde ceva: cine erau acei „ai lui” la care s-a întors și cu care s-a întors? Răspunsul nu ni se dă, ba mai mult, bârfa atât de dragă scribilor vremii2 mărește misterul și ne precizează că Fluxus nu s-a înecat în Mediterana, așa cum s-a spus pentru a-i pierde urma. Deci, în cazul respectiv, și scribii contemporani, în general atât de guralivi, știau mai mult decât își permiteau să spună.
Satul ascuns, unde s-a refugiat Occelus, purta un nume simplu: „Acasă” și este cunoscut și astăzi, deși, între timp, tot perimetrul i-a fost temeinic scotocit de arheologi, existând chiar un proiect de a-l transforma într-un muzeu în aer liber. Ce a făcut acolo Al Patruzeci și unulea aflăm privind ce a mai rămas din operele sale. Ce a făcut acolo Fluxus este mai greu de reconstituit. Oricum, Fluxus trebuie să fi intrat în relații strânse cu Occelus pentru că uneori tradiția îi asociază într-o singură persoană, iar întruchiparea pe pământ a lui Focalor poate deriva și de la persoana și numele fostului maestru al oficiilor imperiale. într-adevăr, Fluxus a fost un personaj capabil de a impresiona, fiind în stare să-și confecționeze o armă misterioasă bazată pe legendele pe care le împrăștia în jur. Pornind de la vârstele stabilite încă de Hesiod pentru demoni, Fluxus – ca oricare om de lume – vorbea în insinuări, lăsând să se înțeleagă că el este un demon încă destul de tânăr și că, deci, mai are destul de trăit. Dar, chiar tânăr fiind, Fluxus pretindea că a fost contemporan cu toate personajele păstrate în memoria oamenilor și fabula cu ușurință tot felul de întâmplări petrecute cu sute de ani în urmă, la care se dădea drept martor ocular sau, uneori, chiar actor implicat3. În felul acesta, el, plictisindu-se, a scris o mulțime de cărți senzaționale, povestind fapte ale unor vremi apuse, cărora, în calitate de actor, le dădea un plus de credibilitate. Dintre cărțile fostului demnitar nu ni s-au păstrat decât fragmentele uneia singure și câteva întâmplări de pe vremea lui Noe. (Lui Fluxus îi plăcea să tragă la măsea și Noe, primul bețiv al Bibliei, devine un fel de tovarăș de petreceri al naratorului. Și las’ că și Noe a trăit destul, au avut timp să facă suficiente isprăvi împreună…)
Dar Fluxus nu era un simplu scriitor hâtru. Foarte probabil ca el însuși să fi fost cel ce a răspândit zvonul că s-a înecat, având toate motivele să-și piardă urma. Cu acces la atâtea informații, Fluxus a putut fi de cel mai înalt folos organizației din care făcea parte. Când a fugit din capitală, s-a precizat că el n-a putut lua nimic din imensele averi acumulate, dar că, nici în felul acesta, totuși nu le-a pierdut. Acele bogății se aflau la loc sigur.
Aici este locul să fie relatată o întâmplare preluată și povestită de Charles Diehl. Cunoscutul bizantinolog povestește că Iustinian, aflat într-o mare criză financiară, era profund abătut că nu poate continua munca la ridicarea Sfintei Sophia din lipsă de fonduri. Atunci „un eunuc” l-a scos din încurcătură, luând câțiva oameni de încredere de-ai împăratului, ducându-i în afara orașului și aducând dintr-un palat minunat o foarte mare cantitate de aur. (Patru sute de livre de aur, după cum ni se precizează.) După aceea, desigur, palatul n-a mai putut fi găsit. „Palatul” acela „parcă nefăcut de mână de om” amintește, de pildă, de minunata construcție vizitată de Etiopian lângă Lerins și, apoi, la Monte Cassino. Dar scoaterea la iveală a unor mari sume de bani (sau bijuterii) din tainițe pierdute, răspândite în locurile cele mai neașteptate, constituia specialitatea Mâinii Albe. însă foarte mulți dregători erau eunuci. De exemplu,
Narses, omul de încredere al Theodorei, ministru și unul dintre foarte puținii generali capabili să stea în preajma lui Belizarie. Eunucii bântuiau, în cele mai înalte funcții, și în Palatul Sacru. Scribul are toate motivele să creadă că binefăcătorul lui Iusti- nian a fost numit eunuc prin extensie sau că Fluxus, despre care nu prea se mai știu multe, a fost el însuși eunuc. în orice caz, Fluxus, „întors cu ai lui printre ai lui”, „a făcut ceva ce nu-i era îngăduit să facă nici împăratului”.
1 Se pare că Fluxus provenea din Dara sau din Martyropolis, cetăți cedate la începutul secolului, în urma conflictelor cu perșii. Dar nu se știe nici în ce condiții a părăsit acele locuri și nici ce au fost părinții săi.
2 Și nici cel mai mare dintre ei, Procopius din Caesareea, nu o savura mai puțin.
3 Jacques Collin de Plancy arată cum a ajuns Hesiod la concluziile sale: o cioară trăiește de nouă ori mai mult decât omul, un cerb de patru ori mai mult decât cioara, un corb de trei ori mai mult decât cerbul, fenixul de nouă ori mai mult decât corbul, iar demonii de zece ori mai mult decât fenixul. Dacă omul trăiește 70 de ani, rezultă că demonii ar trebui să trăiască 680 400 ani. Același autor arată că lui Plutarh calculele lui Hesiod i s-au părut prea generoase și, reducând viața omului la doar un an, acceptă pentru demon un trai de 4720 ani. Oricum, acești autori îl credeau și pe diavol muritor și, conform lui Grigorie din Nissa, înzestrat cu sex și înmulțindu-se la fel ca oamenii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.