Mâna albă (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Cu ostrogoții lucrurile n-au mai putut fi atât de simple, aceștia erau mult prea numeroși, reprezentau o forță atât de copleșitoare cum n-a mai pătruns de pe vremea lui Hannibal în Peninsulă, ei constituiau un val gata de a mătura totul în cale. N-aveai nici cum să i te opui, nici cum să tratezi cu el. Cel mult, puteai să-l ațâți. Oamenii lui Chlorus atacau noapte de noapte taberele năvălitorilor, furau niște cai sau omorau câțiva oșteni. Asta era tot ce puteau face. Și puțină teroare. Un țânțar înțepând un leu. Din punctul acesta de vedere, brusc, Al Treizeci și nouălea devenise aliatul cel mai de nădejde al lui Odoacru. Și fiindcă nu l-a putut tapa pe Theodoric, l-a tapat, în continuare, pe Odoacru, de data asta însă chiar pe „patrician” însuși. (în Puglia, funcționarii plătiseră pe ascuns, de frică să nu fie socotiți incapabili de către superiori. Acum plătea chiar Odoacru.)

Nu se vor cunoaște niciodată serviciile reale oferite de Chlorus pentru banii primiți în perioada de dinaintea asediului Ravennei. Sigur este doar că Al Treizeci și nouălea și oamenii săi se străduiau să dea o amploare cât mai mare necazurilor pe care i le făceau lui Theodoric și acele ecouri au intrat în folclorul vremii. (De la un moment dat, se pare, Chlorus și ai săi nici nu-și mai pierdeau vremea de a le produce ostrogoților cu adevărat greutăți și chiar se fereau să se apropie prea tare de ei. Mai importantă era reclama și nici chiar din interiorul potopului aceluia grozav nu se mai știa ce reprezintă legendă și ce adevăr. Nimeni din avangardă nu știa ce se întâmplă în coada

coloanei și orice zvon, devenind incontrolabil, era cu atât mai strașnic.)

Odoacru nu avea cum să lupte de unul singur cu Theodoric. Rugile și apoi implorările tot mai disperate către împăratul lumii, Zenon, au rămas fără nici un răspuns concret. Augustul Răsăritului, deși se autoconsidera „Reunificatorul” (prin faptul că omologul său din Occident dispăruse), nu se amesteca în luptele din Italia. Nu venise și Odoacru tot așa? Cu zece ani în urmă, Odoacru îi zdrobise pe Oreste și pe tânărul Romulus și, până Ia urmă, se supusese și el, ca orice slugă umilă. „Acum, întreba și se întreba Zenon, care e diferența? Dacă Odoacru va rezista, totul va rămâne ca înainte. Dacă va pieri, succesorul lui îi va lua locul și, de asemenea, nu se va schimba nimic. Odoacru îl executase pe Oreste, deși amândoi au fost, inițial, oamenii hunului Attila. De data asta se va alege tot între doi barbari. Când se va ști cine va învinge, augustul, singurul stăpân, va trimite o armată să gireze supunerea noului sau vechiului «patrician».”

Așa că Odoacru s-a retras încetul cu încetul în Ravenna, iar Theodoric l-a asediat gospodărește. Jocul se desfășura după toate regulile. Doar că acest asediu avea să dureze mult mai mult decât și-au imaginat ambele părți. Odoacru rezista în mod miraculos și se încăpățâna să mai spere într-un ajutor iminent al împăratului „căruia îi fusese tot timpul fidel”. Ostrogoții, ia rândul lor, continuau să păstreze împresurarea, deși nici lor nu Ie mai veneau provizii, iar teritoriile din jur le secătuiseră cu totul. Așa că trebuiau să se aprovizioneze de tot mai departe. Și, cu cât erau nevoiți să se îndepărteze mai mult, cu atât puteau aduce mai puțin grosului armatei, rămasă sub metereze.

În timpul celor trei ani de asediu al Ravennei, Chlorus și-a făcut din plin datoria față de Odoacru. El încurajase un adevărat serviciu „en gros” de aprovizionare a cetății împresurate, aducând nu numai alimente, dar și haine, coloniale, obiecte de uz casnic etc. Sigur, toate acestea îi produceau Celui de Al Treizeci și nouălea profituri pe măsură. însă nu el organiza spargerea blocadei: el doar dădea voie altora s-o facă. Drept urmare, o armată întreagă de negustori își risca averea și viața

pe uscat și pe apă spre a pătrunde în Ravenna, unde, e drept, piața s-a dovedit la fel de aprovizionată ca înaintea venirii ostrogoților. Necazul n-a fost acela că doi din cinci spărgători ai împresurării cădeau în mâinile oamenilor lui Theodoric, necazul venea din faptul că, prețurile urcând vertiginos din pricina pericolelor la care erau expuși neguțătorii, localnicii și-au terminat mai devreme sau mai târziu resursele de plată. Asediații nu mai aveau de unde atrage noi venituri, așa că ei cheltuiau fără a avea ce pune în loc. O vreme, plata s-a mai putut face în natură, apoi, însă, piața din Ravenna s-a prăbușit.

Chlorus a stat în toată această vreme la o distanță sigură de locul întâmplărilor, nefăcându-și simțită prezența decât atunci când avea impresia că nu și-a primit partea. în cazul acela organiza incursiuni brutale, mutila și ucidea. După care revenea în tabăra sa. Din când în când, mai ataca pâlcuri răzlețe de ostrogoți, pâlcuri ce se aventuraseră prea departe după hrană. Acestor mici ciocniri le făcea o reclamă uriașă și convingea ambele tabere că, în afara asediului Ravennei, mai aveau loc și mari bătălii pentru ca oștile lui Theodoric să poată rămâne pe poziții. Odoacru, agățându-se tot mai disperat de iluziile cele mai fantastice, a ajuns să-i scrie și împăratului Orientului despre isprăvile lui Chlorus, „cel mai de seamă general al Italiei”. Doar că, în spiritul vechii sale expectative, Zenon n-a reacționat nicicum la vestea că mai există cineva dispus să-l ajute pe „nefericitul patrician” aflat la ananghie.

Când asediații au devenit cu totul insolvabili, după o rezistență incredibilă de trei ani, Odoacru a trebuit să se predea. Se pare că și Theodoric era la fel de sătul de situație, întrucât a acceptat toate condițiile. Drept urmare, cei doi regi au ajuns coadministratori ai Italiei. Nici unul nu s-a declarat învingător, nici unul n-a fost obligat să se recunoască învins. Dar, puțin mai târziu, Odoacru a fost ucis și regele ostrogot a rămas singurul stăpân al Peninsulei.

Moartea lui Odoacru a fost punctul decisiv care l-a ajutat pe scrib să recunoască descendența Celui de Al Treizeci și nouălea. Un autor contemporan cu evenimentele, de origine hispanică, dar trăind deja de decenii în Italia, Traianus, povestește că „Odoacru ar fi fost ucis de un bandit: la un banchet, un general roman l-ar fi omorât drept răzbunare că un oștean de-al lui Odoacru l-ar fi ucis pe tatăl acelui general cu ocazia cuceririi Romei”. Fraza cam încâlcită a lui Traianus face din cel ce l-a eliminat pe Odoacru ba un criminal ordinar, ba un general roman. O descriere colorată a morții tatălui făptașului seamănă izbitor cu tabloul cunoscut al asasinării lui Terțius.

Dar legendele, bineînțeles pe măsură ce supraviețuiesc, devin tot mai încărcate. Motivul răzbunării, invocat de Traianus, este repede uitat în folosul extraordinarului, a spectaculosului, a mitului „Mâinii albe”, în plină creștere. Pe cale de consecință, Mâna albă îl va lichida pe călăul Imperiului Roman de Apus. într-o „Istorie a sfârșiturilor”¹, un autor anonim leagă moartea lui Odoacru de cea a lui Nabona’Id, ultimul rege al Babilonului, și povestește cu toată seriozitatea cum cel ce l-a depus pe Augustulus a visat cu o noapte înainte o cruce sub care se afla o mână albă ținând o panglică pe care scria: „Tekel mane sefarsin”. De fapt, situația a fost inversă: Cirus l-a omorât pe fiu (Belșațer) și l-a surghiunit pe tată (Nabona’Id), în vreme ce Odoacru l-a ucis pe tată (Oreste) și l-a exilat pe fiu (Augustulus). Oricum, credința că Mâna albă l-a asasinat pe Odoacru va dura generații. Abia apoi se va povesti că însuși Theodoric și-ar fi eliminat rivalul. (Explicații ale acestor mutații se pot găsi foarte multe și scribul nu va mai insista asupra lor.)

Se pare că, nici în continuare, relațiile dintre Chlorus și Theodoric n-au reușit să se îmbunătățească. Al Treizeci și nouălea a rămas foarte puțin în preajma noului stăpân al Italiei și s-a retras din nou în sud. Theodoric va ajunge „cel Mare”, după ce va da coerență unui sistem administrativ muribund la venirea sa în Peninsulă. Chlorus – cu firea sa exclusiv distructivă – nu-i va putea sta alături. El va coborî în vechea sa ascunzătoare din Puglia, însă, dintr-un motiv pe care azi nu-l mai cunoaștem, va părăsi definitiv și acele locuri. însoțit de mai mulți sau mai puțini membri ai bandelor sale, el își va face apariția, pe neașteptate, în cele mai diferite regiuni ale Italiei. „Viteazul general” era lipsit de scrupule și de milă. Este, totuși, adevărat că el nu omora și nu tortura din plăcere, ci doar spre a-și atinge scopurile: un trai cât mai bun și o viață cât mai independentă. Să trăiască bine nu reușeau decât puțini, să fii independent nu-ți puteai permite decât dacă erai mai tare, cel mai tare.

În timp ce dărâma și distrugea tot ce găsea din timpul Imperiului Roman de Apus, în vreme ce jefuia lăcașe valoroase de cult, prăda vile, incendia orașe, profana morminte, Chlorus nu uita că se revendică dintr-un imperator cu același nume și motiva distrugerile prin necesitatea înlăturării din drum a tuturor obstacolelor ce l-ar fi împiedicat să devină urmașul au- guștilor. Imaginea sa naivă despre lumea pe care visa s-o stăpânească nu se suprapunea nici o clipă cu simbolurile concrete, încă existente, ale imperiului ce agoniza. Practic, Chlorus nu făcea decât să contribuie din plin la distrugerea decorului propriului său vis.

Încă înainte de venirea ostrogoților, Al Treizeci și nouălea se interesase de soarta lui Romulus Augustulus. în mintea simplă a lui Chlorus se născuse gândul că ultimul împărat ar fi fost acela care l-ar fi putut învesti cu insignele imperiale, după ce tentativa de apropiere de Zenon s-a terminat atât de lamentabil. Chiar dacă Oreste a trimis – nesăbuit! – însemnele la Constan- tinopol, împăratul Orientului va fi obligat, până la urmă, să i le dea înapoi. Dacă nu cu binele, atunci cu forța.

Căutându-l pe Augustulus, Chlorus îl găsi pe Țipor. Acesta era un evreu războinic. Nimic nu-l făcea să semene cu conaționalii săi: nici înfățișarea, nici obiceiurile. Când i se spunea acest lucru, Țipor protesta vehement: în primul rând, pretindea el, imaginea evreului doar negustor este o prostie – evreul este un călător care face și negoț, ceea ce e cu totul altceva. în al doilea rând, evreii au fost cei mai buni și cei mai siguri grăniceri ai secolelor de aur ale Imperiului Roman, evreul cel laș fiind o a doua prostie. Iar, în al treilea rând, faptul că nu-I interesau socotelile și afacerile, în general, nu era decât o dovadă, zicea, că face parte dintr-un popor în principal interesat de carte și abia apoi de cele lumești și mărunte. Toate trei argumentele nu i se păreau prea convingătoare lui Chlorus și nici celorlalți briganzi. Țipor a rămas un fel de cioară albă pentru ei, un tovarăș de nădejde, totuși un om altfel.

Evreul l-a ajutat mult pe Chlorus la organizarea supravegherii spargerii blocadei asupra Ravennei, dovedindu-i „generalului” cât îi era de necesar într-o acțiune mai complexă decât simpla jefuire a unui sat. Se pare că acela a fost momentul când s-au stabilit niște relații speciale între cele două personaje: Al Treizeci și nouălea, cu înfățișarea-i spălăcită și cu chipu-i de copil, devenise totuși un personaj cunoscut. Locul său în imaginația oamenilor nu era încă stabil: faima cucerită în lupta împotriva oștii lui Theodoric, în timp ce Odoacru se retrăgea spre Ravenna, a venit împotriva curentului de satanizare a fiului lui Terțius. Se părea, la un moment dat, că între legenda oșteanului viteaz și cea a Mâinii albe nu există nici o legătură, fiecare referindu-se la altcineva. Până la urmă, era și bine așa: „marele general” luptase împotriva învingătorului și Chlorus risca să devină un erou prohibit de autorități. Așa că prestigiul „marelui general” s-a desprins încetul cu încetul de cea a bagaudului, constituindu-se, mai târziu, într-o epopee de sine stătătoare ce nu va mai trăda nici o legătură cu Mâna albă.

Și Țipor se afla în fața unei răscruci: în perspectiva tentației de a-l urma pe fostul adversar de baladă al Iui Theodoric, omul care a permis supraviețuirea Ravennei, sau în perspectiva iluziei de a se îndepărta pe o cu totul altă cărare, aceea pe care o va fi urmat-o și brigandul. Dacă ar fi să urmărim strict evoluția celor două legende, ar trebui să observăm că evreul este tot mai prezent pe măsură ce Mâna albă se satanizează și tot mai absent la asediul Ravennei. (Țipor, care va ajuta la aprovizionarea cetății asediate, va deveni, cu timpul, mai degra-

bă un personaj hrăpăreț și demn de ură, până ce va dispărea, prin secolul VIII, cu totul.)

Și pentru Chlorus, evenimentele ce au dus la înlocuirea unui barbar cu altul în fruntea Italiei n-au avut decât darul de a forma o largă paranteză în drumul său. în fond, toate astea n-au făcut parte din jocul lui decât în măsura în care l-au ajutat să-și impună punctul de vedere și să-și rotunjească rezervele. (Se știe că Al Treizeci și nouălea a fost foarte zgârcit: asemenea unor animale de pradă, el avea tendința de a-și ascunde capturile în scorburi și în pământ. Dacă, la început, „viteazul general” va face asemenea lucruri din înțelepciunea cumpătării, Mâna albă va găsi cele mai incredibile tainițe unde să-și îngroape prăzile, multe dintre ele nemaiapucând niciodată să iasă la suprafață, în curând va sosi și momentul când Al Treizeci și nouălea va considera întreaga Italie cămara sa secretă și, se va spune, nu va exista regiune unde Chlorus să nu dispună de alte arme și de alte bogății din locurile doar de el știute. De multe ori, povestește legenda, omora și martorii care au avut acces la secretul ascunzătorilor sale. Cu timpul, această tezaurizare se va transforma în avariție. Și, fiindcă și evreul intrase în ecuație, caracteristica eroului principal va trece asupra sa.) Relația dintre Chlorus și Țipor se va dezvolta în economia mitului, pe măsură ce rolul Celui de Al Treizeci și nouălea va deveni tot mai malefic. Lucrul este evident și scribul nu-și poate reprima gândul că poate Țipor nici n-a fost mai mult decât un ornament abstract al portretului protagonistului, deși evreul războinic a făcut parte dintre bagauzii lui Chlorus, fiind atestat în mai multe variante ale poveștii.

De la puțin timp după despărțirea de Theodoric, prin 494, și până la trecerea lui Clodowig la catolicism, în 498, drumurile lui Chlorus sunt marcate doar după dâra de nenorociri lăsate în urmă. Deja din perioada aceea, Al Treizeci și nouălea era mânat nu de dorința de a o duce mai bine și de a avea a se teme de mai puține, ci de lăcomia ce-l chinuia tot mai nemilos.

Lui Chlorus îi trebuiau tot mai multe lucruri (aproape indiferent ce) spre a le ascunde. Se zvonea în epocă – și nu fără ceva temei – că în Peninsulă existau, datorită osârdiei brigandului, mai multe valori materiale dosite prin peșteri și scorburi, decât la suprafața pământului. Oricum, totul trebuia să fie ascuns, necunoscut de alții, „pus bine”. în Liguria, Chlorus ar fi descoperit o adevărată cetate subterană, un templu păgân transformat de primii creștini în loc de refugiu. Un spațiu ideal pentru depozitele Celui de Al Treizeci și nouălea. Dar Chlorus nu avea încredere în taine cunoscute de prea multă lume. Drept urmare, a distrus acel lăcaș subteran, după ce a cărat din el ceea ce i s-a părut cât de cât de folos sau refolosibil. Chlorus nu dorea să rămână sărac nici după inevitabilul sfârșit al lumii…

Totuși, drumurile Celui de Al Treizeci și nouălea mai aveau și un alt scop, și anume unul foarte precis: de a-l căuta, găsi și convinge pe surghiunitul Romulus să-i transmită puterea. Legendele sunt foarte darnice în variante asupra acestui subiect, însă scribul este convins că toate sunt apocrife. Pentru istorici, Romulus, numit și Augustulus, reprezintă o piatră de hotar de cea mai mare importanță, dar, din clipa când personajul își depășește această menire, el nu mai este interesant și se descompune ca un fum. Chiar dacă Odoacru nu l-a omorât, ca pe tatăl său, pentru istorie el este ca și mort începând cu secvența când a fost depus. Tot ce se mai știe despre Romulus este că i s-a fixat un domiciliu forțat în Campania. Foarte puținii poeți care au încercat să-l pună în centrul unor tragedii s-au pierdut și ei în ceața unde s-au avântat să-l caute. Doar Chlorus l-ar fi găsit. Dar și peste Chlorus au trecut anii, doar Romulus a rămas un copil. Ceea ce este încă un argument în favoarea credinței scribului că toate acele povești în care Romulus îi oferă Celui de Al Treizeci și nouălea un inel cu sigiliu imperial, păstrat ca prin farmec, reprezintă numai dorințe, nu și adevăruri. De aceea, scribului nu i se pare atât de interesantă descrierea întâlnirii dintre cei doi, ci, mai degrabă, căutarea lui Romulus de către Chlorus.² Iar faptul că, atât înaintea ipoteticei întâlniri (în toate variantele ei), cât și după ce aceasta ar fi avut loc, Al Treizeci și nouălea ar fi continuat demersurile încăpățânate de a se vedea „pus în drepturi”, dovedește că întrevederea, chiar și de ar fi fost reală, nu a produs un impact atât de important pe cât ar fi trebuit, nereușind nici măcar să distorsioneze traiectoria lui Chlorus în următoarele sale încercări.

Că întâlnirea se amâna sau că ea nu s-a desfășurat așa cum și-a dorit-o Al Treizeci și nouălea o dovedește și falsul pe care un Chlorus disperat nu s-a sfiit să-l pună Ia cale. Prin 494, încurajat de faptul că pe tronul Imperiului Roman de Răsărit se afla un nou august, după ce Zenon l-a dezamăgit neoferindu-i nici o șansă, Chlorus i-a trimis o solie împăratului în funcție și i-a comunicat foarte limpede că, în virtutea descendenței proprii și a desemnării obținute de la „predecesorul” său, Romulus, el, Chlorus, a acceptat să preia Imperiul Roman de Apus, cerân-du-i politicos, însă ferm, „fratelui din Orient” să-i returneze insignele imperiale, trimise din greșeală de un barbar, care a și plătit, între timp, cu viața pentru marea obrăznicie.

Nici de data asta solii nu s-au mai întors. Constantinopolul părea un zid în care Chlorus lovea cu exasperare, fără a-i putea disloca nici o cărămidă. Singura reacție a fost că Anastasius, noul împărat, l-a rugat pe Theodoric să-l lichideze pe copilul³ ce constituia, prin nesăbuința sa, întotdeauna o primejdie pentru Peninsulă. Iar după ce aceasta s-ar fi întâmplat, împăratul ar mai fi omorât vreo trei Romulus Augustulus. (Se pare că, după ani, ar mai fi apărut uzurpatori pe această temă, însă descendența singură nu mai avea valoare, în lipsa unei forțe militare convingătoare.)

Toate astea n-au avut darul de a i-l face mai drag pe Al Treizeci și nouălea lui Theodoric. Mâna albă a devenit un fel de sperietoare oficială, un asasin bolnav, un avar rapace și un jefuitor fără scrupule. Banda lui de briganzi nu avea nimic în comun cu tâlharii „omenoși”, cei ce se ascundeau după o motivație nobilă, „luând de la bogați pentru a da la săraci”, justificându-și acțiunile după o filosofie oarecare. Chlorus nu mai reprezenta în Italia decât un simbol al răului: el n-a fost prins, n-a putut fi ucis, însă s-a ales cu o asemenea faimă, încât rămânerea lui în Peninsulă devenise o aventură. La început, pe măsură ce renumele i se consolida, Al Treizeci și nouălea n-a luat toate astea prea în serios. Dimpotrivă, era măgulit că i se dă atenție, că prezența sa într-un anume loc naște panică, doar zvonul apropierii sale fiind-în măsură să dezarmeze pe oricine. Apoi, însă, și primejdiile au început să se însumeze și Chlorus se îmbarcă și plecă pe Mediterana. Cu ce intenții a părăsit Peninsula este greu de știut: intenționa să facă piraterie, a dorit să cutreiere Orientul, vestit pentru bogățiile-i fabuloase, spre deqsebire de Occidentul secătuit, a vrut să-l înduplece personal pe Anastasius să-i dea „cu binele” insignele imperiale? Că Orientul era cel ce-l atrăgea este probabil, dat fiind că, peste puțin timp, va participa la marea expediție împotriva Constantinopolului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.