Mâna invizibilă și strâmbă a Justiției

Adam Smith, unul dintre părinții teoriei economice, a scris despre „mâna invizibilă” care reglează piața liberă. O forță discretă, dar benefică, care armonizează interesele individuale și produce echilibru.

Și în Justiția română există o mână invizibilă. Doar că nu produce echilibru. Produce rotații de cadre peste weekend. Eșalonul doi a urcat o treaptă, eșalonul unu a coborât una. Cu excepția a două-trei nume izolate, aceeași gașcă, care conduce și în prezent Ministerul Public, a rămas la butoane.

Ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în procesul de selecție a procurorilor-șefi de la PG, DNA și DIICOT nu arată a competiție, ci a regie. O rotație internă în care criteriile meritocratice nu contează. Vineri, tabloul arăta într-un fel. Peste weekend, totul s-a reașezat. Piesele s-au mutat. Cei care păreau siguri pe poziții au fost repoziționați ca într-un joc de șah.

Alex Florența „primise asigurări directe” că își va păstra funcția de procuror general. Apoi, brusc, a ajuns candidat pentru funcția de adjunct la DIICOT. Pentru DNA, duelul părea clar între Marius Voineag și Nicolae Solomon. Anterior, Voineag fusese portretizat drept eroul anticorupției, cu arestările DNA de săptămâna trecută transformate în veritabile campanii de PR. Cu ce scop? Să candideze pentru poziția de adjunct la Parchetul General? Nu are nicio logică.

Cazul lui Nicolae Solomon, actualul procuror general adjunct, este și mai limpede. Și-a retras candidatura pentru șefia DNA în ultimul moment și a dispărut din peisaj. Nu mai candidează la nimic. I s-a oferit un „premiu de consolare” – funcția de adjunct la DNA – pe care a refuzat-o. A acceptat, se pare, poziția de prim-adjunct al Parchetului General.

Micul sat din Vaslui și marile funcții din Justiție: procurori, politicieni și alte legături

Semnalul pe care îl transmit aceste manevre de culise, în special către parchete, este devastator: nimic nu e stabil, nimic nu e autonom, totul se negociază din umbră.

Ministerul Public este o categorie constituțională. Nu e o sucursală de partid. Nu e o tablă de șah. Cu toate acestea, în câteva zile, șefii marilor parchete au fost mutați de colo-colo, într-o mișcare ce pare coordonată dintr-un centru unic de comandă, de parcă ar fi figurine fără voință proprie. Vineri aveau proiectele scrise pentru a candida la o anumită funcție; luni, acestea au devenit inutile. Nici nu pot să-mi imaginez cum arată aceste strategii instituționale, scrise pe picior, în 48 de ore. Doamne ferește să fie implementate ad litteram de viitorii procurori-șefi!

Ce arată această coregrafie? Că nu există autonomie reală. Că decizia nu este la vedere. Că orgoliul profesional al candidaților mutați de colo-colo este minuscul.

Mai grav este efectul asupra procurorilor de bună-credință. Cei care nu fac parte din grupuri de influență. Cei care poate ar fi vrut să candideze, dar au înțeles că nu are rost. Când rezultatul este stabilit înainte de depunerea dosarelor, concursul devine o formalitate, iar oamenii serioși se retrag. Se demobilizează. Nu participă.

Încrederea internă se erodează înaintea celei publice. S-au mai făcut înțelegeri politice în Justiție. Compromisul Traian Băsescu – Victor Ponta, negociat prin intermediarii Elena Udrea și Sebastian Ghiță, a produs nume mari: Tiberiu Nițu (PG), Laura Codruța Kovesi (DNA), Alina Bica (DIICOT). A fost criticat, contestat, dar măcar a existat o negociere explicită între doi poli politici. Ce vedem acum pare mai difuz, mai opac. Nu avem de-a face cu o tranzacție politică vizibilă, ci cu o rețea de influență care mută oameni discret, fără explicații.

Mâna invizibilă din economie produce ordine spontană. Mâna invizibilă din Justiție produce dependență. Iar când procurorii sunt ținuți cu fire care nu sunt la vedere, nu mai vorbim despre independență, ci despre marionete.