Manolescu și Seneca (II)

Critic literar, jurnalist si eseist, Radu Călin Cristea descrie intervenția avută de profesorul Nicolae Manolescu, în emisiunea lui Rareș Bogdan, difuzată la Realitatea Tv în data de 10.02. 2019. (Prima parte a acestui articol poate fi citita aici. )

„Mă întorc, dle Profesor Nicolae Manolescu, către mine și la „derapajul major” al unui „fost, totuși, șef la Europa Liberă” care a ajuns, în recviemul interpretat la patru mîini de Rareș Bogdan și de dvs., să „lupte împotriva libertății de expresie”.

Încep prin a vă crede pe cuvînt. Nu mă uit în oglindă de teamă să nu devin narcisist. E drept că nu m-am înrolat în mainstream-ul elitelor culturale, mai ales al acelora care au sufocat prin partizanat politic mediul universitar. Aproape toți amicii mei au luat-o la goană într-acolo, ca albinele la urdiniș: dădea bine să ții strocul în aceeași cadență cu clubul păltinișenilor. Mi s-a părut infantil, modest intelectualmente și nul din punct de vedere al unei speculații cît de cît creditabile rațional să mă alătur regimentelor de eminențe cenușii pentru care societatea românească nu s-ar mai bălăngăni deasupra prăpastiei cu condiția ejectării în neant a lui Dragnea, cu PSD-ul lui cu tot. Îi însoțesc, pînă la un prag, pe dl Manolescu și pe lampadoforii băsismului indelebil în această obsesie ce zguduie de cîțiva ani Balcanii de Sud-Est: Dragnea. Să tăiem, deci, toate capetele balaurului Liviu și să-i prigonim pe adepții acestuia ca pe niște animale turbate. Apocalypse Now! Ce se va întîmpla după? Ce vietăți salutare vor redobîndi pleașca divină a democrației, șterpelită într-un moment de neatenție de către blestemăciunile lui Dragnea? Nu este cumva acest promis genocid antipesedist o mașinație de nivel pueril, o pălăvrăgeală între amatori care nu zăresc universul dincolo de poarta Cișmigiului? Unde se ascund înlocuitorii pesediștilor exterminați? Cam pe unde a campat întreagă această celestime politică pe care profeți de duzină o preamăresc înainte de a fi încredințați că există în carne și oase? Eu și cei în consonanță cu mine am derapat, și încă „major”, sau întregul falanster al înțelepților cu mintea luxoasă, dar aclimatizabilă numai în spații mici?

Nu-mi dau seama cît de adînc sunteți împămîntat în grupul statuar al credincioșilor în „sus Băsescu !”, „jos Dragnea !”, „sus Kövesi !”, „jos PSD!”, „sus Iohannis” ș.a.m.d. ! De nu veți fi împietrit de-a binelea și gîndurile dvs. de odinioară, limpezi ca cristalul Ozanei lui Creangă, vor bate drumul fără prezumții și uituceli pînă spre ce voi mai fi săvîrșit și eu în vremurile din urmă, cred că n-ați mai fi (cu voie, desigur, de la Rareș Bogdan) chiar atît de răspicat în sentința că am derapat, nici măcar minor, de la convingerile „fostului, totuși, șef la Europa Liberă”. Am mai dat, din nepricepere, trufie ori alte păcate omenești și rușinoase rateuri; nu-mi amintesc să fi pus însă tunurile pe fondul unei chestiuni, chiar dacă, pe ici, pe colea, am mai găbjit cîteva oi pe care le socoteam atinse de scrabie, deși erau, de fapt, doar niște anarhiste în plină evoluție. Istoria Regimului Băsescu, cu Invincibila Armada a cerebralităților care n-au mai schimbat „sapa-n condei și brazda-n călimară” (Arghezi), ci le-au folosit pe toate, deodată, cu o înverșunare de țopîrlani cu doxă, au revelat pentru mine ceva ce transcende presa: o experiență fenomenală, cu alunecări pe limite tăioase, cu coborîri și urcări în inefabil, cu un consum fizic și spiritual căruia nu i-aș fi supraviețuit fără asistențe serafice în episoadele de „cuțitul os” (Caragiale). Am consumat atunci o uriașă muniție polemică pentru că numai astfel puteam disloca și scoate la lumină un sistem blindat în interiorul propriei monstruozități.

Să fiți liniștit că m-am ținut ca un copil de poala mumii (Al. Philippide) de canoanele deprinse în cei aproape 15 ani de Europa Liberă. În pofida alegațiilor ofensatoare pe care mi le puneți în cîrcă împreună cu comeseanul dvs., n-am derapat nici măcar minor de la postulatele jurnalistice ale „fostului, totuși, șef la Europa Liberă”: a fost o onoare să autentific, prin faptele mele gazetărești, principiile de etică editorială ale Europei Libere/Libertatea : uncensored news, responsible discussion, and open debate. Iau notă că dvs., dle Manolescu, memorați pe sărite acest model de presă clasică despre care Rareș Bogdan poate să fi aflat că a fost odată, ca Scufița Roșie, Pinnochio sau Capra cu trei iezi. Ce leucă să mă fi pălit încît să ajung să lupt sur-le-champ împotriva „libertății de exprimare” ? După un set de meditații în poziția „Hamangia”, providența întruchipată de Blaga m-a trimis ață la cheia de lectură a „libertății de exprimare” în viziunea țopîrlanilor lui Bogdan: …tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari. Viteza deslușirii de către dl Profesor a acestui mister poetic a dat viață mutualismului Bogdan – Manolescu: multiplele înțelesuri ale „libertății de exprimare” sunt prezumate de Rareș Bogdan și de Realitatea TV ca proiectînd, în primul rînd (dacă nu cumva – exclusiv) dreptul lor de a-și face de cap, de a răspîndi minciuni în dezmăț, de a batjocori demnitatea umană, de a nu ține cont de nicio lege sau normă jurnalistică, de a vorbi într-un limbaj scabros, de a terfeli pe oricine le iese în cale, de a îngropa sub materii imunde reputația unor persoane (pînă la proba contrarie) cinstite, de a anula libertatea de exprimare a unei cît de firave apărări din partea celor puși cu spatele la zid. Nu mă aflu în poziția de a-l mustra pe dl Profesor pentru gusturile sale: dacă așa arată presa căreia îi dă credit și în studiourile căreia se lăfăie ca un bimbașa, să-i fie bine țării, și lui cu-atît mai bine (Alecsandri).

Niciun om cu scaun la cap nu-mi poate atribui balansări largi și cu metodă de la o linie de centru unde dacă politică e, jurnalism nu mai e. Aici discut doar pe text. Dovezile mele se găsesc în „Împăratul…”, op. cit. , pp. 416-417. Am plătit foarte scump această conduită pentru că m-aș fi învinovățit de crasă fățărnicie dacă n-aș fi mers pînă în pînzele albe, flancînd cu puzderii de citate imposibil de tăgăduit și beteșugurile de caracter ale neprețuiților mei prieteni de o viață. Mă mir, cu capul sucit spre vremuri apuse, că spiritul ludic din dvs., dle Manolescu, nu v-a înghiontit cu o întrebare degajată de această joacă a paradoxurilor : dar dacă, din zece oameni, nu cel pîrît derapează, ci, de fapt, ceilalți nouă? Ar fi intolerabil de absurd pentru dvs.? Dacă, pentru a înainta un nume, Dorin Tudoran are dreptatea de partea sa în comentariile caustice despre Regimul Băsescu (cu trei eminente cărți publicate pe această temă într-un singur an!), iar Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu, Mihăieș ș.cl. au dat-o, cu un unic picior, în bară? Am disprețuit, spre deosebire de multe dintre mințile alese ce îl împresoară pe dl Manolescu, principiul tertium non datur pe care Traian Băsescu l-a consacrat ca filosofie de guvernare a statului, iar elitele culcușite la Cotroceni l-au pufăit din narghilelele primite pe borderou de la sultan. Mi s-a părut de o turpitudine strigătoare la cer cum aceste inteligențe dotate, măcar prin rodul bogat al instrucției, cu un recul reflexiv, au îmbrățișat, fără ghionturi de conștiință, dialectica tribală a maniheismului. Atunci, nu de mult, s-a stricat lumea bună a oamenilor cu carte: divizarea mecanică a albului de negru și a celor „buni” de cei „răi” a făcut arșice polemica binevoitoare, fertilitatea controversei, bruma de convivialitate de breaslă.

Savanții neamului pripășiți pe la curtea Cotroceniului își rupeau pixurile scriind că democrația este un eșec (mai exact – o „mocirlă”, ca să-l citez pe pupilul dvs. Mihăieș). N-a apărut însă nicio contrapondere solidă „în contra direcției” maniacal antidemocratice consolidată, fără excepție, tocmai de farurile călăuzitoare, deși sparte, ale noii democrații. Nu caut să-l localizez pe dl Profesor pe radarul acestei intelighenții turmentate. Sper că nu derapa. În ce să mai creadă bietul popor dacă învățătorii de democrație, cînd nu chiulesc de la curs, îl învață bazaconii? Nu-i educă pe cetățeni, în schimb îi judecă de le sar capacele. Dau lecții de viață pînă la crapă capul sărmanilor plebei. Ne-au amețit cu un spriț de pașoptism tocmai cei între care vă aflați – oameni cu carte, erudiți respectabili, dar lenevind în hamacele unui civism intermitent și orientat aiurea. Sunt aceleași capete luminate care, în primii ani de după căderea lui Ceaușescu, îi luau în balon pe românii ce se pricepeau la politică la fel ca la fotbal. Au făcut însă la fel și iluminați de școală nouă ai națiunii: au îmbrăcat aceeași cămașă a chibițului enciclopedic. Comentează, comentează și iarăși comentează. Duduie România de editorialiști. Cu analiștii stăm nespus de prost.

Cum cărturarii noștri travestiți în jurnaliști nu se omoară cu calitatea surselor, hrana de bază a ajuns informația mestecată de alții, taclaua, mai o bîrfă pe mobil, mai o ieșire la cafeluță, cîte o cleveteală de telespectator casnic și, întotdeauna, ciorba consensului oferit, de obicei, în sufertașele gerontocrate de la 22. Puțini din specia urechiștilor cu ambîț de gazetari plenipotenți rezistă capcanelor ispititoare ale fake news– urilor, mai ales că acestea, prin definiție, aprind repede flacăra imaginației. Or, este deja un truism că fake news -urile sunt cărămizile utopiilor propagandistice, ale intoxicărilor în masă, ale populismului, ale naționalismului extrem etc. „Intrăm în Europa, sîntem democrați într-un spațiu lipsit de granițe și tot nu scăpăm de naționalism…”, ofta legitim dl Manolescu într-un interviu recent (în Dilema veche, nr. 756, 16-22 august 2018). Numai că dl Profesor vine să se spele de rîia naționalismului tocmai la Realitatea TV – entitatea media unde, sub acoperișul unui naționalism retrograd, s-a cuibărit, după părerea mea, „românismul” cel mai degenerat și plin de ifose patriotarde din întreaga presă audio-vizuală românească. Să nu fi detectat dl Profesor tripotajele decupate parcă din Statutele cu români verzi (Caragiale) și în telemanipulările Realității TV, canal amendat, de altfel, în dese rînduri, de același becisnic CNA pentru diverse discriminări pe criterii etnice? La Realitatea TV merge dl Profesor să ia băi de europenism? Poate că nici n-ar trebui să fiu atît de uimit de empatia vioaie dintre cei doi jurnaliști – Bogdan și dl Manolescu – în condamnarea, umăr la umăr, a „derapajelor majore” ale unui „fost șef, totuși, la Europa Liberă” devenit, între timp, un Hercul înveninat de haina-i (Eminescu) de războinic „împotriva libertății de exprimare”.

Dl Profesor nu se rupe în figuri cu autenticitatea informațiilor decartate în timpul discuției cu Rareș Bogdan: gîndește axiomatic. Nu-și mai pierde vremea cu argumente și demonstrații din moment ce a enunțat un adevăr cert prin el însuși. O asemenea superficialitate în vizionarea realității, cu lapsusuri și revizuiri șovăitoare, te împinge lesne în greșeală: ingenuii cedează primii, iar un intelect mai feciorelnic se va lăsa cu entuziasm injectat cu minciuni livrate apoi ca adevăruri-beton. Pe cale de consecință, o singură certitudine emană din orice spusă a dlui Manolescu: este informat ca la carte, are adevărul la degetele mici de la mîini și de la picioare, știe tot. Voi cita din aceeași emisiune de la Realitatea TV din 10.02.2019. Dl. Profesor gîndește dintr-o bucată: o dată și bine! Monologhează sub aceeași egidă: „Știm foarte bine cum se întîmplă.” Absența clarificărilor poate induce panică: „Știm ce s-a întîmplat cu Ordonanța 13.” Ce s-a întîmplat? A scos lumea în stradă? A fost declarată constituțională de către CCR? Le libre penseur Manolescu strecoară, insinuant, niște surse: „Au fost identificați niște derbedei, dar nu se știe cine i-a adus acolo, nu s-a spus cel puțin, bineînțeles că noi știm…” Ceva nu miroase a bine: din moment ce „bineînțeles că noi știm”, deși „nu se știe cine i-a adus acolo”, de ce să nu știe și autoritățile ceea ce știm „noi”? Hazoasă pîn’ la Dumnezeu este credința dlui Profesor în sursele sale preluate folcloristic, „de la om la om, prin viu grai, pe cale orală”: „…au început să vorbească oamenii, așa, cu jumătate de gură…”. Referindu-se la protestele din Franța și la grupurile rebele, cu cagule, care au distrus și incendiat magazine, mobilier, aparatură etc. dl Manolescu spune: „În România cei care au făcut aceste lucruri sunt extrem de puțini și, în al doilea rînd, știm și cine i-a pus să facă.” Cum să „știi și cine i-a pus să facă” și să nu sufli o vorbuliță celor care chiar trebuie „să facă”? Asta dacă, într-adevăr, „știi” ceva și nu vrăjești lumea cu gogoșele.

Simț enorm și văz monstruos (Caragiale): aceasta pare să fie cea mai perseverentă cale de percepție a realității românești pentru dl Profesor. Ratăm mereu la mustață sfîrșitul lumii: „…nu mai avem stat. Statul român în acest moment este făcut praf. Nicio instituție nu funcționează (…) În fiecare zi aflăm alte catastrofe, alte nenorociri.” Ca să ne intre temeinic în cap ce ne așteaptă, marțafoii de lideri politici dunăreni sunt lipiți imediat pe panoul cu „most wanted”, alături de cei mai periculoși dictatori de pe planetă : „Cred că în cazul lui Maduro și în cazul ăstuia… din Siria… (Bashar al-Assad, n.m.) și în cazul nostru, altul e sentimentul care îi ține : frica”. Îți sar plombele : Maduro, al-Assad, Dragnea, ce mai chichirez gîlceavă (Pann)? Pe Băsescu nu l-a aspirat cu nesaț, dar îi recunoaște destule merite : „Băsescu a pus totuși pe picioare niște legi ale justiției…” Știu că nu e frumos, dar despre justiția pusă pe picioare de Băsescu mi-aș lua permisiunea de a-i sugera dlui Manolescu consultarea unui capitol din „…Împăratul…”, op. cit., pp. 567-670. De Președintele Iohannis e relativ mulțumit: „…de regulă a dat cît a fost să dea o chestie.” Dl Manolescu s-a poziționat de partea DNA-ului condus de Laura Codruța Kövesi : „Moda acuma este să dăm în procurori, ăsta este sindromul Kövesi.” Ceva profund mă face să sufăr ascultînd această opinie cu o copleșitoare răspîndire printre intelectualii publici de astăzi. În timpul mandatelor lui Kövesi s-au încălcat legi cu o nebunească brutalitate, serviciile secrete au fost implicate în actul de justiție, s-au ordonat denunțuri mincinoase, oameni fără vină au fost ținuți în pușcărie pînă au clacat, declarînd într-un final ceea ce le dicta procurorul de caz, s-au făcut înregistrări ilegale și s-a șantajat într-o sminteală colectivă, au căzut capete la comandă, persoane apărate de prezumția de nevinovăție au fost plimbate, în cătușe, prin fața camerelor de luat vederi, s-au prăbușit destine, s-a făcut foarte multă pușcărie pe degeaba, s-a hărțuit, s-a torturat, s-a lovit orbește, un abuz monumental a domnit această lume care a colectat parcă tot răul imaginabil pe care niște ființe umane sunt în stare să-l facă altor ființe umane. Umanitatea însăși s-a diluat și o mai întîlnim, debilă, printre lianturile arbitrare ale relațiilor din societate. Dl Profesor este un liberal democrat autentic, cu sensibilități speciale în domeniul drepturilor omului. Doar mă întreb: cum poate dl Manolescu, o personalitate de o atît de tangibilă construcție occidentală, să-i gireze pe Kövesi și întreg sistemul aflat la picioarele acesteia fără a fi tulburat că unui singur om i s-a suspendat libertatea și a zăcut zadarnic în temniță, dintr-o eroare (poate) premeditată? Nu te poți bălăci la infinit în cozerii, făcînd prestidigitații iresponsabile cu cifrele elucubrante ivite din pălăria lui Rareș Bogdan.

Nu blufezi acolo unde este vorba de viață și de moarte. Dl Profesor pare intrigat :„…dar de ce nu vin cu niște cifre să-mi spună mie cît la sută sunt condamnări nedrepte?” Îl calmează Rareș Bogdan: „…0,5%”. „Și atunci? ”, conchide dl Manolescu. Vă răspund eu, dle Profesor, că tot v-am fost student. Citînd din Raportul de activitate al DNA pe 2018, Procurorul șef al instituției Călin Nistor a afirmat (cf. Luju.ro, 22.02.2019) că rata achitărilor a fost anul trecut de 36,3%, în creștere de trei ori față de anul precedent cînd s-a situat la 12,2 %. ”Și atunci? ”, vorba dlui Manolescu. Și atunci 36,3% e cam mare față de acel 0,5% scos din burtă de Bogdan și ingurgitat cu jind de către dl Profesor. Din trei persoane trimise în judecată de DNA, cel puțin una a fost nevinovată.

A vibrat oare ceva în umanitatea facultativă a dlui Manolescu? L-a stîrnit benignitatea sufletească să caute diferența dintre „sindromul” și „simptomul” Kövesi ? L-au făcut rămășițele de caritate dintr-însul să sară de pe scaun la auzul procentelor de mai sus? Nu scriam aceste rînduri pline de amărăciune dacă dlui Profesor nu-i venea, tam-nisam, ideea șuie de a mă maimuțări într-o emisiune cu Rareș Bogdan, la Realitatea TV. Nu așteptam de la dl Profesor vreo șansă de a aduce măcar vorba despre batjocorirea subsemnatului, într-o serie de programe ale Realității TV, din cauze pe care mentorul său d’antan nu avea de ce să le mai examineze din moment ce îl îndestulau cele proaspăt tranșate de măcelarii lui Bogdan. Altceva m-a descumpănit însă. Profund.

La vreo trei săptămîni după apocalipsa din 15.01.2019, sub același acoperiș al Realității TV, scriitorul Octavian Hoandră a azvîrlit în studio cu ultima mea carte, detaliind apoi: „De aceea am aruncat cartea și scuip pe cartea și pe toată opera acestui domn.” S-a scris despre scena cu pricina, a fost preluată de publicații și agenții de presă, așa că mi-ar fi greu să cred că dl Profesor n-a aflat despre acest gest hidos. Fuseseră dezonorați o carte și autorul ei. Nu contau nici numele autorului, nici titlul cărții. Era în joc un principiu pe care dl Profesor avea puterea de a-l judeca inclusiv instituțional. Dl Manolescu n-a zis nici pîs. Singura explicație: pentru că nu i-a păsat. S-a complăcut în același pasivism hîtru în loc de a se ridica la înălțimea unei altitudini morale ce nu intră îndeobște la apă. Să nu-ți deștepte măcar o nervură afectivă un act amintind simbolic de practicile naziste?

Rămîn fără cuvinte. Suflu și în iaurt după lecția usturătoare pe care mi-ați aplicat-o în emisiunea lui Bogdan. Respectați-vă, dle Profesor, rangul. Nu vă afișați cu perlele dăruite de falsificatori notorii. Nu vă ascultați numai pe dvs., veți avea întotdeauna dreptate. Nu-l excludeți a priori pe „celălalt”, ascultați-l și pe el, așa cum ne îmboldea Seneca. Nu ponegriți oameni care nu v-au greșit în numele unui efemer succes de casă. Se întîmplă că, uneori, și ipocrizia are un nume. Nici n-aș vrea să-mi treacă prin minte că, în căutarea adevărului pierdut, bateți la ușa lui Seneca știind că vă va deschide Cosmin Gușă“.