Martha Argerich, tigresa pianului, la 70 de ani

S-a scurs deja o jumătate de secol de când Martha Argerich domneşte asupra lumii pianistice. Luna aceasta ea a împlinit 70 de ani.

Strălucire, imaginaţie fără limite, puritate tehnică, o pasiune intactă pentru muzică. „Tigresa pianului”, cum este numită, nu încetează să uluiască ascultătorii.

Leganda Marthei Argerich, după o jumătate de secol de carieră, este făcută din victoria sa răsunătoare la „Concursul Chopin” din 1965, din refuzul acestei virtuoze de a apărea în recital, din natura strălucită şi dezinhibată a sonorităţilor ei, dintr-un repertoriu care refuză „integralitatea”, atât de dragă epocii, dintr-o muzicalitatea fovă a acestei „gitane” pasionate şi imprevizibile. „Detest integralele. Cum îmi lipseşte metoda şi sunt cam indolentă, mi se pare foarte dificil. Nu-mi place nici când prietenii mei susţin asemenea concerte. Mă plictiseşte. Totuşi, am încercat un sentiment minunat la înregistrarea singurului ciclu pe care l-a dus vreodată până la capăt, cel al «Sonatelor pentru violoncel şi pian» de Beethoven, cântat împreună cu Mischa Maiisky”, mărturisea ea.

În admiraţia lui Dinu Lipatti, împreună cu Nikita Magaloff

Încă din copilărie şi-a uimit mama cu capacitatea de a reproduce orice cânta profesoara ei de pian. Observa, reţinea, dar nu se mulţumea să reproducă. Inventa încă de la vârsta de 4 ani, cu un auz absolut, cu dispoziţii fizice şi mai ales cu gustul înnăscut pentru muzică încă înainte de a stăpâni tehnica.

„La grădiniţă eram cea mai mică. Un ştrengar mă provoca fără încetare: «Tu nu poţi face asta». Într-o zi mi-a spus: «Tu nu poţi să cânţi la pian». Aşa am început.”

În primii ani, ideea de a deveni muziciană n-a atras-o. Voia să se facă medic, pilot de vânătoare, pompier, veterinar, preşedinte al Republicii. Mama a persistat, urmărind îndeaproape clovneriile fiicei ei în faţa claviaturii: cântatul cu spatele la pian sau inversarea mâinilor. Mai târziu, va apărea în public împotriva voinţei ei.

Dând autografe la concursul ce-i poartă numele

Primul ei profesor de pian a fost Vicenzo Scaramuzza, pe care îl acceptă cu multe rezerve, aşa cum sunt şi amintirile legate de el. În 1978 mărturisea: „Presupun că era un profesor extraordinar, dar nu i-am urmat sfaturile. Alte persoane mi-au arătat cum să exersez şi mi-au câştigat încrederea”. Talentatul pianist italian Vicenzo Scaramuzza, care a renunţat la carieră pentru pedagogie, este puţin cunoscut publicului, mai ales după ce a emigrat în Argentina, fondând o Academie de Muzică la Buenos Aires în 1912, în care a format câteva dintre marile personalităţi ale pianului: Fausto Zadra, Bruno Leonardo Gelber, Enrique Barenboim, tatăl lui Daniel Barenboim, Sylvia Kersenbaum. N-a fost suficient însă pentru a putea rivaliza cu cel mai puţin productiv profesor de la Conservatorul din Moscova.

Scaramuzza a revizitat marile principii ale poziţiei pianistului, fixate de şcoala romatică: toţi muşchii trebuie să fie destinşi pentru a evita sunetul mort, lovit, frânt. Profunda lui cunoaştere a morfologiei mâinii, braţului, umărului i-a permis să ajute numeroşi artişti „obosiţi” de carieră, printre care şi Arthur Rubinstein. Era consultat atât ca muzician, cât şi ca medic. Scaramuzza nu şi-a consemnat niciodată metoda în scris. Graţie lui, la începutul anilor ’50, la Buenos Aires şi în oraşele de provincie ale Argentinei, societăţi muzicale organizau adevărate stagiuni de concerte în care pianul ocupa primul loc, alături de recitalurile de canto. Au cântat acolo toţi virtuozii Europei şi ai Statelor Unite.

Un tânăr a adus schimbări importante în viaţa Marthei Argerich: Friederich Gulda. Efervescentul vienez a uluit Lumea Nouă cu concertul său de la Carnegie Hall. Mama Marthei, care căuta o legătură cu Europa pentru fiica sa, a aflat că Gulda este profesor la Conservatorul din Viena. Şi nu s-a lăsat până când nu a reuşit, graţie unei numiri profesionale a soţului său în Austria şi a unei burse a guvernului Peron, până n-a ajuns acolo.

În 1955, când soseşte la Viena, Martha îşi începuse deja cariera. În 1949, la opt ani, cântase în public „Concertul nr. 1” de Beethoven. Întâlnirea cu Gulda i-a rămas vie în memorie. Spirit strălucit, pianist uluitor şi pe linia tradiţională, şi în afara ei, personaj paradoxal cu un interes imens pentru muzică şi literatură, el i-a deschis orizonturi nebănuite. Tot graţie lui a descoperit plăcerile adolescenţei, bucuria plimbărilor în Prater, alături de colegii ei. Martha lucrează mai mult ca niciodată, chiar dacă se preface plictisită fie şi numai de o oră de studiu. Gulda o învaţă libertatea în rigoare, refuzul academismului, arta de a fi ea însăşi. „Cred că interpretarea caută să elibereze ceea ce este inconştient, asta surprinde şi provoacă lucrurile neaşteptate într-un concert. Apreciez acest fapt şi ascultându-i pe colegii mei. Nu sunt cu adevărat interesată când ei domină complet opera cu concepţia lor, care se apropie de o muncă profesională. Ce mă atrage este să descopăr în interpretare ceea ce scapă voinţei interpretului”, declara ea într-un interviu, punând în cuvinte esenţa propriei interpretări.

Paralel, Martha se îmbibă, la Geneva, alături de Madeleine Lipatti şi Nikita Magaloff, de spiritul lui Dinu Lipatti, poetul pianului, dispărut cu cinci ani mai devreme, în floarea vârstei. Simţul liniei clasice, claritatea structurii i-au venit, indirect, de la pianistul român. La Viena îl întâlneşte, în 1957, pe micul Nelson Freire, care avea atunci 12 ani, la o audiţie cu „Sonata în fa minor” de Brahms. S-a născut o profundă afecţiune reciprocă, ce nu poate fi numită decât dragoste.

Cea mai răsunătoare victorie la Concursul Chopin

Martha Argerich

Cariera pianistei începe să prindă contur: Bolzano, Geneva, dar, în 1961, sentimentul că totul se derulează prea repede o face să se întoarcă în America, pentru a studia în ritmul propriu şi pentru a se abandona bucuriilor maternităţii. Profită de ocazie pentru a lua câteva lecţii cu magicianul pianului, Arturo Benedetti Michelangeli. În 1964, mama ei, nemulţumită de aceste tergiversări, o înscrie la Concursul „Regina Elisabeth” de la Bruxelles, fără să o prevină. La început Martha refuză, dar cedează în faţa argumentelor şi surâsului pianistului polonez Stefan Askenase şi a soţiei sale.

Triumful vine în anul următor, cu „Concursul Chopin”. „În noaptea dinaintea debutului Concursului Chopin din 1965 mi-am spus: Martha, acum s-a terminat. Ai fost pianistă, dar nu mai eşti. Eşti incapabilă să cânţi şi atunci ce fel de pianist eşti? Cunoşti câteva limbi străine, deci trebuie să-ţi imaginezi propria existenţă în pielea unei secretare. În final, am câştigat concursul”, îşi aminteşte cu umor pianista.

De atunci, cu excepţia unei întreruperi care a provocat cele mai nebuneşti zvonuri, între 1973 şi 1976, n-a încetat să cânte, modelându-şi agenda după propria voinţă, schimbând programele după inspiraţie, preferând să anuleze decât să se compromită. La începutul anilor ’80 a decis să nu mai apară decât în mod excepţional în recitaluri. Repertoriul ei s-a fixat, cel puţin în materie de concerte şi piese solistice, cu rare adăugiri. De ani de zile, suferă de singurătatea pe care şi-a impus-o şi pe care miopia severă o agravează.

Acceptă să dialogheze cu o orchestră, cu o vioară sau un violoncel, dar nu să dea un recital de pian solo.

Într-un concert cu Itzhak Perlman la Saratoga Performing Arts Center

Trebuie respinsă o altă legendă, potrivit căreia repertoriul ei s-ar fi topit ca zăpada la căldura soarelui. Pe lângă faptul că, la fel cu alte partituri, „Concertul în sol” de Ravel îşi schimbă fizionomia la fiecare interpretare, ea stăpâneşte un mare număr de opere de muzică de cameră. Un catalog variat, colorat, mobil. În anii ’80 a apărut din ce în ce mai des alături de pianişti ca Nelson Freire, Nicolas Economou, Stephen Kovacevich, Alexandre Rabinovitch sau în lungi turnee cu violoncelistul Mischa Maisky şi violonistul Gidon Kremer. „În viaţă ai câteva comori: una dintre ele este prietenia mea de o jumătate de secol cu Martha. Am trăit împreună atâtea evenimente, încât s-a putea scrie câteva romane. Relaţia noastră este foarte profundă şi ne înţelegem imediat: ţine aproape de telepatie. Martha cunoaşte aproape toată literatura pentru două piane, dar împreună am cântat în puţine concerte, totuşi. Adolescenţi, abordam un număr enorm de partituri pentru patru mâini… Dorinţa mea ar fi s-o văd reluând «Rapsodia pe o temă de Paganini» a lui Rahmaninov, care i se potriveşte atât de bine. Şi ar trebui să înregistreze «Romeo şi Julieta» de Prokofiev, cântată la debutul său de la Carnegie Hall”, spunea Nelson Freire.

În 2002 a fost fondat „Proiectul Martha Argerich” la Lugano, destinat descoperirii de noi talente şi formării unei familii muzicale reînnoite constant.

„Dacă ar fi jucat tenis, ar fi câştigat Wimbledon!”

Filmul acestei vieţi vorbeşte despre „uşurinţa şi simplitatea care depăşesc înţelegerea a apropierii ei de muzică”, după cuvintele lui Stefan Kovacevich, despre imaginaţia fără limite, despre tehnica a cărei rapiditate aminteşte epoca de aur a unor Josef Hofmann sau Rosita Renard, despre simţul magic pentru muzică. Dar, înaintea tehnicii, sonoritatea invadează ascultătorul. „Un tango tragic şi dezinvolt pe care îl dansează împreună nota scurtă şi haloul ei, lumina şi umbra. Cine a văzut-o cântând a remarcat măsura în care întregul corp participă la muzică. O plăcere fizică de a cânta, o cursă de felină căreia nu-i poţi auzi nici pasul, nici ghearele”, scrie Jean-Charles Hoffele. „La 70 de ani, Martha se adresează publicului ca şi cum ar fi pentru prima oară. Publicul o cunoaşte, o vede venind, dar ceea ce va spune de fiecare dată nu ştie nimeni”. Iar pianistul chinez Fou Ts’ong mărturisea la rândul lui: „Mi-e greu să cred că Martha sărbătoreşte 70 de ani. Este una dintre fiinţele cele mai dotate şi generoase ale timpului nostru, o continuă sursă de inspiraţie. Cred că ar fi fost la fel de minunată în oricare alt domeniu”.

La un concert la Londra

În topul primelor cinci înregistrări ale ei se află, după părerea criticilor, „Concertul în sol”, „Gaspard de la Nuit” şi „Sonatina” de Maurice Ravel, înregistrat cu Orchestra Filarmonică din Berlin, sub bagheta lui Claudio Abbado, pentru care este considerată cea mai mare „raveliană” a timpului nostru, „Preludii” şi „Sonata nr. 2” de Chopin, poate discul cel mai controversat, „genială recreare” pentru unii, „caricatură”, pentru alţii, în care „Preludiile” sună ca un bubuit de tunet, „Suita nr. 2” de Rahmaninov, „Variaţiunile Paganini” de Lutoslawski, „Valsul” de Ravel, unul dintre duetele legendare cu Nelson Freire, „Concertul nr.1” de Ceaikovski, „Concertul” de Schumann, imprimat cu Orchestra Filarmonică „Warsawa”, şi „Sonată” de Liszt şi „Sonata nr. 2” de Schumann, în care realizează „una dintre cele mai mari versiuni al piesei lui Liszt”.

Suvi Raj Grubb, de la EMI, povesteşte sentimentele pe care le-a avut la înregistrarea „Sonatei nr. 3” de Chopin. „Când Martha Argerich a intrat în studio, m-a frapat în primul rând privirea ei întunecată şi vie. Am instalat-o în studio cu o cafetieră mare şi am trecut în cabina de control. Mâinile ei au mângâiat claviatura, ca şi cum ar fi încercat pianul. Apoi s-a lansat în «Poloneza op 53» de Chopin. M-am îndreptat subit pe scaun, cu un lung «Je-sus!», căruia i-a făcut ecou un «wow» al inginerului de sunet…”

Poate cea mai plastică şi succintă caracterizare i-a făcut-o, cu ani în urmă, Stefan Kovacevich: „Martha va fi o muziciană din ce în ce mai interesantă: nu există nicio limită în dezvoltarea ei. Visul meu? Să cântăm împreună «Marea Fugă» de Beethoven şi să dirijez orchestra în «Concertul nr. 4». Ea are în mod natural darul marilor maeştri ai trecutului, dar cu un repertoriu extrem de diversificat, abordând mai mult muzica de cameră decât Horowitz sau Rahmaninov. Are un geniu «fizic» pentru pian: dacă era jucătoare de tenis, Martha ar fi cucerit Wimbledon! Aş comapara-o cu Agassi pentru interpretarea sa incredibil de combativă şi neconvenţională”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.