În 2010 se celebrează la Santiago de Compostela, capitala provinciei Galicia, Anul Sfânt Compostelan. Cuvântul „Compostela” vine probabil de la latinescul „Campus stellae” (câmp de stele), iar cuvântul Santiago, de la Saint Iago (Iacob). Conform unei tradiţii ce nu poate fi găsită mai înainte de secolul al XII-lea, moaştele ar fi fost găsite în anul 835 de către Theodomir, episcop din Iria Flavia. Acesta ar fi fost ghidat la locul unde erau moaştele de o stea. Astfel se întăreşte traducerea numelui de Compostela cu expresia „câmp de stele”.
Pelerinajul este o ocazie de a parcurge peste 800 de kilometri de la Pirinei la Atlantic, într-o lungă călătorie de regăsire spirituală. Printre celelalte locuri de pelerinaj importante din lume, precum Fatima, Lourdes, Athos, Roma, Ierusalim, Assisi, Pietrelcina lui Padre Pio, Mecca, Medjugorje, Ostrog, („Mănăstirea dintre nori”), Insula Eghina, ce adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie, dar şi de la noi, Sfânta Parascheva, Necula, Recea ş.a., Santiago de Compostela degajă o atmosferă unică. Pentru a ajunge până acolo, la „Porţile Cerului”, trebuie să înveţi lecţia smereniei.
O experienţă care schimbă vieţi
Anual, peste 100.000 de oameni parcurg acest drum, la care se adaugă în jur de 3 milioane de turişti. Mulţi dintre ei se află în momente de răscruce ale vieţii, fie că vor să înţeleagă lumea în care trăiesc sau să se redescopere pe ei înşişi. Cert este că această experienţă le schimbă vieţile. Aşa cum scria Goethe, „Europa s-a format mergând în pelerinaj la Compostela”. Acest drum, numit şi „Drumul vieţii”, care este încărcat de energii pozitive, se poate face pe jos, cu bicicleta sau călare şi la sfârşit se dobândeşte „diploma” de pelerin. În schimb, cu maşina se poate ajunge, fără opriri, în 10 zile, întâlnind nenumărate localităţi istorice, peisaje panoramice şi capodopere arhitectonice.
Cu ocazia Anului Sfânt a fost inaugurată o rută alternativă, „Camino de Inviero”, care urmează drumul pelerinilor din secolele XVI-XVIII.
Credincioşii au de parcurs cu hotărâre drumul lung al pelerinajului, într-un ritual îndelungat de purificare a sinelui. Drumul prin ceaţă şi ploaie, prin văile torentelor, printre pietrele de granit acoperite cu licheni este anevoios. Pe marginea drumului, aşezate la picioarele crucilor, la intersecţii, printre ierburi şi tufe de măceş, grămezi de pietre sau de pietriş marchează ruta către Santiago de Compostela. Veveriţele din chiparoşi, ratonii, chiar viperele însoţesc paşii drumeţilor. Catolici, ortodocşi, protestanţi, musulmani străbat acest drum al credinţei, al miracolului, aducând cu ei şi depunând din loc în loc pietre, simbol al durerii, al tristeţii, cei mai mulţi afirmând: „Nu suntem nimic dincolo de credinţă”. Călătoria devine şi o modalitate de comunicare, oamenii povestindu-şi motivele ce i-au determinat să întreprindă acest pelerinaj.
Urmând drumul predecesorului său, Papa Wojtyla, în zilele de 6 şi 7 noiembrie, Papa Benedict al XVI-lea va face o călătorie apostolică în Spania, ajungând şi la Santiago de Compostela, cu ocazia „Anului Jubiliar Compostelan”, şi la Barcelona, pentru consacrarea bisericii „Sagrada Familia”. Papa va sosi la Santiago de Compostela la ora 11.30, în ziua de sâmbătă, 6 noiembrie, şi va întâlni acolo familia regală. Apoi, la ora 13.00, va vizita Catedrala, unde va adresa un salut pelerinilor. După-amiază va celebra Sfânta Liturghie a Anului Compostelan în Plaza del Obradoiro, din Santiago.
Între istorie şi legendă
Totul s-a născut după descoperirea mormântului „Sfântului Iacob”, care este considerat şi patronul alchimiştilor şi al practicanţilor artelor cosmologice.
Apostolul a predicat timp îndelungat în Spania romană, înainte de a se întoarce în Iudeea şi de a fi executat. Potrivit legendei, în anul 42 d.Ch., Iacob, unul dintre cei 12 apostoli, a fost decapitat din ordinul lui Irod. Corpul i-a fost furat de discipoli, pus într-un sicriu de marmură şi dus pe o ambarcaţiune fără echipaj. Locul în care s-a oprit a fost descoperit după stelele care păreau să cadă acolo. Toate scrierile medievale au vorbit despre semnul revelator, ca despre „Campus stellae”. Se pare că sicriul s-a oprit în Galicia, ce a devenit loc privilegiat pentru întâlniri ale spiritului, ale culturii şi ale istoriei. În 1139, clericul francez Almerico Picaud a scris cinci volume în care narează povestirea apostolului şi descrie itinerariile care duc la Compostela. Această scriere poate fi considerată primul ghid al pelerinajelor. Fiecare pelerin speră că într-o zi va avea fericirea să atingă statuia apostolului.
Santiago, fiind cel mai jos loc de pe întreaga coastă, are şi o altă semnificaţie. Legendele, considerate de origine celtică, au făcut din acest oraş locul în care se adunau sufletele morţilor pentru a urmări drumul soarelui pe întinsul mării. Cei nevrednici de a ajunge pe tărâmul morţilor erau condamnaţi să bântuie Galicia.
În fiecare an, în 25 iulie, se celebrează „Sărbătoarea Sfântului Iacob” în impunătoarea şi copleşitoarea catedrală. Anul în care această sărbătoare cade într-o duminică, ca în 2010, este declarat „Anul Sfânt”.
Această tradiţie vine din vremuri îndepărtate când, în 1120, a fost deschisă „Poarta Sfântă” a Catedralei. După descoperirea mormântului discipolului lui Christos, Iacob, au sosit aici mii şi mii de pelerini, veniţi din Occident şi din Orient. Prima biserică închinată Sfântului Iacob (pe locul fostului său mormânt) a fost ridicată în secolul al IX-lea, dar a ars din temelii. Actualul edificiu (distrus şi refăcut de mai multe ori) a fost construit între 1075 şi 1128. De-a lungul anilor, până în 1606, i-au fost adăugate noi construcţii.
Imensa Catedrală Santiago de Compostela, devenită pentru călători mirajul care perpetuează gândul că omul nu trebuie să uite că a fost creat pentru infinit şi tatuat cu absolutul, este, împreună cu Roma şi Ierusalimul, unul dintre punctele forte ale creştinismului.
Drumurile care duc spre Compostela sunt incluse în patrimoniul UNESCO, la fel ca şi Catedrala, un edificiu masiv ce reprezintă o simfonie de stiluri. Ea se întinde pe o suprafaţă de 23.000 de metri pătraţi. Moaştele s-ar putea să fie sau să nu fie acolo, dar ele au o semnificaţie simbolică.
Zilnic, după Slujba Pelerinilor de la ora 12.00, sunt menţionate naţionalităţile celor care au ajuns până acolo. Oraşul atrage pelerini din toate colţurile Europei de mai bine de un mileniu. Aceştia au adoptat ca simbol cochilia de scoică. Se povesteşte că un călăreţ a sărit în mare de pe coasta portugheză exact în momentul în care trecea barca pe care era apostolul miraculos, iar calul şi călăreţul au ieşit din adânc acoperiţi de cochilii de scoică. De aici, scoicile – simbol al pelerinilor, care le adunau de pe plaja Atlanticului, pentru a demonstra că au făcut acest drum.
Catedrala din Santiago se află la marginea pieţei centrale a vechiului şi bine păstratului oraş. Pentru a pătrunde înăuntru, se urcă un rând de trepte, flancate de o parte şi de alta de statuile lui David şi Solomon. Accesul se face trecând mai întâi de o serie de porţi din fier forjat, iar în centru, la nivelul pieţei, se află intrarea într-o capelă romanică, numită „Iglesia Baja” (Biserica de Jos), ridicată sub portic în acelaşi timp cu marea catedrală. Trecând de piaţa „Palatului Raxoi”, clădire neoclasică proiectată de arhitectul francez Charles Lemaur, în 1766, şi ajungând în faţa catedralei, se poate observa, în dreapta scărilor de intrare, o clădire fondată în anul 1492, de către regii catolici Isabela şi Fernando, cu gândul de a servi drept centru de pelerinaj.
Dacă priveşti faţada vestică, dinspre „Plaza do Obradoiro”, vei putea admira o capodoperă barocă a arhitectului Fernando de Casas y Novoa, iar înăuntru, o magnifică faţadă în stil romanic, „Portico della Gloria”, creată de Maestrul Mateo, datând din 1188. Toate componentele celor trei uşi care se deschid spre navă şi spre abside constituie o masă de sculpturi puternice, înfăţişând „Judecata de Apoi”. În interiorul catedralei se află şi „Capela Relicvelor”, în care se păstrează şi un crucifix din aur, datat 874, care ar conţine o bucăţică din Sfânta Cruce. Cunoscut este celebrul „Botafumeiro”, un vas cu tămâie, aurit, supradimensionat, ce cântăreşte 80 de kilograme şi are o înălţime de 1,60 metri, care este balansat în sunetul clopotelor. Mecanismul lui a fost instalat în 1604. Imensa cădelniţă este purtată pe umeri de 8 oameni şi legănată în timpul procesiunilor religioase. Pe latura dreaptă a naosului se află „Poarta Argintarilor”, singurul element pur romanic de pe faţada catedralei. Deasupra intrării marcate de o arcadă triplă, basoreliefurile centrale îl arată pe Christos înconjurat de cei patru evanghelişti (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) şi de cei 24 de înţelepţi ai Apocalipsei. Coloana principală este surmontată de o reprezentare a Sfântului Iacob, în mantia sa bătută în pietre scumpe. Pelerinii aşteaptă la „Poarta Sfântă”, ce oferă acces direct la cripta cu moaştele Sfântului. Basoreliefurile ilustrează scene biblice cu „Adam şi Eva” şi cu „Patimile lui Christos”. Etajele superioare răsfaţă privirea cu tapiserii flamande. Muzeul din criptă cuprinde versiuni contemporane ale fidulelor, violelor şi lăutelor folosite de înţelepţi în „Portico della Gloria”.
Pe lângă Catedrală, alte edificii religioase din oraş: „Mănăstirea San Paio de Antealtares” (din secolul IX), „Mănăstirea San Pelayo” şi „Muzeul de Artă Sacră” (ridicate de regii de Asturia între 791 şi 842), Biserica „Santa Maria del Sar” (din secolul XII), dar şi Muzeul „Pabo Galego” (fostă mănăstire din secolul al XIII-lea), „Casa del Dean” şi „Casa del Cabildo” atrag atenţia prin arhitectura lor, ce trasează o adevărată istorie a artei construcţiilor în Spania, din Evul Mediu până în epoca Barocului.
Lângă catedrală se înalţă impozantul „Palacio Gelmirez”, în stil romanic, fostul palat arhiepiscopal, acum spaţiu de expoziţii. Înăuntru, în „Salonul Sinodal”, o serie de sculpturi neobişnuite ilustrează viaţa domestică medievală. Deosebit de interesant este „Muzeul Pelerinilor”, ce aduce în lumină fascinanta poveste a pelerinajului de la Santiago. Exponatele ilustrează tradiţiile şi includ bijuteriile din argint şi pietre semipreţioase, produse într-una dintre manufacturile tradiţionale ale oraşului. La câţiva metri mai jos de muzeu descoperim grandioasa Biserică „San Martin Pinario”, având în interior un altar cu splendide decoraţiuni baroce şi scaune de cor sculptate, care datează din secolul al XVII-lea.
Pieţele şi străzile oraşului sunt, la rândul lor, locuri care merită admirate de către cei ce poposesc în urbe: „Plaza do Obradoiro”, „Plaza da Quintana”, „Plaza de la Immaculada”, „La Rua des Casas Reais” (casele regale) şi „La Rua Azabacheria” cu vechile „Casa de Troc” şi „Casa de Parta”.
Oraşul Santiago e o operă de arhitectură, dar şi un oraş viu şi foarte modern.
Plimbându-vă prin oraşul vechi vă veţi pierde prin labirintul de străduţe pavate cu piatră şi în mici piaţete, acoperite de pasarele în arcade. O vizită obligatorie trebuie făcută la „Mercado de Abastos”, principala piaţă de alimente, construită în 1873.
Miracolul se ascunde întotdeauna în paşii oamenilor obişnuiţi
De-a lungul drumului Pirineilor au apărut în timp ordinele religioase şi monastice ale templierilor, teutonilor şi ospitalierilor. Crucea roşie a fost simbolul „Ordinului de Santiago”, fondat în 1170, care avea un scop militar. Traseele parcurse de pelerini păstrează denumiri vechi de secole. Cel mai frecventat drum este „Camino frances” (Drumul franciscanilor), cu o lungime de 820 de kilometri, care pleacă de la Saint-Jean-Pied-de-Port, din Acvitania, către Galicia, drum care durează aproximativ o lună de zile de mers pe jos.
Acest drum „iniţiatic” a fost parcurs de oameni luminaţi, printre care El Cid, San Francesco d’Asissi, regizorul Bunuel, care l-au considerat ca „o meditaţie în mers”, dar şi Goethe. Oraşul a revenit în atenţia întregii lumi în anul 1986, când scriitorul Paulo Coelho şi-a lansat cartea „Pelerinaj la Compostela” (Jurnalul unui mag), în care descrie experienţa trăită, pe drumul spre Compostela, ce începe în Pirinei şi străbate nordul Spaniei. În acelaşi timp este şi o parabolă despre nevoia de a găsi propria cale în viaţă şi despre faptul că „miracolul se ascunde întotdeauna în paşii oamenilor obişnuiţi”.
„Camino”, ultima carte scrisă de Shirley MacLaine, renumita actriţă, care, pe lânga talentul bine cunoscut, are şi o mare cunoaştere şi deschidere spirituală, descrie pelerinajul ei la Santiago de Compostela ca pe o „aventură spirituală”. Pe parcursul celor 500 de kilometri, cât durează pelerinajul, autoarea are ocazia să-şi cunoască vieţile trecute şi să afle cine este ea cu adevărat. „Efectele energiei Pământului pot fi experimentate, iar Santiago este cu siguranţă un loc pentru vindecarea fizică şi emoţională.” Shirley MacLaine face referire la centrii sacri energetici, la liniile de forţă magnetică, „aceste drumuri, căi ale spiritului, domenii care sunt întinse ca o pânză de păianjen. Traseul se află sub Calea Lactee şi urmează liniile de forţă magnetică ce reflectă energia primită de la stele”.
Un alt traseu este „Camino Aragones”, cu o lungime de 900 de kilometri, şi reprezintă o altă variantă de a trece din Franţa în Spania. „Camino del Norte”, cu o lungime de 760 de kilometri, urmează coasta de nord a Spaniei. „Camino Ingles” este drumul străbătut altădată de pelerinii englezi, iar „Camino Portugues”, de 23 de kilometri, uneşte oraşul Porto cu Santiago, prin Via de la Plata, un vechi traseu comercial din vremea romanilor.
„Camino de Finestere”, cu o lungime de 80 de kilometri, traversează lanţul muntos al Cordilierei Cantabrice. Drumul trece prin păduri seculare de castani, mărginit de ziduri mici din piatră, casele provin parcă din alte timpuri. Localnicii pun în faţa caselor coşuri cu smochine, nuci şi alte fructe pentru călători. Drumul e lung şi dificil, dar oferă o excepţională viziune asupra nordului Spaniei, cu contradicţiile şi ambianţa naturală a oraşelor, asediate din când în când de dezvoltarea marilor infrastructuri moderne de căi ferate şi autostrăzi. Străbătând acest drum treci prin patru regiuni: Navarra, La Rioja, Castilla şi Leon, Galicia.
La Navarra, mănăstirea Leyre se află pe culmea aspră, îmbrăcată în pădure de pin a Sierrei Errando, la 50 de kilomtri sud-est de Pamplona. Călugări benedictini s-au întors în aceste locuri în 1954 şi poţi asculta până târziu în noapte cântecele lor gregoriene din liniştita biserică în stil romanic „San Salvador”. Biserica găzduieşte, de asemenea, Mausoleul Regilor Navarrei. Între Euscady şi Navarra poate fi admirată o construcţie masivă cu turnuri crenelate şi parapete, numită „Castelul Olite”, cu multe elemente de origine maură. De aici se ajunge la Mănăstirea „Oliva”, care se numără printre primele ridicate de călugării francezi în afara ţării natale.
Fiesta, ca într-un film
Pelerinii care nu au numai motivaţii strict religioase şi preferă drumul cu maşina se pot opri, de-a lungul traseului ce vine dinspre Franţa, plecând de la Saint-Jean-Pied-de-Port, în diferite oraşe, îmbinând simbolurile spirituale cu plăcerea turismului, între oraşe istorice şi capodopere arhitecturale.
La Pamplona, primele opriri ar fi „Catedrala Santa Maria”, cât şi „Biserica Sfântul Nicolae”. „Plaza del Castillo”, atât de iubită de Hemingway pentru barurile mereu aglomerate, a devenit faimoasă graţie scriitorului american care a descris, în „Fiesta”, dar şi în „Soarele răsare din nou”, luptele de tauri, coridele considerate mai mult o artă decât un sport, ce au loc la „Sărbătoarea San Fermin”, unul dintre cele mai importante festivaluri tradiţionale din lume, care-şi are originea în epoca medievală şi adună în jur de 2,8 milioane de turişti. Fiesta începe cu focuri de artificii lansate din balconul Primăriei şi cu melodia „Pobre di me” (Săracul de mine). Străzile sunt pline de păpuşi-gigant şi care alegorice. Coridele începeau dimineaţa, iar petrecerile continuau până târziu în noapte. „Paseo Hemingway” este o promenadă înfrunzită, umbrită de castani şi platani semeţi. În fiecare dimineaţă, la ora 7, se trage o rachetă, iar taurii ce sunt ţinuţi în parcuri la marginea oraşului sunt lăsaţi să alerge pe anumite străzi închise traficului, pe o distanţă de 849 de metri. Masivele animale par a alerga cu o mişcare la unison. În tavernele din Pamplona turiştii degustă gâscă cu măr şi sos de trufe, salată de homar, dar şi porumbeii umpluţi cu trufe şi foie gras. În magazine se pot cumpăra baticurile roşii, purtate în timpul luptelor cu tauri, la fel ca şi „gerrikos”, curelele late etalate de atleţi.
Urmează cunoscutul „Puente La Reina”, între Pamplona şi Estella, construit în timpul Evului Mediu, care semnifica întâlnirea a două drumuri tradiţionale: Roncesvalles şi Somport.
Drumul continuă prin mica provincie La Rioja, cu colinele sale acoperite de vii. Vinul roşu spaniol, Rioja, este renumit pentru aroma sa delicată, plină şi caldă ca un strop de vanilie. Aici pot fi vizitate catedrala „Santo Domingo” şi mănăstirea „Najera”. Bucătăria se bazează pe carne, mielul suculent fiind principala specialitate. Vechiul cartier Haro, a cărui principală atracţie este Biserica „Sfântul Tomas”, în stil gotic flamboaiant, cu un portal vopsit în roşu pe partea sudică, este capitala vinurilor din La Rioja. Nenumăratele sale taverne sunt apreciate pentru vinuri şi gustările „tapas”. Deosebit este „bicana krianza”, un remarcabil preparat din ou de prepeliţă, hamsie, piper şi măsline. În „bodegas” au loc vara „Bătăile vinurilor”, o încăierare de proporţii epice şi alcoolice. Pentru iubitorii acestor vinuri, unul dintre cele mai atractive locuri pentru degustare este „La Guardia”, unde bodegile construite între zidurile satului fortificat creează o atmosferă de film. În 2006, aici a fost proiectată de către arhitectul Frank O. Gehry crama „Marques de Riscal”. Capitala regiunii este Logrono, cu un încântător cartier vechi, între cele două poduri, încadrat de Ebru şi zidurile vechii cetăţi medievale. Fiecare bar din oraş este cunoscut printr-o specialitate. Barul „Soriano”, pentru ciuperci, „Alb şi negru”, pentru sepia, „Casa Lucio” pentru „migas de pastor” (bucăţi de pâine cu usturoi şi cârnaţi) şi „embuchados” (carne crocantă de miel tăiată felii), „La Travesia”, pentru „tortillas de patatos” (omletă de cartofi). Friptura de miel preparată pe cărbuni e specialitatea zonei, alături de „alubias” (rinichi cu fasole) şi „nigas de pastor”. Greu de rezistat!
Până la catedralele maiestuoase de la Burgos, locul de baştină al Cidului, eroul Reconquistei spaniole, pelerinii trec printre coline şi munţi. Catedrala, unul dintre cele mai mari edificii gotice din Spania, care este sit UNESCO, are forma unei nave din piatră cu vârful spre Piaţa „Rey San Fernando”, cu sculpturile sale ca nişte dantele în piatră albă şi basoreliefuri, totul dominat de turnurile bogat decorate. Splendidul Burgos este un oraş cu nenumărate palate în stil gotic, aflate în cartierele San Lorenzo şi Castillo, cu reşedinţe aristocratice, mândrindu-se cu una dintre cele mai spectaculoase opere arhitecturale. Opriri obligatorii sunt şi la mănăstirile „Las Huelgas” şi „Cartuja de Miraflores”, din Parcul Fuentes. Graţie populaţiei sale universitare, Burgos are o viaţă nocturnă trepidantă. În apropiere de Piaţa cea Mare, pe Calles Lain Calvo şi San Juan, sunt etalate numeroase „tapas”, întotdeauna aglomerate, în care dacă te aud vorbind româneşte, eşti chestionat despre întâmplările din viaţa fotbalistului Pele Balint, care a fost antrenor acolo. În mai 2010, oraşul Burgos a dedicat o săptămână României, iar publicul s-a delectat cu spectacole oferite de Teatrul „Masca”, dar şi cu filme documentare şi cu pelicula „Cocoşul decapitat” al regizorului Radu Gabrea. Burgos oferă o bogăţie de evenimente, însoţite de jocuri de lumini şi umbre, dar şi „Sărbătoarea vinului”, „Sărbătoarea în castele”, cu concerte de la jazz la rock, reprezentaţii teatrale, în Piaţa Mare cu „Bătălia de la Atapuerca”. Nu lipsesc nici expoziţiile în aer liber, cum ar fi cea de fotografii ale belgianului Geert Goiris şi instalaţiile pictorului catalan Eduard Resbier.
Regina Sofía a Spaniei a inaugurat aici, recent, „Muzeul Evoluţiei Umane”, care a costat aproximativ 70 de milioane de euro. Printre atracţiile lui, fosile din apropiatul sit de la Atapuerca, ce par a susţine teoriile lui Darwin.
În vecinătate se află Cantabria, mărginită la sud de munţi, iar la nord de ocean. Pentru că tot amintim de grote, această regiune are peste 6.500 de grote preistorice, multe dintre ele, precum cea de la Altamira, considerată „Capela Sixtină a artei paleolitice”, datorită celor aproape 100 de reprezentări expresive de bizoni, cai, cerbi, bivoli şi mistreţi, cu picturi rupestre. Este o zonă bucolică, cu păşuni bogate. Peste 40% dintre locuitori trăiesc în mediul rural şi se ocupă de creşterea animalelor. Pe drumuri se întâlnesc măgari încărcaţi cu saci cu brânzeturi, coborând de pe cărările de munte spre pieţele din oraşe. Locuitorii de aici sunt renumiţi şi prin conservarea anchoa-ului, dar şi a tonului alb. Aproape 30% din populaţie lucrează în acest sector.
Mergând spre Santiago, pe acest traseu, o escală se poate face şi la Leon, vechi regat, un oraş plin de monumente. A fost sediul „Cavalerilor Ordinului de Santiago”. Admirată poate fi Biserica „San Isidoro”, în care se odihnesc mai mult de 20 de suverani ai Regatului de Leon. Bulevardele largi sunt mărginite cu nenumărate magazine de firmă, librării şi „chocolaterias”. Străbătând vechiul oraş, nu poţi să nu îţi pleci privirea pentru a vedea cochiliile de scoici înfipte în pavaj, marcând drumul pelerinilor. Vechea regiune Castilla este împânzită de peste 600 de castele. Maurii le-au construit pentru a-şi apăra regatul de creştinii din Asturias. O oprire obligatorie este Valladolid-ul, cunoscut şi pentru festivalul său de film, de o modernitate sfidătoare, cu monumentala sa catedrală, amestec de stiluri, însă cu decoraţiuni baroce rafinate şi un altar impresionant.
La 90 de kilometri sud de Santiago se află portul Vigo, cu gălăgioasa piaţă de peşte „El Berbes”, unde faimoasele „osteraras” (pescăriţe), purtând mănuşi de cauciuc, vând stridii proaspete trecătorilor. Galicia este cea mai îndepărtată regiune a Spaniei, un ţinut superb, brăzdat de vânturi, în apropierea Portugaliei, mărginit de Oceanul Atlantic. Cimpoaiele sunt cea mai vădită influenţă celtică, sunetele lor stridente putând fi auzite în timpul festivalurilor galiciene. Un sentiment adânc de melancolie şi de misticism, iubirea pentru poezie, dar şi o puternică bucurie de a trăi sunt caracteristice aceastei regiuni. Galicia este renumită în întreaga Spanie pentru ceramica smălţuită în alb şi albastru, cu un design modern şi îndrăzneţ, dar şi pentru bijuteriile de argint, minunat lucrate manual, cu piatră neagră (azabache).
Cebreiro este o aşezare ciudată, construită în jurul unei biserici datând din secolul al IX-lea. Perfect conservată, a fost transformată în muzeu în aer liber.
Adevărata renaştere a Santiago de Compostela s-a produs în 1980, odată cu vizita Papei Wojtyla, primul Papă care a venit să se roage la mormântul Sfântului Iacob. Se spune că Suveranul Pontif a poposit la Moncho Vilas, unde a mâncat somon cu moluşte, „merlusa a la gallega” sau „alla vasca” (într-un sos verde) şi „merlusa alla sidra”, dar şi „pulpo afeira” (caracatiţă fiartă şi friptă). Taverna „Toni Vincent” se mândreşte cu bucătăria sa creativă, printre care marinata de biban de mare cu salată amară, ulei de măsline, lămâie şi mărar.
Drumul către sfinţenie
Mulţi pelerini îşi încep călătoria din Franţa. Revista „Le Figaro” a publicat un emoţionant reportaj al unui pelerin plecat pe ruta ce începe la Puy-en-Velay şi, străbătând Pirineii, ajunge la Santiago de Compostela. În „Catedrala din Puy”, în fiecare zi, la ora 7 dimineaţa, este celebrată o slujbă pentru credincioşii care pornesc la drum, urmând să străbată ţinutul Gévaudau, în care bisericile „Saint-Jacques” şi „Saint-Roch”, bogat împodobite cu sculpturi, sunt o haltă obligatorie. Călătoria începe în a doua jumătate a lunii iunie, dar cei încredinţaţi că asta înseamnă vreme caldă şi un cer însorit ziua şi înstelat noaptea descoperă frigul pătrunzător. Din timp în timp, un popas într-un han sau în trapeza unei mănăstiri îi fereşte de vântul tăios şi de frig, momente de odihnă, de destindere, de mese împărţite cu alţi pelerini sau chiar cu preoţi. Etapele zilnice, prin ţinuturile în care zarva lumii nu se mai aude, printre ferigi şi păduri de pin, sunt de 15-20 de kilometri. De la Puy-en-Velay până la Roncevaux, pe anticul drum „Podiensis”, mii de persoane străbat munţii şi văile traversând Pirineii. După prima etapă, un refugiu, la Fay, îi primeşte pe pelerini după zeci de kilometri parcurşi prin ploaia care, în luna iunie, este de obicei însoţitoarea lor fidelă. Picioarele se cufundă adesea în noroaie până la gleznă, iar copiii purtaţi de părinţi în această dificilă călătorie către sfinţenie se bucură de fiecare baltă întâlnită în cale.
Traversarea întinsului platou Aubrac, cu potecile sale mărginite de rugi de mure, pare un adevărat labirint, în care nu puţini pelerini s-au rătăcit. Drumul este uneori mlăştinos şi, alteori, chiar în a doua jumătate a lunii iunie, ninge. Dimineaţa, temperatura nu depăşeşte 1 grad. Cei care greşesc drumul se pot trezi în mijlocul cirezilor de vite, de sute de capete, riscând să fie călcaţi în picioare de animale. Pe frontonul mănăstirii din Aubrac, sunt gravate cuvintele „In locus horroris et vastae solitudinis” (În acest loc al al spaimei şi al adâncii singurătăţi). Sfârşiţi de oboseală, pelerinii fac un popas înainte de a-şi urma drumul, de data aceasta prin sate înşirate unele după altele: Saint-Côme-d’Olt, Espalion, Sénergues, până la Conques, oraşul înverzit, respirând un farmec liniştit. Drumul continuă urmând să se întâlnească la „Saint-Jean- Pied-du-Port” cu „Caminio Frances”. Mai sunt de parcurs peste 1.000 de kilometri de la Conques până la destinaţie.
Dar toate greutăţile drumului sunt depăşite de bucuriile şi fericirea acestei existenţe nomade, urmând drumul bisericilor şi crucifixelor, care măresc de la zi la zi dorinţa de a junge la Compostela. Mersul prin brumă, prin cărările sălbatice, gesturile cotidiene ale acestui îndelungat pelerinaj devin, cumva, ritualice. Urmând drumul parcurs de secole de mii de pelerini, călătorii descoperă, pe această cale trasată de creştinism, sensul sacrului.
