Meri pădureți înfloriți, de Cornel Brudașcu

Există o nedreptate zilnică făcută unor oameni geniali. Vorbim și scriem despre proști, impostori, paparude și politicieni și trecem nepăsători pe lîngă opera unor artiști și a unor savanți. Ei dau greutate societății românești, iar nu selfie-urile făcute în cadă sau amantlîcurile iepurești vînate de televiziuni.

Unul dintre marii artiști români de o discreție aproape inexplicabilă este și Cornel Brudașcu. Nu l-am mai văzut de două decenii. Trecerile sale prin București sunt rarisime și invizibile. Nici cînd a fost decorat de președintele Klaus Iohannis, Cornel Brudașcu n-a făcut valuri. A venit, a luat, a mulțumit și a plecat. Ar fi meritat o seară de gală dedicată lui și operei sale, la Atheneul Român sau într-un teatru de renume, cu toate mărimele culturale, științifice și politice ale României.

Din păcate, în țara noastră nu iubim personalitățile și nu ne place să le onorăm și nici să le sărbătorim. Dacă se poate, ne dăm în vînt să le înjurăm, să le porcăim și să le împingem în canale sau la gunoi. Asta da, ne farmecă, ne captivează și ne definește.

Bucureștenii nu prea au habar de opera lui Cornel Brudașcu. În Transilvania, nu te poți considera intelectual dacă nu ai cel puțin un tablou cu flori de Cornel Brudașcu. ”Domnul Brudi”, cum îi spun prietenii, este între cei mai de seamă coloriști din pictura românească, cu un stil al său, inconfundabil, marcat de nuanțe întunecate, dar pline de duioșie și din care țîșnește o lumină aparte. O natură de o sensibilitate aproape extremă, ambalată elegant într-o modestie improprie artiștilor români (de regulă exuberanți și dominatori) hrănește în tablourile clujeanului și meditația, și poemul plastic, și regalul decorativ.

În studenție, țineam distanța de ”Domnul Brudi”.El era vedeta tăcută a Clujului. Cînd a plecat din țară să picteze familia regală a Iordaniei n-am mai avut curajul nici să-i dăm bună ziua. Trecuse de granițele României, iar în comunism acesta era deja cel mai convingător semn al valorii. Toate expozițiile, premiile și decorațiile de mai tîrziu n-au făcut decît să-l fixeze pe locul pe care oamenii cu gust l-au așezat încă din anii 70.

De ce ce scriu astăzi desre Cornel Brudascu? Pentru că mă leagă de el un tabloul cu pomi înfloriți. Brudașcu a pictat ce am văzut eu în copilărie, deși n-a lucrat niciodată prin locurile acelea dintre Orăștie și Simeria. Tabloul lui Brudașcu prelungește primăvara pînă în camera mea și uneori am sentimentul că o parte din parfumul exploziei florale de la sfîrșitul lui aprilie și începutul lui mai vine și din tabloul artistului clujean. Nu știu ce loc l-a inspirat pe Cornel Brudașcu pentru această lucrare. Nici nu vreau să aflu. Este vorba de doi meri pădureți bătrîni, cu trunchiul gros și cu globuri enorme de alb, ca niște coroane de bulgărași. Tot spectacolul floral al merilor înfloriți se desfășoară pe o pajiște enormă, ca un plan înclinat, tipic luminișurilor din pădurile Transilvaniei și pășunilor care se preling pe lîngă acestea. Undeva mai departe, printre cele două explozii florale, se află un al treilea, un păr pădureț bătrîn, înflorit și el ca o sărbătoare de primăvară.

Abia de aici începe călătoria și povestea din tabloul lui Cornel Brudașcu. Sunt gata să jur că a pictat ziua de amiază a merilor și a perilor sălbatici înfloriți pe pășunea de la Jeledinți. Dincolo de Mărtinești (județul Hunedoara), cam la un kilometru, se întindea pășunea satului nostru, primită la împroprietăririle de după Primul Război Mondial. Moșia aparținuse unui grof Bella, despăgubit în procesul optanților și a fost împărțită soldaților întorși de pe front. Pășunea și cele cîteva loturi de pămînt completau bunăstarea gospodarilor din satul nostru. De cîteva ori pe an, ne pregăteam de operațiunea ”mersul la Jeledinți”. Cu două zile înainte, strîngeam toate cele necesare, pregăteam uneltele, sămînța și merindea, apa și hainele. Şi ne trezeam de cu ora cinci și orbecăiam pe lîngă car și pe lîngă vite și plecam spre Jeledinți,”la Bella”, la porumb, la cartofi sau la grîu.

Pășunea pentru vite și, mai apoi, pentru oi, era dominată de acești meri și peri sălbatici bătrîni, cu coroane cît casa, încărcate cu flori și cu cuiburi de păsări, sub care mîncam și dormeam de amiază. Si cînd ne avîntam la muncă sub arșița soarelui, în locul nostru se înghesuiau vitele sau oile ca sub o umbrelă verde a lui Dumnezeu.

Merii și perii sălbatici de la Jeledinți nu mai există. Un italian a cumpărat toate loturile arabile, inclusiv pășunea și a îndreptat pămîntul pentru o cultură de afine sau de lavandă.Toată zona arată ca în manualele de agricultură, ca un plan înclinat, bine aranjat, drept, banal, care nu-mi spune nimic. Şi la care nu vreau să mă întorc niciodată. În mintea mea nu există decît merii pădureți înfloriți din tabloul lui Cornel Brudașcu sub care dormeam de amiază și încă puțin între patru și cinci și de sub care ne luam coșurile cu mîncare și urciorul cu apă ca să plecăm înapoi spre casă.

În fiecare primăvară, pomii înfloriți din tabloul lui Cornel Brudașcu au parfumul copilăriei și-mi transmit de fiecare dată o invitație nerostită spre coroanele primilor meri înfloriți!