Metaforele și expresivitatea sintetică

Sculptura lui Nicolae Roșu a lipsit timp de patru decenii și jumătate din panorama anuală a manifestărilor artistice din Romania. Plecase în 1972 la Olanda, pentru o expoziție și “a deviat” întoarcerea în țară prin Germania unde în 1973 a primit azil politic , ceea ce în acea țară implică renunțarea la cetățenia originară. S-a stabilit în Bavaria, devenind mai apoi cetățean al Germaniei. Din motive familiare am fost la curent constant cu cursul vieții sale și cu parcursul său artistic. Era un fanatic al muncii, nu bea decât apă și nu fuma, ceea ce pe atunci era, cel puțin în mediile artistice din țara sa de origine, o raritate. În țară unde absolvise, în 1968, Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, se remarcase ca un tânăr plin de talent și care și-a conturat de la bun început un profil personal plecând de la experiența vizuală revoluționară concentrată în opera maestrului Brâncuși și sublimată, în multiple moduri și modalități expresive în experiențele unora dintre tinerii sculptori aflați în plină afirmare în a doua jumătate a anilor ’60. Printre “purtătorii de cuvânt” ai suflului înnoirii în arta sculpturii din România de atunci se numărau tineri cu personalități deja puternice și cu un limbaj configurat: George Apostu (1934 – mort în exil, la Paris, în 1986), Ion Iliescu Călinești (1932-2002), Constantin Popovici (1938-1995), Paul Vasilescu (1936-2012), prieteni, concurenți și colegi, ce făceau parte dintr-o generație imediat ulterioară celei a lui Ovidiu Maitec (1925-2007) și Constantin Lucaci (1923-2014). Despre fiecare dintre aceștia am scris în diferite împrejurări și în diferite ocazii în decursul practicării criticii de artă între 1967-1987, în cadrul intervențiilor, din diferite ziare și reviste din țară. Tuturor le-am frecventat atelierele. Cu Apostu și Iliescu Călinești am avut chiar o prietenie fraternă, până la sfârșitul vieții lor. O profundă stimă amiciție m-a legat și de colegul lor Constantin Lucaci. Toți s-au bucurat de aprecierea și susținerea lui Petru Comărnescu, personalitate în prezent mai puțin invocată atunci când se vorbește despre “deschiderile” din evoluția artei contemporane din Romania situabile cronologic la jumătatea anilor ’60. La “recuperarea” oficială a lui Comarnescu – în casa căruia se întâlneau și am întâlnit foști “pușcăriași iluștri”, intelectuali indexați și artiști de mare talent – am avut onoarea să contribui în timpul scurtei mele prezențe în secția de literatură și artă a ziarului “Scânteia” (1966 – ianuarie 1967). În acei ani efervescenți și încărcați de speranța “destinderii interne” ce părea a fi durabilă a avut loc și Colocviul Brâncuși (13-15 octombrie 1967), pe care l-am urmărit ca redactor la “Luceafărul”, revista tinerilor scriitori. Colocviul a avut ca pendant marea expoziție de sculptură “în aer liber” din splendidul parc al Palatului Mogoșoaia, expoziție a cărei imagine convingătoare a fost fixată pe pelicula unui film documentar de regizoarea Paula Segall. Un rol deosebit de important a avut în organizarea manifestărilor legate de respectivul colocviu Dan Hăulică, reîntors de puțină vreme din Franța după executarea stagiului prevăzut de o bursă UNESCO de 6 luni. Colocviul acela a fost momentul cheie pentru procesul activării în memoria colectivă a ideii importanței universale a artei lui Brâncuși.

Scriu toate acestea ca să fixez bine în timp contextul cultural al procesului de formare a ideilor despre artă ale lui Nicolae Roșu. Încă de la începuturile afirmării sale artistice în țară el căută modalități de expresie proprii în cadrul unei stilistici sinergice cu acele “ tehnici ale viziunii” conectate la ideile privind esențializarea simbolică ale formelor naturale promovate de arta marelui Brâncuși, hulit în anii ’50 de Academie și oficialități. Între tinerii sculptori se stabilise la sfârșitul anilor ’60 o atmosferă de dialog colegial stimulată și de participarea la taberele de creație. Cea mai renumită a fost – și a rămas – cea de la Măgura. La Magura Buzăului și-au împărțit “pâinea și apa” mulți tineri de talent. Acolo s-au legat noi prietenii, precum aceea, începută în mod vijelios în vara lui 1970, cu un schimb de imprecații, între Roșu și Aurelian Bolea (1940 – trecut în eternitate în data de 22.06.2023, ca Părintele Antipa, la Mânăstirea Dervent).

În anul 1970 amândoi au primit, împreună cu ceilalți artiști participanții la Tabăra de Sculptură Măgura, Premiul pentru sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Deja în lucrarea executată în piatră la Măgura de Nicolae Roșu se întrevedea aplecare spre simplificare volumetrică a maselor prin reducerea la sugestie, fără anihilarea capacității de sesizare a formei naturale de bază. Sper că lucrarea se mai află la Măgura. O altă lucrare monumentală a lui Nicolae Roșu ar trebui să fie la Arad, unde în vara lui 1971 s-a organizat o tabără de sculptură cu participarea unora dintre cei mai de vază artiști tineri. A fost prezentă (până în urmă cu peste un deceniu) în Parcul Titan din Capitală o altă lucrare instalată acolo în 1972. Se pare că nu mai este de reperat. 

În Germania Nicolae Roșu și-a reinventat viața profesând arta sculpturii în paralel cu predarea tehnicilor artistice și istoriei artei la diferite licee din Bavaria. A locuit în anii ‘70 la Passau și apoi, până la începutul anilor ’80, în localitatea Moos, în valea Dunării, între Straubing și Passau, fiind sub protecția binevoitoare și prietenească a familiei Ulrich Graf von und zu Arco-Zinneberg (1917–1980) și a fiului acestuia, Riprand Graf von und zu Arco-Zinneberg (1955- 2021). În grădina de la Moos, unde Nicolae lucra “în aer liber”, a apărut imaginea neliniștitoare, de mari dimensiuni, a unei zburătoare încadrabilă de esteticienii artei contemporane în categoria “mașinilor imposibile” (Fig. 1). Am “citit “în ea o autentică frământare, dar și o reîntoarcere la miturile zborului pe care le abordau în acea vreme artiști de mare talent precum Apostu, cu Fluturii săi și Maitec, cu Păsările sale.

Din locul unei păci agreste Roșu s-a transferat apoi în vivacele centru industrial-agricol Straubing. În anii ’70 și ’80 și ’90 a participat la expoziții internaționale din Germania, Austria, Franța, principatul Monaco și a avut participări la expoziții de grup în principalele orașe din Germania Munchen, Hamburg, Darmstadt, Frankfurt, Wiesbaden, Regensburg, Nuremberg, expunând uneori – în anii 2010, – și la Straubing, împreună cu soția sa, pictoriță și cadru didactic de istoria artei, Charlotte Schnieringer.

A creat, la comandă, unele lucrări de artă monumentală, pentru privați, instituții publice (administrații locale) și bănci din Germania. După ce a devenit cetățean german a revenit în câteva rânduri în România, împreună cu copii din prima căsătorie germană, pentru a-și vizita părinții, rudele și prietenii cu care nu întrerupsese contactele, așa cum nu întrerupsese contactele cu cei ce se aflau și ei “în afară”, în Franța și Statele Unite. A ținut, odată cu “trecerea” către amurg, să aibă o expoziție și la București, realizată cu concursul prietenilor – printre care și cel ce scrie aceste rânduri – și cu participarea nemijlocită a artistei designer Carmen Croitoru. În spațiosul și vivacele atelier-laboratoral acesteia, aflat în Strada Frumoasei 51 din București, se organizează uneori expoziții de scurtă durată, de “uz intern” pentru colegi și prieteni, destinate atât amatorilor de artă cât și colegilor care “se măsoară între ei”. Expoziția deschisă pentru puțină vreme între 25 septembrie și 1 octombrie 2017 la Galeria Kube Musette din Calea Victoriei 114 a prilejuit o revedere a artistului cu colegi foarte apropiați, sculptori și pictori și acum în viață, și cu prieteni mai vechi: intelectuali și oameni de cultură cunoscuți precum Răzvan Teodorescu (1939 – 5 febr. 2023), Ion Caramitru (1942- 2021), Horia Patapievici și afectuoșii săi prieteni și colegi de studii universitare, sculptorii Mihai Marcu, Dinu Rădulescu și Napoleon Tiron. A prilejuit însă și o trecere în revistă a unei serii de opere de mici dimensiuni, în bronz, care au permis observatorilor atenți o focalizare a caracteristicilor constante din ultimii ani ale operelor sculptorului. Probabil că această întâlnire a generat nostalgia revenirii ultime, într-un prilej festiv, deoarece se pare că efectiva căldură prietenească cu care a fost primit sculptorul l-a făcut să ipotizeze, de comun acord cu dna Croitoru, o nouă expoziție, pentru amici, in mediul “gemutlich” al laboratorului de interior design al doamnei Croitoru, care a și lansat invitația. Agresorul Covid 19 a făcut ca această inițiativă să nu fie posibilă de la un an la altul și ca atare s-a reipotizat realizarea ei la împlinirea a 80 de ani de la nașterea artistului. Care însă între timp, în iunie 2022, a avut o dură și ultimă întâlnire cu Inevitabilul și ne-a părăsit. Soția lui, dna Charlotte Schnieringer, și Carmen Croitoru au decis ca expoziția să se facă în ziua aniversară, așa cum se convenise mai demult. Ca atare mâine 1 septembrie 2023 ea se va deschide în atelierul din Strada Frumoasa 51 (colt cu Calea Victoriei). Este o zi de aniversare comemorativă.  

În ultimii ani interesele (și forțele fizice) lui Nicolae Roșu se îndreptaseră spre expresiile plastice de dimensiuni reduse , spre formele în măsură să sugereze un potențial expansiv, păstrând capacitatea de absorbție a luminii în măsură să genereze energii dezagregante, imaginabile în reflexele aurii ale suprafețelor șlefuite în culoarea-non culoare, cu ar fi spus Nichita Stănescu, a petelor solare. În simplitatea sa dezarmantă acesta este mesajul pe care îl lasă bronzul Fruct mare din colecția Carmen Croitoru. 

Era obsedat de redarea simplificată a imaginii umane, redusă la un fel de semn grafic tridimensional, fie când se proiecta pe ea un spot de lumină, direcțional , fie când, izolată și inundată de lumină regenerată în contact cu suprafața, dobândea autonomie simbolică, semn pur, precum în cazul micilor bronzuri Blonda (Fig. 3) și Adam și Eva (Fig. 4).

În lumină reflexele bronzului polizat pot ascunde uneori misterul adăpostirii sub suprafețe de forme aparent indefinite unor ființe tainice sau urme ale trecerii lor prin materie, precum în sculptura intitulată Apar (Fig. 5).

O neliniște obsesivă a renașterii și înmuguririi, un semna al vieții ascuns de aluzia erotică ce pare să fi dominat, ca un presentiment, modelarea ce stă la baza unora dintre bronzurile patinate ultime ale artistului. Ilustrativă este lucrarea Vegetală (Fig. 6) care cu vegetația nu are nimic în comun și în al cărui titlu întrezăresc spiritul glumeț al autorului, dorința de a depista spectatorul pentru a-l îndemna să privească, să identifice alegoria, dacă există.

Unul dintre cele mai pătrunzătoare comentarii privind arta lui Nicolae Roșu a fost semnat de Pavel Șușară în minusculul catalog al primei expoziții a artistului în București după plecarea din țară. “Materia și fluidul vital – scrie criticul – care o îmblânzește, ordinea construcției și lumina care transformă orice substanță perisabilă în energie eliberatoare, dincolo de tehnică și de genul artistic, sunt alfabetul unei ample narațiuni despre ființă și despre viață, în manifestarea lor infinită”. Gott mit Uns! (Fig. 7), (Fig. 8)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.