Cea mai bună acoperire a manevrelor pe care le-ar fi făcut Tăriceanu în ultima vreme stă în faptul că ALDE va rămâne în opoziție până la alegerile parlamentare următoare.
Unele voci spun că, după europarlamentare, arestarea lui Dragnea nu l-ar fi uimit pe șeful ALDE cât faptul că acest partid n-a putut face pragul electoral. Tăriceanu a înțeles abia așa că Sistemul cu care s-a războit începând din 2017 l-a înfrânt, și anume pe un front pe care nu se aștepta să fie lovit.
Imediat după europarlamentare, Tăriceanu a declarat că nu se mai poate discuta despre o eventuală candidatură a sa la prezidențiale. Apoi, după două săptămâni, s-a răzgândit, dar a făcut-o numai ca să aibă pretext de supărare pe Viorica Dăncilă, împinsă de PSD către candidatură.
Vocile celor care știu secretele politice spun că era urmarea unei înțelegeri cu președintele Iohannis care, la o primă întâlnire de taină, i-ar fi cerut lui Tăriceanu să plece din coaliția de guvernare. Da, plec, dar nu mai am pretext. Ți-l faci: declari că vrei din nou să fii candidatul unic la PSD-ALDE, așa cum te-ai înțeles cu Dragnea. Zis și făcut.
Manevra Diaconu a fost creată anume pentru ca șeful ALDE să poată renunța apoi la o candidatură fără sprijin PSD, în condiții în care să nu fie suspectat de lașitate în ALDE. Chestiunea cea mai greu de descifrat este trocul în sine. Ce a cerut Tăriceanu din partea Sistemului? Nimic spectaculos, se pare: doar să-i fie garantat faptul că la parlamentare STS-ul nu va mai ajusta sub 5% scorul ALDE.
În fond, Tăriceanu cerea în felul acesta continuitate în statutul său de imunitate parlamentară. Un fel de scut personal de la Deveselu.
Diaconu-Ponta-Tariceanu – trei … si vai de capu’ lor !
Pamantului fac umbra degeaba !
Dar, au salarii bune; altii/mai hostorogi – au/pe langa, chiar si pensii imputite.