Mitul „Parlamentului supradimensionat”. Soluția simplă care poate rezolva problema numărului de aleși

Referendumul din 2009

Reforma sistemului politic devenise una dintre principalele teme promovate de președintele Traian Băsescu, înaintea alegerilor prezidențiale din 2009, argumentul mergând pe linia neoliberală a unui legislativ „supradimensionat” și „ineficient”.

Pe lângă argumentul legat de „costurile de întreținere” ale Parlamentului, care avea o relevanță cel puțin la nivel simbolic, referendumul era și un mobil politic eficient pentru campania prezidențială a lui Traian Băsescu.

Pe 24 septembrie 2009, după consultarea Parlamentului, președintele a inițiat procedura referendumului, desfășurat la 22 noiembrie, simultan cu primul tur al alegerilor prezidențiale.

Referendumul a fost validat, participarea depășind pragul legal de 50% existent la acel moment. Pentru unicameralism au votat „Da” 77,78% dintre alegătorii care au exprimat un vot valabil, iar pentru numărul maxim de 300 de parlamentari – 88,84%. 

Curtea Constituțională a constatat respectarea procedurii și a confirmat rezultatul prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009.

Urmările referendumului

Referendumul, fiind unul consultativ, nu a avut urmări legislative, însă cifra de 300 de parlamentari a rămas prezentă în discursul politic de după 2009, fiind invocată de fiecare dată, alături de teme precum revenirea la alegerea primarilor în două tururi, sau eliminarea pensiilor speciale.

Referendumul din 2009 este invocat și astăzi, iar toate proiectele ulterioare de reformă parlamentară au trebuit să se raporteze la acest reper, chiar dacă nu l-au implementat.

Subiectul a revenit în discuție în ultimii doi ani, susținut mai ales de USR, în contextul discuțiilor legate de reducerea cheltuielilor bugetare și a deficitului. 

Argumentele pentru reducerea numărului de Parlamentari și trecerea la parlamentul unicameral, invocate în discuțiile despre Legislativul „mai suplu” fac referire la reducerea costurilor, la responsabilitatea individuală parlamentară mai clară și la o vizibilitate mai bună a activității fiecărui ales. 

În plus, este invocat și un act de „justiție” în favoarea poporului, în contextul în care Parlamentul este prezentat ca o „gaură neagră” bugetară.

Trecerea la unicameralism, însă, apare acum în discursul public doar marginal, fiind mai degrabă pus accentul pe reducerea numărului de parlamentari din ambele camere.

Riscurile unui Parlament mai „suplu”

Reducerea numărului de Parlamentari și eliminarea Senatului vin la pachet cu o serie de riscuri, care, pe termen lung, pot depăși avantajele financiare.

Pe de-o parte, poate fi afectată relația dintre cetățeni și parlamentari, fiind redusă reprezentarea teritorială și socială. Este afectată reprezentarea femeilor și a minorităților, precum și prezența partidelor mai mici în Parlament.

Studiile comparative asociază adunările prea mici cu conexiuni electorale mai slabe, deliberare mai redusă și evaluări publice mai negative ale guvernării reprezentative.

Camerele „mai mari” tind să ofere mai mult spațiu reprezentării descriptive și participării grupurilor sociale subreprezentate.

Experiența reducerii Parlamentului italian, realizată după un referendum din 2020, arată că efectele nu sunt spectaculoase: activitatea individuală a parlamentarilor a crescut ușor, absenteismul nu s-a modificat substanțial, iar orientarea către circumscripții a scăzut. 

Oligarhizarea Parlamentului

Politologul Cristian Pîrvulescu, decanul Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, atrage atenția asupra unui fenomen de „oligarhizare a Parlamentului”, pe fondul unor astfel de modificări aduse Legislativului.

„În principiu, riscul este al oligarhizării. Cu cât parlamentul este mai mic, cu atât oligarhizările sunt mai ușor de realizat. Dar riscul oligarhizării este în mare măsură legat și de sistemul de partide. Aici trebuie privit în corelație cu legea partidelor politice.”, afirmă Pîrvulescu pentru Cotidianul.ro.

Gradul de oligarhizare a scăzut pe măsură ce partidele mai mici, care au preluat discursul populist, au intrat în Parlament. „Sunt o serie întreagă de riscuri democratice reale, iar economiile sunt absolut nesemnificative.”

„Dar câtă vreme vedem un atac permanent asupra Parlamentului, care este considerat inutil, că parlamentarii nu lucrează, când parlamentarii, unii dintre ei, dovedesc lipsă de responsabilitate în exercitarea mandatelor, atunci se poate specula toată chestiunea asta. 

Și este foarte greu de combătut, pentru că discuția rațională, așa cum o purtăm noi în acest moment, este una care poate fi foarte ușor atacată din perspectivă populistă, nu și emoțională.”, spune Pîrvulescu.

Pot fi „prea mulți” parlamentari?

„Există două direcții aici. Una este reducerea numărului de camere, care înseamnă modificarea Constituției, și alta este reducerea numărului de parlamentari, care e prezentată în raport cu parlamente mari, care au un număr mai mic de parlamentari.”, apreciază Cristian Pîrvulescu.

În istoria României democratice, numărul de parlamentari a fost mai mare decât cel actual, amintește politologul. „Între cele două războaie mondiale, spre exemplu, pentru a asigura o reprezentare cât mai judicioasă.”

Rezolvarea simplă pentru „supradimensionarea” Parlamentului

Decanul Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA explică faptul că numărul de parlamentari scade oricum, „în mod natural”, în funcție de datele statistice de la INS, grație coeficientului pe baza căruia se calculează numărul de locuitori pentru un deputat sau senator.

„În România, oricum, populația scade, și scade în mod automat și numărul de parlamentari. Eliminarea Senatului este periculoasă. 

Ne apropiem din ce în ce mai mult de numărul de 300 de deputați, dar nu este nevoie decât de o modificare a coeficientului în lege. Poate fi crescut și se poate scădea în mod corespunzător.”, adaugă profesorul universitar.

Politologul consideră că este nevoie de o modificare a Constituției, care însă nu se poate face în acest moment, în ceea ce privește reprezentarea unităților teritoriale în Senat.

Ideea iliberală a „suveranității populare”

De cele mai multe ori, în discursul public legat de necesitatea reducerii numărului parlamentari, este invocat referendumul lui Traian Băsescu din 2009. AUR și USR împărtășesc la acest capitol aceeași linie de discurs, fiind invocată „nerespectarea voinței populare”. 

Profesorul Pîrvulescu subliniază faptul că ideea unui Parlament mai mic este mai veche de 2009 și revine ciclic în discursul public. „Cu trimitere la acel referendum din 2009, care fiind consultativ nu trebuia în niciun fel aplicat”

„Ideea aceasta iliberală a suveranității populare manifestate prin referendum împotriva suveranității reprezentative manifestate prin Parlament este foarte ușor de manipulat, și de aici se ajunge în situația asta.”, explică Pîrvulescu.

„Obsesia” scăderii numărului de parlamentari ține de un „discurs populist antiparlamentar”, remarcă politologul, discurs care este folosit de diferiți politicieni, de la Traian Băsescu încoace, „pentru a obține voturi ușoare”.

„Pentru că asta este ideea. Sunt voturi care se obțin ușoare prin campanii de genul ăsta.”, explică acesta.

Anomalia anului 2012 – un Parlament cu 588 de aleși

La alegerile parlamentare din 2012, USL (PNL-PSD-PC) a obținut aproximativ 58,6% din voturile pentru Camera Deputaților și 60,1% pentru Senat, dar dominația sa teritorială a fost mult mai mare decât procentul național. 

Alianța a câștigat cu majoritate absolută un număr foarte mare de colegii și a primit în total 395 de mandate.

După aplicarea mecanismului compensatoriu au apărut însă 118 mandate suplimentare, iar totalul a ajuns la 588.

„Atunci a fost mai mare pentru a realiza o repartizare judicioasă. Sistemul electoral era unul proporțional, dar cu alegeri în colegii uninominale.”, amintește politologul.

Lista de partid permitea creșterea numărului de reprezentanți pentru a asigura o „proporție reală”. „Un partid care a luat 30% din voturi trebuie să aibă 30% din mandate. Pentru a avea acest număr, se suplimentează numărul de locuri, pentru a asigura o reprezentare proporțională și echilibrată a fiecărui partid politic”

„Oricum, votul masiv pentru USL a creat o suprareprezentare a acestuia în raport cu proporția votului. USL a câștigat enorm de multe voturi în circumscripțiile uninominale, care dădeau o disproporție de-a dreptul uninominală”, adaugă Cristian Pîrvulescu.

Cum se calculează numărul de parlamentari

Numărul de senatori și deputați se calculează pe circumscripție electorală (în principal județele și municipiul București), pornind de la populația de drept și de la norme de reprezentare diferite pentru cele două camere.

Norma de reprezentare este de un deputat la 73.000 de locuitori și de un senator la 168.000 de locuitori.

Populația luată în calcul este populația după domiciliu, raportată de Institutul Național de Statistică la 1 ianuarie a anului precedent celui în care au loc alegerile. 

Coeficientul electoral

Pentru alegerile parlamentare, coeficientul se calculează separat pentru Senat și Camera Deputaților, mai întâi la nivel de circumscripție și apoi la nivel național, pentru redistribuire.

La nivel de circumscripție, biroul electoral împarte numărul total de voturi valabil exprimate pentru listele care au trecut pragul electoral, plus voturile pentru candidații independenți,la numărul de mandate de deputat, respectiv senator, alocate acelei circumscripții.

Astfel, numărul rezultat este numărul de mandate per circumscripție, păstrându-se doar partea întreagă, fără rotunjire.

Voturile rămase neutilizate după acest calcul nu se pierd, ci intră la redistribuire la nivel național.

Cum s-a schimbat dimensiunea Parlamentului în 36 de ani

După 1990, pe măsură ce populația României s-a micșorat, numărul parlamentarilor a scăzut și el.

După alegerile din „Duminica Orbului”, din mai 1990, Parlamentul României a avut 481 de parlamentari, dintre care 380 de deputați și 106 senatori. Acest număr a început să scadă în următoarele decenii, cu excepția anului 2012, ajungând în prezent la 465.

În paralel, proporția senatorilor a crescut, iar cea a deputaților a scăzut.