Moartea lui Adrian Păunescu şi Procesul Comunismului

Dispariţia neaşteptată – la nici 70 de ani – a poetului Adrian Păunescu şi tot ce s-a întâmplat în aceste zile ne obligă la câteva observaţii. Şi relansează discuţia despre mult gâlcevitul Proces al Comunismului. Pentru care s-a făcut atâta gălăgie şi care astăzi nu mai interesează pe nimeni. Dacă e să constatăm lucid ce se întâmplă în jurul nostru, Procesul Comunismului nu se poate face dacă poporul român nu-l vrea şi nu-l acceptă. Că vrem sau nu, că ne place sau nu, că e bine sau nu. Doar cu un pumn de studente exaltate de la SNSPA nu facem decât să întreţinem o iluzie. Este o constatare dureroasă, dar asta e realitatea. Nu poţi da afară din România tot poporul român că nu acceptă condamnarea comunismului, îl admiră pe Păunescu şi e departe de exigenţele clamate ale câtorva trăgători de sfori ai actualului preşedinte. Când 25.000 de suporteri olteni strigă pe stadion – sau în buza Ateneului Român – în ropot de aplauze numele bardului de la Bârca, ne întrebăm şi noi care Proces al Comunismului a avut sau are loc în România? Când mii de oameni lăcrimează şi îşi aduc aminte cu nostalgie de spectacolele cenaclului Flacăra şi de tinereţea lor în blugi şi adidaşi (la o adică putem spune că au fost şi alte încălţări sau ţoale…), despre care condamnare a comunismuluim mai poate fi vorba în România?

Dacă mii, zeci de mii, sute de mii de oameni se înghesuie la mall-uri şi prin pieţe pentru cumpărături şi pus murături, cine mai are chef şi stare de Procesul Comunismului şi condamnarea lui Adrian Păunescu ca „menestrel al comunismului”? Formula îi aparţine amicului Vladimir Tismăneanu. Şi credem că a fost în eroare când a lansat o analiză severă la adresa lui Păunescu, taman în aceste zile de doliu. Cu multă căldură şi înţelegere s-a exprimat în schimb poetul-disident Dorin Tudoran despre fostul lui prieten de odinioară… Comunism, necomunism, sentimentele şi relaţiile umane pot depăşi inadecvările ideologice. Nu suntem nici roboţi, nici nevertebrate. Dar există oare inadecvare în România? Cine să facă Procesul Comunismului şi să-l judece pe Adrian Păunescu într-o Românie unde au fost aproape 4 milioane de membri PCR, zeci de structuri de forţă şi organe ale regimului care au creat o uriaşă reţea a fricii şi resemnării. Şi dacă a existat o majoritate tăcută şi resemnată, putem înţelege şi judeca de ce Paul Goma a fost ca şi singur sau gesturile izolate de împotrivire la sistem ale lui Radu Filipescu, Gabriel Andreescu sau Vasile Paraschiv nu au reuşit să coaguleze alte energii. Doar un pumn de oameni au avut îndrăzneala de a spune – ATUNCI -, asumându-şi toate riscurile şi plătind pentru curajul lor, că regele e gol şi regimul, odios. Şi atunci, actul de condamnare a regimului comunist – oricât de corect alcătuit teoretic şi pus pe hârtie ipotetic – rămâne fără efecte. Pusă în braţele lui Traian Băsescu – care, uităm repede, nu avea nici o treabă cu condamnarea comunismului şi cu „dreapta” mult clamată de astăzi -, o chestiune gravă a societăţii româneşti a fost trimisă în derizoriu. Asumarea unei condamnări a rămas doar un spectacol de câteva ore care nu a produs efecte. Şi a funcţionat doar ca magnet la momente de cumpănă electorală. Faptul că Traian Băsescu s-a prezentat în costum negru la catafalcul dnei Monica Lovinescu şi în pulover bleumarin la căpătâiul lui Adrian Păunescu spune tot.

Procesul Comunismului s-a încheiat.

Despre Adrian Păunescu, cum e obiceiul la români, numai de bine. Restul sunt vorbe cu care ne amăgim că descoperin din nou roata anticomunismului. O condamnare de jure şi o reconciliere naţională de facto ar fi fost un pas înainte pentru a coagula energiile de astăzi ale unei naţiuni în derivă şi a o împăca în acelaşi timp cu propriul trecut.

Dumnezeu să-l odihnească pe Adrian Păunescu!