Ideile revoluţiei franceze receptate de paşoptiştii români nu au fost puse în aplicare nici de ei şi nici de urmaşii lor. O cultură a intoleranţei faţă de diversitate a luat adesea locul orientării deschise, integratoare. Exemplele de acest fel oferite de gîndirea politică românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea sînt numeroase. Aşa se explică neglijenţa faţă de individ, respectiv împiedicarea formării conştiinţei persoanei, singura în măsură să împlinească dezideratele comunității naționale. Cum să înţelegem conservarea vestigiilor medievale ale satului şi promovarea obsesivă a reperelor acestuia contribuind la constrângerea individului în jurul unor valori care nu îl mai reprezintă în viaţa citadină? Activismul cultural a fost prezent la cărturari aparţinând mai multor generaţii și el reprezintă doar o verigă – e drept, modelatoare de conştiinţe şi cu ecou peste timp -, dintr-un multiplicator funcţionând în acord cu regimurile şi partidele politice aflate la putere.
Din punctul de vedere al formării conștiinței identitare, școlile regimului comunist nu au fost cu mult diferite de acelea interbelice. Ele au reluat şi au promovat pe toate căile valorile culturii rurale, rezultatul fiind «dezmăţul folclorizant» din anii regimului Ceauşescu, unul dintre acele elemente care îşi arată astăzi consecinţele prin refuzul unor întinse segmente sociale de a adopta comportamentul urban, cultura dialogală sau respectul față de celălalt. Încercarea regăsirii spiritualităţii pure în lumea arhaică a satului – e drept că în unele zone ale ţării mai sunt localităţi ce conservă obiceiuri şi un mod de trai parţial asemănător comunităţilor medievale – a fost scopul declarat al multor intelectuali. Înţelegerea problemei identităţii nu a avut ca scop “legitimarea uitării diferenţei” dintre vechea societate şi versiunea naţională modernă, ci demonstrarea unicităţii Volk-ului (a neamului) şi a culturii sale antice. Este vorba despre o mitologie, dar care nu cred că era programatică, ci mai degrabă una subsumată modului sentimental-romantic de a privi cadrul de devenire al naţiunii şi naţiunea propriu-zisă.
Teoriile ce atestă, exclusiv, continuităţi de gânduri, tradiţii, forme de organizare a vieţii şi coduri de comunicare pe care unii au dorit ca timpul să nu le fi atins şi, deci, să nu le fi modificat, aparţin viziunii romantice și neoromantice. Ele blochează adesea analiza critică a istoriei colectivităţilor, refuzînd să admită ori să promoveze ruptura sau necesitatea rupturii (discontinuității) în raport cu trecutul recent sau mai îndepărtat. Decizia politică, preluînd mesajul cultural sau influenţând cultura, s-a interpus. Statul modern european a promovat şi a conştientizat discontinuitatea faţă de sistemul relaţiilor sociale medievale, faţă de vechea organizare administrativă patronată de nobilime şi cler. El a acceptat schimbările politice rezultate din revoluția glorioasă engleză şi din marea revoluţie franceză. O asemenea ruptură între timpurile istorico-politice nu s-a petrecut în Europa centrală, de est şi de sud-est. Prin urmare, teoriile şi practicile identitare diferă.
Chiar dacă persistă un consens în privinţa acestor teorii, repunerea în discuţie a ideii de naţiune şi de stat-naţional în fosta Europă comunistă îmi pare mai mult decât necesară. Replica minorităţilor cu aspiraţii autonomiste sau separatiste ameninţate de etnonaţionalismul majorităţii a renăscut după dispariţia regimurilor dictatorial-comuniste. Neajunsurile şi contradicţiile celor două expresii identitare definite prin etnonațiune – a majorităţii şi a minorităţilor – indică o criză a conceptului de stat naţional. Istoricul E.J. Hobsbawm sesizase exact problema: aşa cum a fost el gândit în secolul al XIX-lea, conceptul de stat-etnonaţional – aidoma oricărui concept identitar ce proclamă omogenitatea pe criterii etnice – pare astăzi nu doar depăşit, dar şi autodistrugător (E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 pînă în prezent. Program, mit, realitate, traducere de Radu Săndulescu, Chişinău, 1997, p. 181). Studiile dedicate acestei teme evidențiază relația dintre “cultul sufletului colectiv » și rasism (Volksgeist-ul lui Herder și Fichte de secol al XIX-lea), respectiv între biologism și culturalismul de astăzi (Alain Finkelkraut, Înfrângerea gândirii, traducere de Sofia Oprescu, București, 2015, p. 93; a se vedea și Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune?, București, 2015, pp.152-170).
Tocmai de aceea, cred că extinzând noţiunea de român la accepţiunea sa asociativă, la recunoaşterea teritoriului comun de locuire și la asumarea relaţiilor social-profesionale comune, a drepturilor şi a obligaţiilor ce decurg din acelaşi sistem administrativ-politic și juridic, vom admite că minoritarii de limbă maghiară şi de limbă germană sau aceia de religie greco-catolică şi de religie mozaică aparțin – dincolo de propriile lor particularități cultural-confesionale -, aceleeași Românii. Cu alte cuvinte, înțelesul ideii de naţiune nu este unul opus diversității practicilor lingvistice, culturale, religioase. Națiunea – în accepțiune democratică – trimite la statalitate și nu la etnicitate, la instituții administrative și juridice și nu la ierarhii între cetăţeni în funcție de număr și de origini (a se vedea stupida înregistare ori interogare privind limba maternă, neamul, naționalitatea și religia).
Dincolo de descrieri (plăcute ori neplăcute), părerile și tehnicile de rezolvare a trecutului prin manipularea statisticilor au subminat evaluarea critic-rațională a istoriei, a limbajelor și a orientărilor ideologice. O nouă înțelegere a identității României va include culturile multilingve şi credinţele religioase multiple într-unul și același concept de națiune. Recunoaşterea națiunii cetăţenești (putem s-o definim și multiculturală, deîndată ce sistemul instituțional și nu cultura e reperul principal) are o strînsă legătură cu acordarea de şanse egale fiecărei persoane. Într-o astfel de perspectivă integratoare, tensiunile interetnice vor dispărea. O astfel de perspectivă devine fecundă pentru organizarea administrativă şi stimulatoare pentru creativitatea individuală. O naţiune construită în temeiul asocierii și nu al sublinierii diferențelor în funcție de origini, limbă, biserică și nume de familie va refuza segregările de orice fel și va lucra întru binele de obște. În pofida contestărilor etnonaționaliste (neotribaliste cum le numea filozoful Karl Popper, considerând că acesta e principalul pericol al Europei postcomuniste), cetățenia (declarată ori subânțeleasă ca fiind multiculturală) e conceptul fundamemtal care poate da viață statului european contemporan.
Pentru început, este de dorit să fim de acord că amalgamarea cultural-istorică și civlizațională a României este rezultatul propriei geografii și al propriei istorii: pe de-o parte central-europeană, pe de alta, sud-est europeană. Adică, o entitate cu moșteniri diverse și care, în temeiul coabitării, definește o statalitate comună tuturor locuitorilor și contributorilor săi.
„SUS PATRIA”, cavalcada comentariilor tale e apreciabila inclusiv prin faptul ca ai sesizat diferenta despre nationalitate si cetatenie, pe langa alte cateva aspecte notabile, dar din pacate anticapitalismul desantat iti anuleaza in mare parte valoarea sustinerilor, cel putin din punctul meu de vedere! Nu capitalismul, care iti vand un secret, a fost globalist din fasa, si-a propus ca scop disparitia statelor!? Capitalismul are nevoie de statele care-l sustin,asa cum acuzi in privinta Romaniei! O singura ideologie, nu un concept difuz „capitalismul”, si-a propus disparitia statelor, ideologia marxista pe care cu marsavie o scoti din ecuatie si o faci pentru a rastalmaci cu si mai multa marsavie realitatea ca Cominternul are
acest scop, disparitia nu numai a statelor, ci si a Natiunilor, scop pe care vrea sa-l atinga treptat, Colhozul Bolsevic european-Colhozul Bolsevic mondial folosinduse de ILEGALII legendati in fruntea statelor si de MILIARDARII BOLSEVICI…