Noi vrem pământ! Palestinian

Barack Obama a aruncat bomba, luna trecută, apoi a fugit să ia ceaiul cu Regina Angliei, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. El a militat pentru crearea unui stat palestinian, până la sfârşitul anului, bazat pe linia de demarcare dinaintea Războiului de 6 Zile (1967). Asta înseamnă nu numai retragerea din Cisiordania – Samaria şi Iudeaa, denumirile bibilice ale acestor tărâmuri, folosite des în discursul politic israelian -, din Înălțimile Golan (care aparțineau Siriei înainte de ’67), dar şi revizuirea graniţelor actuale, stabilite unilateral prin zidul de beton şi sârmă ghimpată, înalt de opt metri, pe care israelienii s-au pornit să-l construiască pentru a se adăposti din calea năvălitorilor palestinieni, înfometaţi şi disperaţi.

Netanyahu a sărit imediat în avion şi s-a proţăpit la tribuna Congresului American, de parcă era la el pe tarla, unde a ţinut un discurs patetic şi jenant, aplaudat la scenă deschisă, prin care explica cum ţara lui respectă drepturile omului şi iubeşte pacea. Ba mai mult, lobby-ul israelian de la Casa Albă a ameninţat că nu va mai susţine campania electorală democrată din 2012. Este de apreciat, totuşi, că au dat cărţile pe faţă, altfel am fi rămas doar cu suspiciuni şi teorii ale conspiraţiei.

Sub spectrul votului ONU de recunoaştere oficială a statului palestinian, din septembrie, Netanyahu a anunţat şi un turneu prin cinci ţări est-europene mai receptive, printre care şi a noastră, în speranţa că va găsi acele argumente care să le convingă să voteze împotriva unui stat palestinian. Cred că rămâne la imaginaţia cititorilor care vor fi argumentele folosite pentru preşedintele Băsescu, dar, având în vedere situaţia ingrată cu reorganizarea teritorială şi tot mai desele susţineri publice ale unor purtători de cuvânt ai separatismului pe criterii etnice, acest preşedinte este ultimul om care să dea lecţii cu privire la integritatea teritorială, pe orice fel de criterii. Pentru că, nu-i aşa, Israel adoră să fie numit „statul evreu”, deşi susţine că este un stat laic, ba mai mult, că respectă drepturile omului.

Marea întrebare rămâne: de ce conducătorii Israelului se opun înfiinţării unui stat palestinian? Doar au un acord de pace, semnat de aproape 20 de ani (e adevărat, ambii semnatari au fost asasinaţi), şi o foaie de parcurs pentru pace, tărăgănată, dar şi susţinerea internaţională pentru a o duce totuşi la bun sfârşit. Cel puţin la nivel declarativ. Înfiinţarea unui stat palestinian nu poate pune probleme reale de securitate Israelului, pentru că nu au armată organizată, nu au economie funcţională şi nici un sistem de educaţie care să rivalizeze cu erudiţia israeliană.

Am vizitat atât Israel, cât şi Cisiordania, nu de mult, şi pot să am o atitudine echilibrată în ceea ce priveşte această dispută. Însă înţeleg şi de ce opinia publică este atât de vehement pro sau contra uneia dintre părţi. Am fost şi la locul unde Yitzhak Rabin a fost asasinat, în Tel Aviv, cât şi la mausoleul unde este înmormântat Yasser Arafat, în Ramallah.

De partea cealaltă a sinistrului zid, lumea se vede altfel. Acolo oamenii trăiesc sub ocupaţie, supuşi în permanenţă verificărilor punctelor de control înarmate până în dinţi ale armatei israeliene, care susţine că apără aşezămintele colonialiste, ilegale conform mai multor rezoluţii ONU. Ei nu au dreptul la cetăţenie şi tot ceea ce derivă din asta, a călători, chiar şi în interiorul acestor graniţe, a avea acces la protecţie socială, la şcolarizare sau servicii medicale. Pentru că a te deplasa de acasă până la un spital, de exemplu, presupune obţinerea unui permis special, care poate să dureze luni de zile; de multe ori, mult prea tardiv. Nu puţine au fost cazurile semnalate când caprele aflate la păscut s-au deplasat un metru prea mult către oraşele coloniştilor, iar proprietarii lor au fost împuşcaţi pe loc, drept terorişti.

Ca om, e greu să asişti la astfel de lucruri şi să nu fii revoltat. Bunăstarea unora este clădită pe suferinţa altora. Dar esta asta bunăstare? Pentru că israelienii înşişi trăiesc într-o perpetuă dramă, o nesiguranţă până la paranoia, care le afectează şansele unui trai normal, şi nu îşi doresc decât ca acest coşmar să înceteze odată. Ei vor să îşi vadă de serviciul lor, de familie, de tradiţii, de petreceri sau de şcoală, fără să trebuiască să petreacă cei mai frumoşi trei (!!) ani din viaţă în uniformă de militar, fie că sunt fete sau băieţi, să poarte o puşcă automată peste tot, la restaurant, la film, în autobuz sau la supermarket. Este o privelişte tristă şi deloc optimistă.

Singura şansă pentru un trai bun în această parte a Orientului Mijlociu o reprezintă încheierea unui tratat de pace între ţările adversare şi recunoaşterea internaţională a statului palestinian, dar şi a Israelului de către toate ţările arabe. Pentru că, desigur, mai există şi o altă faţetă a monedei, propaganda intensă anti-israeliană a guvernelor statelor arabe, care a făcut din această ţară minusculă inamicul public numărul unu, preţ de decenii. Dar problema arabilor nu este Israelul, ci propriile guverne, care nu sunt în stare să le asigure un trai decent, un viitor sigur, locuri de muncă sau servicii sociale. Întreaga lor economie se bazează, în cea mai mare parte, din prăduirea petrolului şi a altor resurse naturale, spre câştigul unor elite nelegitime din punct de vedere democratic. Aşa încât, toată această situaţie tensionată, perpetuată la nesfârşit, îmi pare mai degrabă o manevră orwelliană de menţinere la putere a unor guverne de extremă dreapta, care nu au altceva de oferit decât teamă şi ură.

Aşa încât, datoria morală a lui Obama este să termine ceea ce a început. Să justifice, măcar în ultimul ceas, acel Premiu Nobel pentru Pace, un cec în alb pe care l-a primit la începutul mandatului, de care nu numai că nu s-a achitat, dar chiar a dovedit că nu-l merită, judecând după numărul de invazii militare pe care le-a autorizat. Iar cea a europenilor, să susţină această soluţie, care poate oferi o oportunitate reală pentru o viaţă normală, într-un loc al lumii atât de încărcat de istorie şi spiritualitate.