Bucureştiul, precum şi societatea românească modernă au cunoscut pentru o îndelungată perioadă, de peste o sută de ani, un tip de socializare pe care îndeosebi tinerii l-au folosit în felurite chipuri: balurile.
Dar balurile societăţii înalte nu se consumau numai la palat. Iarna erau foarte multe baluri publice organizate de variate societăţi stabilite la Bucureşti: Societatea filarmonică, Societatea de tir şi gimnastică etc. Se mai organizau baluri de caritate în Sala Teatrului Mare. Tot în timpul iernii existau reuniuni dansante în foarte multe case particulare, precum casele Oteteleşanu, Suţu, Veisa, Grădişteanu etc. Străinii care aveau scrisori de acreditare erau întâmpinați cu atenţie şi gentileţe. La astfel de baluri erai admis în redingotă şi mănuşi asortate; existau însă unele unde erai admis şi fără redingotă şi mănuşi. Singurul costum adoptat de lumea bună era dominoul; bărbaţii se mascau foarte rar. Ceea ce deosebea balurile din Bucureşti de cele din Paris, de pildă, erau marele lux pe care-l etalau femeile şi mulţimea de uniforme şi decoraţii.
Dacă ar fi să intrăm puţin pe filele istoriei, descoperim – în spatele poveştilor de odinioară – cum a apărut un obicei monden. El s-a născut pe meleagurile noastre odată cu secolul al XIX-lea, mai exact, între 1806 şi 1812, când Principatele Române au fost administrate de armata ţaristă, ai cărei ofiţeri erau în mare parte de origine străină, iar nobilii ruşi fuseseră convertiţi la europenism. Către 1850, „onorabila poliţie“ a divizat balurile în câteva categorii, după peisajul uman care le hrănea.
Balurile zise „nobile“ se ţineau în fosta sală Slătineanu, peste drum de Biserica Sărindar; apoi în sala Bossel, peste drum de casa Oteteleşanu. Apoi, în palatele Bucureştilor: Suţu, Creţulescu, Ştirbey etc. Cele mai strălucitoare baluri erau organizate la reşedinţele regale, apoi, marile baluri ale nobilimii noastre se desfăşurau la Opera Română, Ateneul Român şi la Cercul Militar.
Balurile de a doua categorie sau „semi-nobile“ se ţineau la Pomul Verde (Hanul Roşu – astăzi clădirea se află în vecinătatea Curţii Vechi); pe uliţa Moşilor şi la Herasca, lângă Sf. Gheorghe Vechi; pe uliţa Sfinţii Apostoli, unde se afla sala cu firma „La Drumul de Fier“. Aceste două tipuri de baluri făceau parte din prima ordine. Cele din a doua ordine, numite şi „baluri de societate“, se ţineau la sala Bilcek, peste drum de Şcoala Militară (cafeneaua Pesta în zilele obişnuite).
Balurile din a treia ordine, sau „balurile de rând“, erau aproape în toate mahalalele. Printre cele care au rămas în memoria bucureştenilor se numără balurile lui Ianoş şi Lukas din Grădina Cişmigiului, apoi balul de la „Salcia Pletoasă“, pe „uliţa Flămândă“, în vopseaua de albastru (azi Sectorul 4), lângă biserica „Săracă“.
Contemporanii au subliniat că un bal „e mai nobil cu cât e mai trist şi mai rece. Oare eticheta cea mare ce domneşte într’nsele aduce această amorţire?“ Dacă în marile saloane „se vorbea în diferite limbi, în afară de cea naţională: germană, franceză, italiană sau greacă“, „deosebirea de clase“ se zărea cu uşurinţă „chiar şi la balurile publice“. La baluri „fiecare caută să petreacă, să se amuze, să uite traiul ordinar“. La sala Bossel, unde sunt prezenţi „mai toţi nobilii şi nobilaşii de mâna a doua, a treia, a patra, a cincea şi toţi burghezii, împreună cu clasele voioase şi libere, lipseşte eticheta, nu însă şi buna-cuviinţă. Fiecare om, fiecare june îşi măsoară vorbele după vorbele convorbitorului sau convorbitoarei sale“.
Dincolo de formidabila socializare, balul mascat înlătura adesea bariera socială, alimentând un mister, o graniţă flexibilă, uşor de îndepărtat între măştile care doreau să se descopere în afara cutumelor, tradiţiilor sau tabuurilor sociale. Şi nu întâmplător, la balurile mascate, „mănuşile astupau arşicele ce începeau a se vedea la bătrâneţe pe încheieturile mâinilor; talia, formată de corsetul cu care se strânge şi se sugrumă, se subţiază cu ajutorul nemâncării; creţurile şi sbârciturile se astupă cu aburul de oţet pe cărămidă caldă; se potrivesc prin dresu şi li se trage aşternuturile cu pudră à la mode, de juri că e una din cele şapte minuni ale lumii“. În saloanele particulare se comunica „în diferite limbi, afară de cea naţională: germană, franceză, italiană dau greacă“. La sala Bossel, puteai cunoaşte pe „mai toţi nobilii şi nobilaşii de mâna a doua, a treia, a patra, a cincea şi pe toţi burghezii împreună cu clasele voioase şi libere şi pe toţi cei cu profesii liberale“. Deşi aici „lipsea eticheta“ balurilor nobile, nu lipsea însă „buna-cuviinţă“.
Dincolo de aceste preţioase informaţii păstrate datorită publicistului N.T. Orăşeanu, scrise la 1858, balurile au fost şi adevărate burse ale amorului: părinţii erau ocupaţi să aranjeze căsniciile copiilor, fetele din familii sărace se foloseau de mască şi costum pentru a căpăta o masă copioasă, tot felul de neajutoraţi sau de libidinoși avuţi îşi puteau face cheful, cu îngăduinţa legii, iar oferta era mare. Către finalul secolului al XIX-lea tot mai mulţi igienişti atacau imoralitatea multor baluri, care amestecau gusturile şi peisajele: „Ele încurajează şi corup junimea ce le frecventează cu atâta pasiune. Golind punga, golesc şi inima, aruncând pe june în haosul deziluziunii şi făcând ca la 25 de ani să semene gârbovului de 75. Balurile deveniseră inamice ale vieţii casnice, cauza principală a înmulţirii divorţurilor şi atentate la contra moralităţii sociale“.
Balurile nu au dispărut, iar secolul XX le-a diversificat. Balurile high life au coexistat cu cele ale middle class. Doamna Tattarescu-Negroponte ne povesteşte cum a supravieţuit principala cutumă a balului în înalta societate, la sfârşitul anilor’30: „Pe vremea aceea, era obiceiul ca tinerele fete, de 16-18 ani, să iasă în lume. Era un privilegiu şi se dădea un bal. Acest bal mi-a fost oferit mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry. Şi era un bal în negru şi roz. Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră, iar fetele erau îmbrăcate în roz, cu o garoafă neagră la corsajul rochiei“.
Începând cu anii ’20, balurile s-au transformat în ceaiuri dansante între colegi de şcoală, liceeni şi studenţi; baluri de binefacere sau baluri organizate cu prilejul unei mari sărbători cum era Ziua Marinei sau a vreunei instituţii. Chiar şi Morga a avut un bal al ei. Multe dintre marile licee şi chiar şcoli profesionale, din Bucureşti şi alte oraşe ale ţării, organizau câte un bal, în afara celui de final de an şcolar, înaintea bacalaureatului.
Forme de socializare, de relaţionare cu alţii diferiţi, aflaţi pe alte trepte sociale sau niveluri de cultură şi educaţie, balurile, ceaiurile dansante de mai târziu au contribuit substanţial la eliminarea excesului de comunicare între colegii de generaţie sau chiar între generaţii sub discreta camuflare a măştii. Balurile au dispărut cu repeziciune sub interdicţia anilor puterii populare, exceptând pătura de privilegiaţi care administrau noul regim politic. Pentru cei mulţi se mai organizau surogate de „baluri sindicale“ sau muncitoreşti, în incinta fabricilor, în noile case de cultură proletare, iar în lipsa lor, erau improvizate în cantine. După cincizeci de ani de absenţă a acestui complex mijloc de socializare, avem astăzi rateuri regretabile în organizarea sau reanimarea acestor evenimente nobile şi mondene deopotrivă.
(Material realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului București)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.