VIDEO Norilsk, orașul care nu ar fi trebuit să existe

Primele expediții de cercetare și descoperirea zăcămintelor din tundră

Până la începutul secolului al XX-lea, Peninsula Taimîr era privită ca o pustietate albă, locuită sporadic doar de populații indigene nomade precum neneții sau dolganii. Zvonurile despre existența unor zăcăminte minerale în regiunea muntelui Rudnaia circulau încă din secolul al XIX-lea, însă cercetarea lor științifică a început oficial abia în anii 1920.

Omul de numele căruia se leagă descoperirea Norilskului este geologul și exploratorul rus Nikolai Urvanțev. Între 1920 și 1922, Urvanțev a condus o serie de expediții geologice extrem de periculoase în regiune. Echipa sa a înfruntat condiții arctice cumplite pentru a preleva probe de sol și a cartografia terenul. Rezultatele au fost uluitoare: sub stratul de gheață se afla unul dintre cele mai bogate depozite de minereuri polimetalice din lume, conținând rezerve uriașe de nichel, cupru, cobalt, platină și paladiu.

În vara anului 1921, expediția lui Urvanțev a ridicat prima casă din lemn din zonă — o mică izbă ce avea să devină piatra de temelie a viitorului complex urban și industrial. Această construcție, păstrată până astăzi ca monument istoric, a confirmat conducerii tinerei Uniuni Sovietice că sub tundră se afla o comoară strategică capabilă să alimenteze industrializarea țării.

Norillag: Orașul zidit de prizonierii Gulagului

Decizia de a transforma descoperirile geologice într-un gigant industrial a fost luată de Iosif Stalin în anul 1935. Cum nicio forță de muncă liberă nu ar fi acceptat voluntar să se strămute în deșertul înghețat al Arcticii, regimul sovietic a apelat la muncă forțată, înființând lagărul Norillag (Muncă Corecțională Norilsk), administrat de NKVD.

În perioada 1935–1956, peste 500.000 de prizonieri au fost deportați în Norillag. Printre aceștia se numărau dizidenți politici, intelectuali, țărani calificați drept „culaci”, prizonieri de război străini și cetățeni sovietici acuzați de acte de sabotaj sau trădare. Deținuții au fost puși să construiască totul de la zero: au săpat minele cu târnăcopul în solul înghețat tun, au turnat fundații, au ridicat căi ferate interne, uzine metalurgice și primele blocuri de locuințe.

Munca se desfășura în condiții inumane. Prizonierii înfruntau viscolul arctic, temperaturile de -50°C și vânturile năprasnice, fiind îmbrăcați în haine subțiri și hrăniți cu rații de mizerie. Scorbutul, tuberculoza, degerăturile severe și epuizarea fizică provocau un număr uriaș de decese.

Câți oameni au murit construind Norilskul

Arhivele oficiale ale NKVD/KGB consemnează aproximativ 16.806 până la 18.000 de decese înregistrate direct în evidențele lagărului. Cu toate acestea, cercetătorii independenți și istoricii de la organizația Memorial estimează că cifra reală a victimelor este mult mai mare, depășind 40.000 sau chiar 100.000 de morți.

Această diferență include execuțiile sumare, decesele survenite în timpul transportului maritim și feroviar spre Arctica, precum și numărul uriaș de foști deținuți care au murit la scurt timp după eliberare din cauza sănătății complet distruse. În mod literal, fiecare kilometru de șină și fiecare fundație din Norilsk au fost ridicate pe oase umane.

O insulă urbană fără drumuri. Viața în izolare extremă

Unul dintre cele mai izbitoare detalii despre Norilsk este izolarea sa geografică totală. Orașul este o adevărată insulă de beton pierdută în oceanul de gheață. Fără nicio șosea sau cale ferată care să îl lege de restul Rusiei, în Norilsk nu se poate ajunge pe uscat.

Construirea unui drum permanent s-a dovedit imposibilă din cauza distanțelor uriașe, a solului mlăștinos din timpul verii și a înghețului extrem din timpul iernii. Proiectul sovietic al „Căii Ferate a Morții” (Salekhard-Igarka), conceput sub Stalin pentru a conecta regiunea la rețeaua feroviară națională, a fost abandonat după moartea acestuia în 1953.

În prezent, Norilsk depinde exclusiv de două căi de acces:

 Aeroportul Alykel, situat la 35 km de oraș, reprezintă singura legătură a populației cu lumea exterioară pe tot parcursul anului. Totuși, în timpul furtunilor polare violente (purga), zborurile pot fi blocate zile sau chiar săptămâni la rând.

 În timpul scurtei veri arctice (iunie – septembrie/octombrie), când apele se dezgheață, fluviul Enisei devine navigabil. Mărfurile grele, alimentele și utilajele industriale sunt aduse cu nave de la Krasnoyarsk pe Enisei sau prin Marea Kara până în portul Dudinka (situat la 90 km de Norilsk), de unde sunt preluate de o cale ferată locală izolată. În restul anului, apele rămân captive sub bancuri groase de gheață.

Orașul suspendat pe piloni

Ridicarea clădirilor din beton și piatră în Norilsk a reprezentat o provocare tehnică fără precedent. Solul din această regiune este înghețat permanent (permafrost) până la adâncimi de peste 300-500 de metri.

Dacă o clădire masivă ar fi construită direct pe pământ, căldura emanată de sistemele sale de încălzire s-ar transmite prin fundație direct în sol. Acest proces ar topi stratul superior de permafrost, transformând pământul solid într-o mlaștină instabilă de noroi, ducând la prăbușirea inevitabilă a structurii.

Pentru a preveni degradarea terenului, inginerii sovietici au implementat o soluție tehnică ingenioasă: toate construcțiile din Norilsk sunt suspendate pe piloni de beton armat.

Procesul presupune forarea unor puțuri adânci în permafrost (la adâncimi de 10 până la 30 de metri), fixarea pilonilor și ancorarea lor prin înghețarea naturală a solului din jur. Clădirile sunt apoi ridicate la o înălțime de 1-2 metri deasupra suprafeței solului. Spațiul liber rămas sub clădiri permite aerului arctic să circule liber, menținând permafrostul înghețat și prevenind transferul de căldură către sol.

În ultimii ani, încălzirea globală și scurgerile din rețelele vechi de canalizare au început să topească permafrostul, punând în pericol stabilitatea pilonilor și provocând fisuri structurale în sute de blocuri de locuințe.

Ploile acide pârjolesc pământul

Lăsând la o parte istoria și clima, Norilsk este recunoscut drept unul dintre cele mai poluate locuri de pe Pământ. Economia orașului este dominată de compania Norilsk Nickel (Nornickel), cel mai mare producător global de nichel și paladiu.

Activitatea industrială intensă a generat daune ecologice grave din cauza emisiilor uriașe de dioxid de carbon, a ploilor acide care au ucis vegetația, a contaminării cu metale grele și a accidentelor industriale masive.

 Combinatele din Norilsk eliberează anual în atmosferă aproape 1,8 – 2 milioane de tone de dioxid de sulf, o cantitate ce depășește emisiile totale ale unor țări europene întregi.

 Dioxidul de sulf reacționează cu umiditatea din aer și generează ploi acide care au distrus complet vegetația pe o rază de peste 30-50 de kilometri în jurul orașului. Această zonă de tundră pârjolită, unde copacii sunt uscați și solul este steril, acoperă mii de kilometri pătrați.

Zăpada și solul conțin concentrații masive de nichel, cupru, plumb și arsenic. În anumite zone din apropierea uzinelor, solul este atât de îmbibat cu metale încât ar putea fi exploatat direct ca minereu.

În mai 2020, din cauza prăbușirii unui rezervor afectat de topirea permafrostului, peste 21.000 de tone de motorină s-au scurs în râurile locale (inclusiv râul Daldykan), pătând apele în roșu aprins și provocând o catastrofă ecologică majoră în Arctica.

Cel mai deprimant oraș din lume

Eticheta de „cel mai deprimant oraș din lume” derivă dintr-o combinație de factori climatici, vizuali și sanitari. Arhitectura din Norilsk este dominată de blocuri sovietice cenușii de tip Hrușciovka, grav afectate de coroziunea chimică și de intemperii. Deși autoritățile au încercat să vopsească unele fațade în culori luminoase pentru a îmbunătăți moralul populației, efectul este estompat de aerul toxic și de zăpada care capătă frecvent nuanțe gri sau negre din cauza funinginii.

Peisajul social și de sănătate este marcat de întunericul polar, starea de sănătate precară a locuitorilor și statutul de oraș închis.

 Cele 45 de zile continue de noapte polară din timpul iernii afectează grav ritmul circadian al locuitorilor, ducând la rate ridicate de depresie, anxietate și tulburări de somn.

 Speranța de viață în Norilsk este cu aproximativ 10 ani mai mică decât media națională a Rusiei. Locuitorii suferă într-o proporție mult mai mare de cancer pulmonar, boli respiratorii cronice, alergii și afecțiuni ale sângelui.

Norilsk este, în continuare, un oraș cu statut special (ZATO). Cetățenii străini nu au voie să viziteze orașul fără un permis special eliberat de Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB).

Cu toate acestea, aproximativ 170.000 de oameni continuă să locuiască în Norilsk. Salariile substanțial mai mari decât în restul Rusiei, oferite de gigantul minier, și posibilitatea de pensionare anticipată îi determină pe mulți să accepte condițiile de trai extrem de dure.

Norilsk rămâne un exemplu extrem al ambiției industriale sovietice: un oraș născut dintr-o descoperire geologică de excepție, ridicat prin munca forțată a sutelor de mii de deținuți și menținut în viață de ingineria pe piloni de beton, dar plătit cu prețul unor suferințe umane imense și al unui mediu natural distrus.

FOTO: Capturi ecran via YouTube / The Atlantic