O filă din rezistenţa basarabeană

– Ce mai fac Lilia Neagu şi Asea Andruh? mă întreba chiar zilele trecute un fost coleg de facultate.

Cine mai ştie azi de ele? Dar pentru generaţia noastră gestul celor două copile, care erau ele la 1 octombrie 1970, devenise un protest faţă de rusificare şi deznaționalizare, egal în importanţa lui cu cel al tinerilor din 7 aprilie 2009.

Întâmplarea face să locuiesc chiar pe fosta a II-a stradelă Bogdan Hmelniţki, lângă casa unde locuiau şi de unde au pornit în acea noapte către centrul Chişinăului, cu bidineaua şi recipientul cu vopsea roşie, cele două tinere temerare: la acea oră Lilia Neagu era studentă la anul II la Şcoala de Medicină din Chişinău şi avea 19 ani, iar Asea Andruh era elevă în clasa X-a „B” a şcolii medii nr. 1 din Chişinău şi avea 16 ani. Ocrotite de întunericul nopţii, ele au scris pe mai multe clădiri de pe actualele străzi Ştefan cel Mare, Puşkin (pe blocul Facultăţii de Litere a Universităţii, pe vitrinele librăriilor „Ştiinţa” şi „Aurora”, pe „Casa Presei”), A. Mateevici, M. Kogălniceanu, V. Micle peste 40 de lozinci cu grafia latină, interzisă atunci:

„Scoală, Ștefane cel Mare,

Scoală, scoală din mormânt,

Ia-ţi tu sabia cea mare,

Fă dreptate pe pământ.”

„Moarte cotropitorilor!”

„Cadre moldoveneşti!” (cadrele de toate nivelurile erau ruseşti)

„Întoarceţi-ne alfabetul latin!”

„Literatura, presa în limba moldavă – acesta este alfabetul nostru!”

„Întoarceţi-ne litoralul” (ţărmurile Mării Negre, rupte de la Basarabia, fuseseră dăruite în 1940 Ucrainei)

„Cetatea Albă ne-au furat-o”

„Trăim la ruşi – cu pielea şi-n mănuşi!”

„Bodiul – marş iz Moldavii!”

Ultima a fost scrisă în ruseşte („Bodiul – afară din Moldova!”) ca Bodiul, conducătorul republicii, care îşi zicea „moldovean”, dar care nu ne cunoștea limba, să-i înţeleagă conținutul fără traducător. Erau strigătele de disperare ale întregii republici, care conţineau un adevărat program politic al generației de atunci. Nu se ştia cine le-a scris. „Probabil cineva de dincolo de Prut”, ne-a spus un profesor la orele la care întârziasem cu toţii: şi el, şi noi. Dar, în acea zi, dis-de-dimineață, în camera noastră din căminul 7 am avut oaspeţi: în jurul orei 6.00 un bărbat a deschis uşa foarte discret, a pătruns mergând pe vârful degetelor prin odaie, s-a uitat atent pe sub pături, prin dulapul cu haine, apoi a ieşit la fel de discret. Am înţeles de la colegi că descinsese şi în alte camere, în căutare de urme compromiţătoare.

Faptul că unele lozinci erau scrise în versuri i-a făcut pe securişti să-i caute pe suspecţi mai întâi printre membrii cenaclului de la Universitate. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Abia când am ajuns la facultate am văzut zeci de tineri îngrămădiți în jurul unor pete mari de vopsea neagră aşternută în grabă peste înscrisurile de culoare roşie care răzbeau dedesubt, aceştia fiind somaţi în ruseşte de către nişte militari îmbrăcaţi în civil să nu se apropie. Dar curiozitatea era mai puternică. Şi când cineva descifra conţinutul vreunei lozinci îl rostea cu voce ca să îl audă şi alţii. Abia peste câteva ore a sosit şi o brigadă de muncitori cu instrumente speciale care au șlefuit piatra cu tot cu acele însemne îndrăzneţe. După aceea, ani de zile rosăturile din zidul universitar aminteau de curajul acelor două fete. La 6 octombrie a fost arestată Lilia Neagu. Deşi ele puteau fi reţinute imediat. În dimineaţa zilei de 1 octombrie Asea Andruh s-a aşezat în banca ei din clasă cu hainele care mai aveau urme de vopsea şi i-a spus colegului de bancă:

– Vezi lozincile acelea de la Casa Presei? Eu le-am scris!

Când securiştii le-au găsit, nu le-a venit să creadă că ar fi acţionat „de capul lor” şi în nopţile lungi de tortură psihică încercau să smulgă de la ele: cine se află în spatele lor, cine le-a instigat, de care organizaţie ultranaţionalistă ţin, care oameni maturi cu legături peste Prut le-au influențat ş.a.m.d. Când au fost reţinute, fetele au recunoscut, povestind cu bravadă şi ţinută de eroine naţionale, cum umblaseră până în zori de la clădire la clădire ca să lase înscrisurile, cum purtară căldarea şi bidineaua prin oraş, ele mai degrabă lăudându-se cu fapta lor decât să regrete sau să arate vreun semn de panică. În aceeaşi zi sunt arestați Asea Andruh şi părinții ei. Lilia Neagu, ţinută în arest, a fost interogată de 18 ori, fiecare interogatoriu durând câte 7-8 ore.

Cea mai mare zarvă a fost făcută când în unul dintre carnetele tinerei poete anchetatorii aveau să depisteze „poezii cu caracter naţionalist”:

„Şi holdele aurii,

Şi marea, şi pădurea

Ţi-au cotropit,

Şi sufletul, şi inima,

Poporul meu oropsit.

Popor basarabean,

Cât timp vei găsi tu,

Cât timp vei suferi

Ciubota cea rusească?!”

Câteva dintre interogatorii au drept subiect „analiza” versurilor de mai sus.

Anchetatorul: – Ce ai avut în vedere scriind această poezie?

L. Neagu: – Scriind „popor basarabean” am avut în vedere Basarabia cotropită.

Ancheta a durat cinci luni. Ședințele judiciare a avut loc la 10 şi 11 martie 1971. Lilia Neagu a fost condamnată la doi ani privaţiune de libertate, pe care i-a ispăşit în închisoarea pentru femei de la Rusca, Hânceşti. Asea Andruh, fiind considerată minoră, a fost lăsată la liberate, dar a fost exclusă din şcoală prin ordinul nr. 7 al directorului şcolii emis la 21 octombrie 1970. Pentru ce? „Pentru încălcarea disciplinei şcolare.” Să vedeţi, timp de aproape două luni cât s-a aflat în detenție, numita Asea Andruh a avut „neobrăzarea” să nu frecventeze şcoala. A fost trimisă să lucreze la fabrica „Steaua Roşie”, până s-a înscris cu mari dificultăți la o şcoală medie serală. După închisoare Liliei Neagu nu i s-a mai permis să-şi continue studiile. S-a angajat o vreme muncitoare la Asociația „Moldlift”, apoi a fost şomeră. Şi-a vândut apartamentul de la etajul 20, ca să poată achita datoriile uriaşe care se acumulaseră pentru serviciile comunale. Deşi necazurile au însoţit-o aproape tot timpul, ţinuta ei emană demnitate şi respect.

Asea Andruh, devenită ulterior soția cunoscutului cineast Nicu Scorpion, a fost actriță la Teatrul de Cinema, acum are grad superior în învățământ, ea predând ani de zile măiestria teatrală la Liceul „Natalia Dadiani” din Chișinău. Stau de vorbă cu ele în sediul redacției „Literatura şi arta”. Nici azi aceste ființe obişnuite nu seamănă a eroine. Dar aşa probabil arată eroii: ei nu se deosebesc decât pe baricade sau pe câmpul de luptă, în viața de toate zilele – seamănă cu toți ceilalți, eroul fiind şi el un om obişnuit.

Vinerea trecută s-au împlinit 40 de ani de la acel eveniment cu efect de dinamită în temelia armoniei relațiilor interetnice din URSS, care în faptă se reducea la rusificare şi deznaționalizare forțată. În perioada ce s-a scurs de la pomenitul eveniment aceste ființe plăpânde şi curajoase au stat în umbră, au participat la toate manifestările renaşterii naționale, la cenacluri, la mitinguri, la proteste, la adunări, fără să strige sau să se bată cu pumnul în piept: „Noi suntem aici!”. Lozincile scrise de ele în 1970, pentru care au fost sancționate penal, sunt azi în Republica Moldova legi de stat. Acel „program politic” enunțat de ele a fost realizat de generațiile ultimilor 20 de ani. Dar lupta în toţi acei 50 de ani de ocupaţie nu încetase pentru nicio clipă. Lilia Neagu şi Asea Andruh şi-au sacrificat destinele pentru libertatea şi demnitatea noastră, scriind o filă luminoasă în istoria rezistenţei basarabene.

Să nu uităm de ele.

„Cine uită nu merită”, ne atenționa Nicolae Iorga.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.