Când, într-o dimineaţă de vineri, din zidurile casei lui Baltazar au început să crească flori de portocal, PSD a ieșit de la guvernare și s-a autodizolvat, PNL s-a audizolvat și el, la fel și USR, cometa Blao o midificat total comportamentul politicienilor din întreaga lume, Mama Filoni a reuşit pentru prima oară să zboare fără aripi, pur şi simplu îşi agită braţele, o făcea în mod uniform, astfel încât îi puturăm asemui zborul cu cel al unui pescăruş, Gargali, flaşnetarul se oprise lângă chioşcul de ziare şi-i povestea lui Balbus o istorie hazlie întâmplată de mult în Japonia, Hezal, frizerul fără foarfece, se aşezase pe un scăunel în fata frizeriei sale şi privea încântat soarele nostru electric, Jări lăptarul îşi meşterea motocicleta fluierând un tango şi nimic nu ne dădea de gândit asupra lucrurilor ciudate care aveau să urmeze.
Apoi, de la o fereastră, ne strigă Damu, saxofonistul, era speriat de-a binelea şi obrajii i se umflaseră înroşiţi, părul îi era vâlvoi şi acesta fu primul semn. Am alergat cu toţii sus pe scări, înghesuindu-ne, plesnindu-ne în joacă pe spate, curioşi, flecari, înamoraţi după senzaţional. Saxofonul lui Damu cânta de unul singur şi se simţea foarte bine, Damu îşi trecea mâinile prin păr nervos, jumătate speriat, jumătate uimit, dintr-o dată muzicuța lui Jări lăptarul începu un marş vesel, un pahar de bere scoase un clinchet deşi nimeni nu-l atinsese, un etaj mai jos începu să răsune o tobă, Gargali ne strigă din stradă ca flaşneta lui cânta şi ea de una singură şi că toate lucrurile o luaseră razna şi asta numirăm noi plini de bucurie Marele Carnaval Politic.
N-au întârziat să apară măştile, focurile de artificii, dansurile nebune, apoi începu să se vorbească despre o gaură neagră prin care ar fi venit ceva sau cineva, ciudat, frumos, hazliu, o mulţime de sunete, fiinţe sonore, inteligente, vai, mi-am spus, e o prostie, am privit în jur, casele muzicale treceau printre noi, pantalonii mei îngânau un cântec din copilărie, gardurile, pantofii, automobilele, becurile, şi aşa mai departe, cântau, şuierau, râdeau, sonarienii păreau paşnici, plini de farmec şi foarte grăbiţi să pătrundă într-alt univers, s-au rostogolit mai departe duşi de ecoul primului sunet de după bing-bang şi iată că eu, chiar acum, ies din această maşină de scris şi voi pluti o vreme prin cameră, apoi pe fereastra larg deschisă amestecându-mă cu zgomotele străzii….”
