O povestire de Crăciun

Curtea din Karl Marx 340, adresă pocită în chip şi fel de expeditorii de “pachete” dintre care Nicuşor Bigudiu’ se detaşa clar cu Carl Max, Kan Macs şi alte variaţiuni, niciodată repetate, avea ieşire cu o deschidere generoasă şi la Strada Unirii. De-aş fi ştiut copil fiind că pe Strada Unirii a fost cel mai probabil zidul Cetăţii Brăilei pe care locuitorii fostei raiale turceşti, la porunca ruşilor, l-au dărâmat până la nivelul fundaţiei …

Bulevardul Karl Marx avea aliniamentul străzii mai ridicat decât cel din Strada Unirii, aşa că, în curte, o pantă destul de abruptă lega zona înaltă, unde erau clădite casele, cu partea mai joasă dinspre Strada Unirii.

La faţă, la bulevard, era casa bunicilor cu zid la stradă, pe dreapta cum intrai, iar pe mâna stângă era o magazie lipită de bucătăria de vară care se deschidea în umbrarul unei viţe-de-vie cu struguri albi, mici şi acri care adăpostea o masă mare, peticită şi acoperită mereu cu o muşama groasă cafea-cu-lapte unde din martie până în septembrie şi de dimineaţa până seara se întâmpla tot ce era mai important în curte. Aici prindeam muşte cu paharul şi mâncam terci de mălai făcut de mamaia. La masa din curte ne strângeam când veneau neamurile de la Piteşti şi la rarele prânzuri de duminică cu “brăilenii”.

După ce a murit tataia, magazia, bucătăria de vară şi umbrarul au devenit Café-bar falimentar şi aşa s-a ales praful de moştenirea lui tataia. Eram la liceu şi am participat şi eu la operaţiunea asta. Ţin minte că eram foarte mândru de cum am reuşit să bat în pământ nişte stâlpi de fier cu varacula. Şi tata era foarte mândru. Nepoţii, eu şi văr-miu, ştiau cu ciocanu’. Mare lucru …

Brusc curtea se îngusta până când devenea un culoar între casa lui Fănică, aşezată în prelungirea casei bunicilor şi altă magazie devenită la sfârşitul anilor ’80 bucătăria de vară a lui Fănică cu hol şi baie cu “wc în casă”.

De pe culoarul ăsta eu şi văr-miu începeam să ne tragem cu căruţul la vale în curtea care se deschidea larg după casa şi bucătăria lui Fănică. Aveam 2 cărucioare: unul mai mic pentru butelii, cam şubred, pe care nu prea ne urcam de frică să nu-l stricăm şi căruţul mare, “de viteză”, cu care tataia căra frigiderele Fram, pachetele de la Poşta şi orice nu încăpea într-o sacoşă.

Pachetele trimise de Nicuşor Bigudiu’ aveau mereu 25-30 de kilograme. Cum aducea poştaşul avizul ştiam că avem drum la Poştă şi mă înhămam împreună cu văr-miu la căruţul mare.

– Iar a trimis băiatu’ pachet…, se minuna de fiecare dată ochelaristul invidios de la ghişeu opintindu-se să treacă pachetul greu peste tejghea. Tataia zâmbea complice lăsându-l să viseze la toate bunătăţile care ar fi încăput în pachetul gigantic. De la Postă până acasă, deşi eram păţiţi, la rândul nostru ne tot întrebam cu văr-miu oare ce o fi trimis Bigudiu’ de e aşa de greu pachetul. Păi ce să fie … fasole, cartofi, electrozi pentru sudura şi tot felul de alte lucruri “trebuincioase”. Chiar dacă tataia îl bodogănea mereu pentru că ne punea pe drumuri degeaba, ştiam că ţinea mult la Bigudiu’ iar pachetele astea erau felul în care Bigudiu’ mai dădea de veste. În pachet era mereu şi o scrisoare. Cine se încumeta să o citească avea nevoie de multă rabdare şi imaginaţie. Bigudiu’ nu scria, mâzgălea. Scrisorile lui semănau cu încercările unui preşcolar netalentat care a găsit un creion şi o bucată de hârtie de a desena oameni sau copaci. O scoteam mereu la capăt cu “Dragă mamă, draga tată” şi “Să fiţi sănătoşi!”. Pe la mijlocul scrisorii mai ghiceam câte un “eu sunt bine”. În rest, improvizam, pentru că Bigudiu’ scria cu literă mare în mijlocul cuvintelor şi foarte putine cuvinte mai lungi de 3 litere nu erau stâlcite şi pocite iremediabil.

În curtea din spate, în stânga aleii, erau începând de la gardul din Strada Unirii: o magazie în care tataia ţinea cărbuni şi lemne, magazie care pentru un an a fost transformată în cocină, apoi cotineaţa găinilor în faţa căreia era vişinul cu un leagan de copii, grădiniţa şi un al doilea umbrar în continuarea bucătăriei lui Fănică. Pe dreapta, începând de la Strada Unirii, erau ridicate: wc-ul din fundul curţii, magazia mare, un loc viran unde erau aruncate cu furca tot felul de vechituri nemişcate de ani de zile împinse si prăvălite ca un pugilist în corzi peste gardul din şipci putrezite aplecat peste curtea vecinului Mănăila şi Fierăria lipită de casa lui Fănică.

Mamaia Cristina era singura care îi spunea “Fierăria”.

• Hai, Florică … Hai că am pus de masă şi se răceşte … Du-te mai repede şi chemă-l pe tact-tu marea din Fierărie!

Noi, toţi ceilalţi, îi spuneam atelier sau “la tataia”. Nici tataia nu îi spunea Fierărie, sau poate îi spunea, nu mai ţin minte.

Coborând în curte pe lângă casa lui Fănică, dacă nu erai atent, puteai să treci de Fierărie fară să o observi. Ascunsă, părea aproape deghizată, o dărăpănătură care stătea să cadă.

Fierăria avea 2 încăperi şi în total cam 8-10 metri pătraţi. Era lipită de casa lui Fănică pe lungime, cam 5-6 metri şi avea o laţime de 1 metru şi jumatate până în 2 metri. Tencuiala tocată de vreme lăsa urme adânci în pereţii ridicaţi cine ştie când şi văruiţi pe afara într-o culoare portocaliu-gălbuie spălată de vreme. La interior puteai să vezi stâlpii din lemn, de fapt nişte trunchiuri nefasonate, cu noduri, de copaci tineri, cu zidurile cel mai probabil ridicate din chirpici sau alte materiale ieftine. Fierăria era acoperită cu tabla şi carton bituminos de la nivelul casei lui Fănică până într-un uluc ruginit, inutil şi mai spart ca o strecuratoare.

Copil fiind n-am citit Alice în Tara Minunilor, dar aveam gaura mea de iepure: uşa Fierăriei. Fierăria o luase un pic la vale din cauza pantei nefiind “ţesută” în zidaria casei lui Fănică, aşa ca tocul uşii şi uşa Fierăriei erau hâite şi strâmbe. Dar uşa se închidea… Odată, demult, cineva a vopsit uşa într-o nuanţa albastru-gri petrol pe care o puteai ghici doar cu rabdarea unui ceasornicar în lemnul ros şi putrezit pe alocuri. Balamalele lărgite jucau în cuiele groase şi ruginite exact cât trebuia ca uşa să se închidă în tocul cocârjat. Mă mai gândeam uneori cine ar fi putut să pună uşa la loc, dacă ar fi ieşit din balamale; probabil doar tataia. Clanţa era un Cerber ruginit care râdea de tine cu un scârţâit scurt mai ales când încercai să închizi uşa. De deschis oricine putea să o deschidă, dar închisul era o altă poveste. Trebuia cu o smucire scurtă să ridici, să împingi şi să laşi să alunece limba clanţei fară să rupi uşa sau să o scoţi din ţâţâni.

Doar tataia îmblânzea clanţa fară niciun efort. Era clanţa Fierăriei lui. Nepricepuţii încercau să închidă uşa o dată, de două ori, de zece ori după care începeau să o trântească, să se împingă în ea până când venea tataia:

– Ia dă-te, mă asa, lasă-mă pe mine. Şi o închidea în faţa ta fără niciun efort, sigur că nu poţi să îi furi maiestria şi să-i îmblânzeşti clanţa.

Dacă nu era prin preajmă, uşa aproape atârnândă în balamale rămânea deschisă şi râdea de tine. Dar deschisă larg, nu doar aşa … uşor întredeschisă, din cauza zidului şi tocului fugit. Şi te provoca precum mantia unui toreador. Şi te mai repezeai încă o dată. Şi iar scârţâia şi râdea de tine. Şi iar se bălăngănea larg deschisă.

• De ce nu repară, măi nepoate, tac-tu marea ăsta uşa asta?, mai pufnea câte unul.

Păi, de ce să o repare? Uşa n-avea nimic, clanţa se inchidea…

M-am împrietenit greu cu clanţa asta. Dar până la urmă am reuşit şi eram foarte mândru. Tataia era foarte mândru. Câteodată mai râdea de mine, dar aşa ca între prieteni.

Seara târziu, în fiecare zi, dupa ce verifica porţile la bulevard şi la Unirii, tataia se strecura prin curte ca o umbră, băga cheia în broască şi fereca uşa Fierăriei. Mă gândeam că un hoţ ar fi avut nevoie de un curaj nebunesc ca să intre noaptea în Fierărie, dar, pesemne secretele ascunse acolo ar fi impins pe oricine la o asemenea cutezanţă şi îl faceau pe tataia să fie foarte prevăzător.

Când păşeai înăuntru trebuia să te apleci bine de tot. Tavanul de placaj vopsit într-o culoare grea de abia se strecura peste tataia când purta şapca. Dacă erai prea înalt…

Capcanele nu se terminau aici. Prima încăpere, un fel de antreu, nu avea pardoseala. Păşeai direct pe pământul bătătorit care se acoperea de o mâzgă alunecoasă când ploua. Din cauza asta, în timp, antreul se tasase şi coborâse sub nivelul aleii din curte. Ca să intri trebuia în acelaşi timp să te apleci şi să ridici mult piciorul peste pragul înalt doar ca să aterizezi într-un hău gloduros. Şi brusc ţi se făcea frig. Vară, iarnă temperatura era mai scazută cu cateva grade bune.

Nici bec nu avea prima încapere, sau poate avea, dar eu nu am găsit niciodată întrerupătorul. Şi nu avea nici vreun geam. Când intrai de la lumină, începeai să iţi foloseşti instinctiv mâinile în căutare de repere în bezna neprietenoasă. Şi trebuia să tragi şi uşa după tine… că doar nu puteai să o laşi să se bălăngănească. Putea să vină Tataia după tine şi te trecea pe rabojul nepricepuţilor. În mod ciudat, clanţa neascultatoare, când trăgeai uşa după tine mergea ca unsă şi tranc! rămâneai singur în întuneric înaintând încet ca să nu te împiedici. Din 2-3 paşi ajungeai la uşa cămăruţei unde era instalat bancul de lucru şi unde se făureau miracole. Dar cât de lung era acest drum…!

În prima cameră, pe dreapta, pe peretele împrumutat de la Fănică, erau bătute o mulţime de cuie groase pe post de cuier în care erau agăţate: haine vechi, salopete, bucăţi de sârmă, frânghii, arcuri ruginite de saltele, salbe de piuliţe, şaibe şi garnituri, pânze de bomfaier şi balamale ruginite şi broaşte stricate aruncate unele peste altele, ţinute-n loc doar de pânzele de păianjen. Pe jos, la perete, zăceau aruncate tot felul de lucruri bune de dat la fier vechi.

Pe stânga era un dulap vechi fără niciun raft, de unde, la nevoie, tataia scotea aparatul de sudură. Dulapul ăsta era ascunzătoarea aparatului de sudură. Până şi eu, deşi eram mic, am înteles că aparatul de sudură ne putea băgă în bucluc. Doar întreprinderile aveau aparate de sudură şi de sudat sudau doar sudorii la serviciu. Un aparat de sudură consuma foarte multă energie electrică şi pe vremea comuniştilor un privat cu aparat de sudură era de neimaginat. Mai mult ca sigur exista şi vreo infracţiune pe care ţi-o puneau în cârca pentru aşa ceva. Mai sudau oamenii cu aparate aduse “de la muncă” când îşi închideau balcoanele şi pentru alte lucrări mărunte, dar chiar şi aşa trebuia să fii cu ochii în patru.

Când suda tataia timpul se oprea în loc. Deşi nu îmi era foarte clar de cine şi de ce ne feream, eram foarte mândru că tataia avea încredere în mine. Nu tipăream manifeste şi nici nu aveam vreun laborator clandestin, dar eram concentraţi ca într-o sală de operaţie. Fără să îmi spună nimic, ştiam că trebuie să nu scot vreo vorbă şi să îl ajut fără să îi stau în cale. Vuum, vuuum…

– Mă, nu te mai uita în flamă că iţi strici ochii…

Hipnotizat de vârful de soare al electrodului înfruntam pişcăturile avalanşei de scântei aşteptând curios “să mă prindă flama”.

– Iar ai sudat, mă, cu tac-tu marea…, mă tachinau ai mei când mă vedeau cu ochii roşii. Şi tata suda, dar la serviciu şi când închidea balcoane.

Nevasta lui Fănică, tanti Fănica, mereu se plângea când brusc becurile începeau să pâlpâie sau radioul ori televizorul debitau paraziţi:

– Iar sudează tac-tu marea! Poate sună vecinu’ Mănăilă, că tot e tac-tu marea certat cu el, şi vine şi ne ia Miliţia pe toţi! Fugeam imediat şi mă furişam în Fierărie ca un elev întârziat iar tataia, din ochi, îmi sugera cum să mă fac folositor.

Tot în dulapul înspăimântător şi scorojit din prima încăpere era pus bine şi polizorul, a două maşinarie infernală care făcea zgomot, fum şi scântei şi care consuma nepermis de multă energie electrică comunistă.

Lângă ascunzătoarea polizorului şi aparatului de sudură era cel mai întuncos colţ din aceasta încăpere. N-am ştiut niciodată ce lucruri stătea aruncate pe acolo. Curajul nu mi-a depaşit niciodata curiozitatea. Nimeni nu făcuse curat şi nu încercase să facă ordine în încaperea asta. Trebuia să umbli încet şi să respiri rar ca să nu iţi umpli plămânii de praful mai bătrân ca mine. Nu puteai însă să scapi de mirosul plin care te învăluia imediat cum intrai. Mirosea a motorină, a gaz, a vaselină, a fum de sudură, polizor şi şpan, vopsea şi diluant, mirosea a scule şi unelte vechi. Şi amestecul ăsta îmbibase pământul ce ţinea loc de podea şi se revărsa imediat cum încercai să intri în Fierărie.

Dacă te împrieteneai cu clanţa uşii şi reuşeai să nu te împiedici şi să nu te loveşti, după ce ochii ţi se obişnuiau cu întunericul, nu mai simţeai frigul şi te impregnai uşor cu mirosul Fierăriei, puteai să paşeşti în cămăruţa în care eu visam la atelierul lui Hefaistos. Aici tataia făurea miracole cu ciocanul şi daca ar fi vrut putea să facă si fulgere!

Şi a doua încăpere era mică. Avea în schimb o ferestruică dreptunghiulară, pusă pe lung cam de 40cm pe 20cm, prăfuită şi murdară, eligibilă în caz de vreo eclipsă. Şi dacă ai fi vrut să o ştergi, nu ai fi putut din cauza bancul de lucru aşezat pe trei laturi, la perete şi din perete în perete. Ai fi putut să te urci pe banc, dar…

Aici era şi un bec pe care trebuia să îl aprinzi şi ziua dacă aveai de lucru sau căutai ceva. Şi becul era plin de praf, lumina aşa cât nici măcar să nu-ţi pui problema dacă ai putea să bagi în ac. Câteodată, tataia mai folosea o lampă putenică, ascunsă prin sertare ca să nu se ardă becul de ciudă.

Becul se legana în arcul firelor coborând direct din mijlocul tavanului jos, din placaj, ca para de antrenament a unui boxer. Dacă nu eschivai corect, îl luai în cap şi râdea de tine bălăngănind umbrele într-un ecou surd. Şi dacă nu vreai să lucrezi în penumbra-ţi, nu puteai nici să îi întorci spatele, trebuia să laşi becul să se uite peste umărul tău, să vadă ce faci, cum lucrezi, aproape că iţi stătea pe umăr ca un papagal cârcotaş.

Pe mijlocul bancului de lucru era menghina, uriasă, grea, veche, plină de cicatrici, urată şi nu foarte prietenoasă. Era mereu bine unsă şi te ademenea să te joci cu manivela şi să încerci să o strângi şi să o desfaci cu o mişcare circulară continuă a arătătorului fără să te loveşti cu manivela în cap sau în genunchi ori să iţi prinzi pielea dintre arătător şi degetul mare între capătul manivelei şi butucul menghinei. Da, menghina m-a învins de multe ori şi mi-a mai învineţit câte-o unghie sau un deget.

– Mă, nu te mai juca cu menghina că te lovesti, mă tot avertiza tataia, dar ştia, vorba lui tata, că pe acolo intra meseria. Şi mă răzbuna, … vai cum mă mai răzbuna! Învârtea manivela cu o viteză ameţitoare şi chiar atunci când buzele bacurilor pupau materialul de strâns, trăgea şi împingea manivela cu sete într-o sincronizare perfectă şi începea să strângă şi strângea o tură şi incă o tură şi menghina începea să strige, şi încă o tură, şi tataia era un uriaş care ridica pe sus menghina cu tot cu banc, şi inca o tură, şi menghina strânsă de gât se dadea bătută. Tataia facea mereu o grimasă parcă spunând: “Ha, ha… Mai faci? … Stai aşa că te mai strâng o tură … Mai vrei? … Aha, te-ai potolit!” Nimeni nu se punea cu tataia, nici măcar cea mai mare, veche si urată menghină.

Dirijor la pupitrul menghinei, tataia avea tot ce îi trebuia la o întindere de braţ şi ar fi putut să găsească cu ochii închişi orice, asta când nu mă jucam eu de-a ucenicul. Ca să poţi să lucrezi cu tataia, trebuia să ştii ce face, când şi cum face, unde să stai, cum să îl ajuţi, să ştii unde sunt sculele şi să i le dai la mană. Trebuia să iţi placă, să vrei să înveţi şi să ghiceşti ce vrea să facă. Dacă cerea ceva era deja prea tarziu. Trebuia să ştii. Doar fier de fierar intra în Fierărie!

Nu mă lăuda niciodată în Fierărie, doar îmi spunea o poveste, mereu aceeaşi poveste, din vremea uceniciei lui:

• Era maistru’ ăsta care vrea să dea cu ciocanele dupa mine… Că de unde ştiu eu? De unde ştiu eu ce o să facă şi ce scule îi trebuie …? Atât.

Orchestra sculelor aşezate de jur împrejurul încăperii pe poliţe, în rafturi, în sertarul bancului, sub banc în lăzi sau agăţate prin cuiere improvizate te copleşea.

Ciocanele, 10-15, de la mic la mare, erau aşezate ca armele în rastel între două scânduri bătute în lateralele a doi stâlpi. Dacă vreo coadă de ciocan îndraznea să joace, era pusă la locul ei cu 2-3 lovituri brutale în placa metalica care acoperea bancul. Erau ciocane mari si mici, din fier, din lemn şi din plastic. Cu ciocănelul de 100 de grame putea să îndrepte micronii iar când bătea cu ciocanul de 2 kg simţeai în plămâni vibraţia pe care trebuia să înveţi să o încasezi respirând în ritmul ciocanului fără să închizi ochii şi înfruntând zgomotul asurzitor.

Fănică ştia legenda bătaii de ciocan şi-o tot repeta teatral, uşor gâtuit şi cu câteva lacrimi în rezervor:

– Măi, nepoate, păi nu orice prost poate să bată aşa cu ciocanu’… Asta e o artă. Trebuie să ai aşa un simţ … o fineţe a mâinii. Bunicu’ Stan, tata lu’ tac-tu marea, era fierar mare de tot, aşa vorbeau oamenii în Perişoru. S-a întors din razboi bolnav de tifos şi a murit. Tac-tu marea să fi avut 5-6 ani când a murit bunicu’ Stan. N-a apucat să inveţe meserie de la el. Dar când a început să lucreze la fierărie în Perisoru, oamenii treceau pe drum, ascultau bătaia de ciocan şi recunoşteau ritmul uşor sacadat, aşa cam ca roţile trenului ta-tam, ta-tam… A înviat Stănică, măi …!

După ciocane veneau şurubelniţele, mici, mari, plate, în cruce, de bătut sau nu, cheile fixe, inelare, tubulare, franceza, reglabila, foarfeca mare de taiat tablă şi foarfecele de tabla de mana, patentul, cleştii, echerele metalice, metrul de tâmplărie din buzunar, compasul metalic, dornurile de toate mărimile, bomfaierele şi fierăstraiele, filierele, tarozii, sula, burghiurile, pachetele de electrozi pentru sudură, vopselurile, grundul, vaselina, cutiile vechi de vopsea pline cu şuruburi, cuie, piuliţe şi şaibe.

Pentru că nimeni nu-i comandase niste fulgere, tataia făcea felinare, felinare pentru morminte, în care se aprindeau lumânările ferite de vânt şi ploaie.

În anii aceia, oamenii care se îngrijeau din timpul vieţii de locul lor de veci nu aveau foarte multe opţiuni pentru a-şi impopoţona lotul din cimitir. Îşi faceau o groapă zidită pe care aşezau o placă din ciment mozaicat, marmură sau granit, dupa posibilităţi, comandau “monumentul”, crucea cu postament pe care lăsau data decesului nescrisă, mai scriau o poezie furată de pe alte cruci pe spatele monumentului şi îngrădeau lotul cu un garduţ pitic care de multe ori avea o masuţa pliabilă din tablă. Locul de veci nu era complet până nu primea şi un felinar pe masură.

Nu exista însa nicio fabrică de felinare. Unii încercau să şi le faca singuri şi se alegeau cu niste bucăţi de tablă si 4 geamuri însăilate precar în şuruburi.

Probabil că mai erau nişte meşteri prin oraş, “concurenţa”, dar nimeni nu putea să se apropie de felinarele lui tataia.

Comuniştii tolerau de voie, de nevoie tot felul de “privaţi” cu statut privilegiat şi venituri greu fiscalizabile. Erau mai întai croitorii şi cizmarii, blănarii, ceasornicarii şi bijutierii care lucrau sub umbrela Cooperativelor Meşteşugăreşti grupate în asociaţii şi uniuni de meserii ce ţineau de obicei de “industria usoară”. Apoi veneau cei care reuşeau cumva să obţină o autorizaţie şi îşi deschideau vreo gogoşărie, sifonărie, siropărie, vulcanizare, o gheretă cu vată de zahăr. Ţin minte că mai sus de tataia cu câteva case, aproape de Puşcarie, avea o staţie de umplut sifoane Nea Marin Sifonaru’. Sifonul mare 3 lei, sifonul mic 75 de bani sau 1 leu, nu mai ţin minte exact. Îmi placea să merg la sifonărie. Mă fascina mecanica gălăgioasă a instalaţiei de umplut sifoane şi cât de repede strângea banii Nea Marin Sifonaru’. Mai era si Gogoşaru’, care îşi primise gloriosul titlu nu pentru că arata ca un gogosar cu mustaţă, ci pentru că avea o gogoşărie iar în ordinea răsturnată a acelor vremuri dacă aveai o gogosărie te respecta lumea mai ceva ca pe un neurochirug.

Iar dacă aveai un cazan în care învarteai vată pe băţ … Când şi când mai văd vată de zahăr la pungă prin supermarket-uri sau în Herăstrau la debarcader şi îmi aduc aminte de isteria vatei de zahăr la Brăila. În copilărie, am stat la multe cozi memorabile, dar niciuna nu s-a comparat cu coada curioşilor care vreau să cumpere vată pe băţ. Era vară, într-o duminică, prin ’85-’86 când în Parcul Monument, fără monumentul de mult distrus, chiar în staţia de tramvai, lângă standul de tir cu ţinte scorojite, peste gărduţul aleii, cineva a deschis o gheretă cât o casă de bilete în care avea montata o centrifugă cu care făcea ce n-a vazut Brăila: vată de zahăr pe băţ. Aici am simţit pentru prima dată că “stau” la coadă. Trecea jumatate de oră şi nu înaintai nici jumatate de pas. La fiecare 2-3 ore, telefonul fără fir al cozii aducea veşti dramatice : – S-a terminat zahărul… – S-au terminat beţele… Nimeni nu pleca. Toata lumea vrea să vadă cum aruncă centrifuga pânza de păianjen lipicioasă adunată pe băţul improvizat. Cum nu mai văzusem vată pe băţ, nu ştiam nici cum se mănâncă şi m-am umplut de lipiciul vatei pe mâini şi pe faţă. Magia nu a ţinut mult, aşa că în timpul săptămănii puteai să cumperi vată pe băţ fără să stai la coadă. Chiar şi aşa, la 5 lei vata pe băţ, centrifuga care ţesea coconi de mătase a strâns ceva bani din buzunarele curioşilor.

Mai făceau un ban în plus profesorii din meditaţii, babele care vindeau “borş de casă”, vânzătorii de mărţişoare. Unchi-miu Ticulică de la Timişoara, făcea mărtişoare împreună cu nevastă-sa, Marilena. Munca era foarte migaloasă şi repetitivă: lipeau pene, mărgele, frunze, petale, pietricele, legau şnurul, confecţionau cutiuţele din plastic … Aşa îşi explica mama obiceiurile tabagice ale mătuşii:

– Păi, măi băiete, tu îţi dai seama să stai un an de zile, în fiecare zi, nu ştiu câte ore, să lipeşti la mărţişoare … Înnebuneşti! Ticulică vine de la serviciu şi face şi el două-trei şi gata. Ea stă şi le bibileşte. Fumeaza şi face sute, mii de mărţişoare. 2 pachete pe zi fumează!

Mă gândeam cum ar fi să plouă în săptămâna dinainte de 1 martie … Ce facea Ticulică dacă rămânea cu mărţişoarele nevândute…? Le vindea peste un an, dacă nu se demodau între timp.

Tataia nu facea mărţişoare, nu avea gogoserie şi nici centrifuga pentru vată pe băţ, aşa că încerca să mai facă un ban cu felinarele. Mamaia avea pensie mica, de la C.A.P., o sută unu lei şi dupa nu ştiu ce mărire o sută trei lei. O suta la mamaia şi un leu, iar după mărire trei lei, pentru poştaş.

Nu ştiu de unde i-a venit idea, dar tataia se orientase bine. Oamenii mai şi mor, toate mormintele aveau nevoie de felinar, statul comunist nu avea felinare pentru locuri de veci la magazine iar meşterii care făceau felinare erau puţini. În Brăila, nu aveai nevoie de 2 mâini ca să îi numeri pe toţi.

Tataia întreţinea relaţii foarte bune cu familiile care administrau cimitirele şi cu preoţii bisericilor din apropiere. Îi ajuta cu nimicuri şi mici reparaţii.

Totul începea cu muşteriii care sunau la telefon sau la poartă urmare unei recomandari. Cu prima ocazie, tataia le mulţumea trâmbiţaşilor de la cimitir sau de la biserică, ori clienţilor mulţumiţi care dăduseră vorba mai departe.

Urma invariabil vizita la cimitir. Mergeam fie la Armenesc, unde avea tataia locul de veci, fie la Sf. Maria pentru că era mai mare. Şi aici tataia îi invita pe clienţi să se uite şi să-şi aleaga un model de felinar.

– Chiar puteţi să faceţi orice model?

– Da, domnule, da’ să alegeţi un model frumos şi serios.

Vânzarea era simplă. Ne învârteam prin cimitir, clientului îi placeau câteva felinare, mereu aceleaşi, ne întreba cam cât costă fiecare în parte, se mai mira … Tataia îl îndruma discret, îi explica de ce unele felinare erau bune, de ce altele trebuiau evitate şi îşi laudă felinarele şi măiestria ca nimeni altul:

– Uite, dom’le, asta este felinarul meu, modelul meu. A încercat un prost să mă imite şi uite ce i-a ieşit.

Aproape mereu, optau pentru modelul cel mai frumos, pe care tataia îl avea montat chiar la el la lot: dublu etajat, vopsit negru, cu geamuri verzi.

• Dar o să iasă la fel de frumos ca ăsta?

• Păi cum, nici nu o să va daţi seama. Unu’ la unu’ o să fie! Doar dacă vreţi geamuri de alta culoare.

Tataia işi cântărea cumparatorul şi stabileau un preţ. De obicei 1.000 -1.500 de lei pentru felinarele mari. Mai erau şi nevoiaşi care vreau modele mai ieftine. Se gasea un felinar şi un preţ pentru orice buzunar.

• Când e gata?

• Peste 2-3 săptămâni, minim.

Eu tăceam mâlc şi ascultam. Acasă întrebam:

– Tataie, dar de ce le-ai spus că dureaza aşa mult. Tu oricum termini treaba în 2-3 zile.

– Păi, dacă le spuneam aşa, ziceau că orice prost poate să-l facă. Mai dădeau ei ataţia bani…?

Preţul nu prea se negocia. Vreai felinar la mormânt, plăteai. Tataia se apuca de treaba imediat. Ţinea rânduiala comenzilor şi îşi drămuia timpul.

Felinarele astea înghiţeau multă tablă. Tabla nouă era scumpă şi nu prea se gasea pe nicaieri. Soluţia erau frigiderele Fram din anii ’60 care aveau un învelis exterior dintr-o foaie continuă de tablă de calitate, fără muchii, fără suduri. Pe măsură ce se stricau oamenii le depozitau prin curţi sau le aruncau la fier vechi. De aici le recupera tataia pe nimic. Le ducea acasă pe caruciorul mare. În permanenţă curtea era plină de frigidere Fram stricate şi ruginite. Când avea nevoie de tablă, începea să demonteze cu grijă frigiderul, recupera învelişul ruginit şi începea să îl cureţe, să îl îndrepte până când broasca Fram se transforma într-o foaie de tablă zincată sclipitoare.

Foaia de tablă era apoi tăiată la dimensiuni după nişte şabloane de carton. Trasa cu un varf ascuţit şi tăia fără milă cu foarfeca mare. Ferestrele felinarului le tăia cu migală cu foarfeca de mâna. Îndrepta şi poliza marginile sau le tivea din ciocan. Suda piesele şi trecea la acoperişul felinarului. Tăia bucata de tablă, îi dădea forma arcuită din ciocan şi cu o bucată de metal sau cu o daltă bătea nişte solzi care uşor, uşor începeau să aducă cu ţiglele de pe casă.

Înainte să sudeze acoperişul suda baza şi introducea în felinar o piesă uşoară din aluminiu perforata cu un dorn potrivit în care se punea lumânările.

Făcea şi al doilea felinar, dacă modelul era dublu etajat, şi le suda pe amândouă de o ţeava groasă care se prindea la mormânt în beton. Tot ansamblul se închidea cu o spirală de frunze decupate din tablă cu nervurile bătute din ciocan care aducea cu o cunună de lauri.

După ce vopsea felinarele în negru sau, dacă cereau clienţii, într-o nuanţa gri la modă prin cimitire, tăia la dimensiuni şi monta gemuleţele felinarelor.

Sticla colorată şi cu model în relief se găsea foarte greu şi era destul de scumpă. Când avea nevoie de sticlă, tataia mergea în Piaţa Săracă la geamgeria din gura pieţii şi scormonea din ochi prin cutia mare din lemn în care geamgiii aruncau cioburile şi rebuturile şi croia imaginar gemuleţele felinarelor pe cate un ciob imposibil.

– Ce faci, bre, cu bucata aia …? E prea mică… Nu poţi să faci nimic cu ea.

– Ce face, mă nepoate, tac-tu marea cu bucaţile astea?, mai iscodea câte unul.

– Eeh, dacă tot le-aţi aruncat, lasă că le iau eu. Vă mai scap de ele. Şi imi facea cu ochiul. Prinşi în jocul curiozitaţii, la fiecare vizită, geamgiii se întreceau în scenarii pe care tot ei le demontau iar ghicitoarea cioburilor verzui cu model de flori de gheaţa rămânea mereu fără răspuns.

• Nea Zincule, să nu ne spui, că strici toată surpriza, dar dacă ghicim să ne spui că să ştim că am ghicit, deschidea câte un geamgiu.

• Nu vă spun, mă, nu vă spun, intra şi tataia.

• Le bagi la vitralii cumva … ceva cu sticlă colorată?

• Ce vitralii visezi, mă, nu vezi că ia numai dintr-asta verde cu model…!

• Le sparge, le pisează cumva, face cioburi mici…

• Anşa şi… ce face cu praful ăsta? Face sclipici pentru globuri de Moş Gerilă în luna mai… Fugi, bă, d-aicea.

• Atuncea le pune sus pe gard în ciment, am văzut eu la unu’ acasă, ca să nu sară hoţii gardul.

• Ia uite mă, a ghicit ăsta, adevarul e că hoţii se taie doar în cioburi verzi cu model…

• Sau vine cu nepotu’ p-aci pe la piaţa să mai râda de noi. Ha, ha, ha! Zi, nepoate, am ghicit?

• Mă, vă spun dacă e, mai băga tataia băţul prin gard.

Şi atunci săreau toţi ca arşi:

– Nu, nu, păi n-am zis că nu ne spui!

• Bine atunci. Mai gândiţi-vă până dată viitoare…

• Nea Zinculeee, le bagi în mozaic la pardoseală ?, mai striga câte unul la plecare.

• Nu ţi-a zis, mă, data trecută că nu le bagă la mozaic, îl puneau la punct ceilalti.

• Omu’ nu e pietrar, e fierar.

Oamenii tot veneau pentru felinare şi după ce s-a stins. La început, Fănică mai lua comenzi. Se gandea că tata şi unchi-miu Nelu puteau să o scoată la capăt cumva.

– Ce mare lucru, să sudezi două table şi să prinzi patru geamuri colorate? E… uite că era. Am aflat mai târziu de la tata că încercase cu Nelu să facă un felinar, dar s-au lăsat păgubaşi.

La felinare nu s-au priceput, aşa că au făcut Café bar. Fănică s-a împrumutat la bancă, a pus ipotecă pe case, a intrat în datorii, a vândut tot şi s-a ales praful.

Prin ’76, tata a primit repartiţie de la Şantierul Naval pentru apartamentul din Viziru şi ne-am mutat din casa bunicilor de pe bulevard. Soră-mea avea cam 4 ani iar eu aproape 2, aşa că nu avem nicio amintire de mici copii în casa bunicilor. Mult timp am crezut că m-am născut în Viziru iar pe bulevard mergeam doar în vizită. Cumva însa, ca păsările care-şi găsesc mereu drumul spre cuibul unde s-au născut, am ramas mereu legat de locul ăsta.

Cănd ajungeam prin Brăila, mai dădeam o tură pe bulevard, pe Unirii, spionam să vad ce se mai întamplă prin curte, mai revedeam vişinul printre scândurile rare ale gardului. Asta până când noul proprietar a tras un gard la mijlocul proprietaţii şi a vândut lotul din spate unei doctoriţe care a construit o ditamai căsoaia.

La vreo 10 ani dupa ce a vândut Fănică, m-am nimerit prin oraş cu soră-mea care aşa de nicaieri mi-a spus:

• Ia, hai pe bulevard să vedem şi noi ce mai e pe acolo.

Fănică vânduse unui italian cu o firmă care transformase casele de la faţa în depozit şi magazin de prezentare. Eu n-am avut niciodată curaj să bat la poartă, dar împins de soră-mea am intrat pe poarta deschisă. Ne-a întâmpinat o doamnă amabilă care, după ce i-am spus cine suntem, ne-a lăsat să revedem casa şi să ne plimbăm prin curte.

Am coborât în grabă ca întotdeauna panta pe unde alergam cu căruciorul, doar că dupa casa lui Fănică nu mai statea ascunsă Fierăria. Nu mai era deloc. O dărâmaseră şi curăţaseră locul. Tot ce rămăsese era o rană de cărămizi roşii netencuite în peretele împrumutat de la casa lui Fănică. Am continuat să deapăn amintiri cu soră-mea în timp ce îi povesteam gazdei noastre istorioare mărunte, dar înăuntru mă prăbuşeam.

Soră-mea nu mă ajuta deloc: – Măi, Florică, măi, ai dreptate, aici era Fierăria unde bocăneai tu cu tataia…!

• Floricică, tataie, ţie trebuie să iţi las casele că altfel praful se alege. Tu trebuie să ai grijă … N-am mai avut timp, s-a stins prea repede. Eram în ’90, libertate, liceu, fete frumoase, tabere si excursii, distracţie… Şi s-a facut şi Café bar-ul falimentar unde am bătut şi eu la stâlpi cu varacula. Învăţasem cu ciocanul. Mare lucru …

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.