O ţară unde presa nu este liberă

O companie petrolieră este suspectată că ar fi aruncat materiale toxice în ocean. În Parlament, forul legislativ al ţării de origine a companiei petroliere, doi parlamentari pun nişte întrebări legitime în legătură cu acuzaţiile aduse. Un ziar naţional foarte cunoscut scrie o ştire pe acest subiect. Compania merge la tribunal şi reuşeşte să oprească publicarea ştirii. Compania repurtează o „victorie” în plus. Niciun ziar nu are voie să publice faptul că această companie s-a dus la tribunal ca să oprească publicarea ştirii.

În ce ţară ne aflăm?
a) Coreea de Nord
b) Birmania
sau c) Belarus?

În niciuna. Povestea este adevărată şi ne aflăm în Marea Britanie: Anglia, ţara lui Winston Churchill, care este mai degrabă asociată cu democraţia, fair-play-ul şi cu o presă liberă şi temută, câteodată fiind chiar extrem de vocală şi agresivă.

Anglia a devenit o ruşine în Europa şi pe scena internaţională ca urmare a legilor sale de calomnie care sunt extrem de draconice. Litigiile în cazuri de calomnie au în mediu un cost de 140 de ori mai mare în Marea Britanie decât în alte ţări europene.

Oameni influenţi, oligarhi, vedete internaţionale, cu toţii merg în Anglia să dea în judecată câte un ziar, revistă sau publicaţie ştiind că tribunalele judecă net în favoarea reclamanţilor. Londra este poreclită „Capitala Calomniei” – „the Libel capital of the World”.

Roman Polanski a dat în judecată revista americană Vanity Fair în 2005 după ce s-a scris că el ar fi încercat să-o seducă pe o femeie înainte de mormîntarea soţiei sale în 1969. A căştigat 50,000 de lire sterline. Suţinatori ai libertăţii de exprimare din Anglia şi America au declarat sentinţa drept o „ruşine” pentru sistemul de justiţie englezească.

În 2006, actriţa americană Kate Hudson a dat în judecată publicaţia americană the National Enquirer în Anglia după ce a fost descrisă ca fiind „periculos de slabă”, o afirmaţie, care, spune actriţa, ar fi lezat-o. A câştigat.

Un om de afacere din Arabia Saudita a deschis un proces în Marea Britanie împotriva unei edituri americane care a publicat o carte despre presupusele sale legături cu terrorism. În Anglia s-au vândut numai 23 de exemplare ale cărţii respective. A câştigat. Şi Catherine Zeta Jones şi Michael Douglas au dat în judecată revista spaniolă Hello dupa ce a publicat unele poze neautorizate ale nunţii cuplului. Unde s-a demarat procesul? Aţi ghicit. În Anglia. Ma opresc ca să nu vă plictisiţi.

Acum 10 ani Anglia a capătat această reputaţie de favorizare a celor care se simt defăimaţi şi a fost inventată fraza „Libel tourism”, care referă la aşa-numiţi turişti care merg în Anglia să dea în judecată un ziar cu scopul de a câştiga sume fabuloase, dacă se poate „My Lord”! Îl ştiu chiar pe un român foarte cunoscut care a făcut aceste demersuri.

În fiecare ziar, companie mass-media, şi newsroom din Anglia există avocaţii specializaţi pe calomnie care verifică orice articol care ar putea fi considerat calomnios. Ce înseamnă „calomnie” în viziunea legilor britanice? O simplă afirmaţie. „A îi spune ceva lui B, în public, despre C. Afirmaţia ar putea leza reputaţia lui C în ochiul omului de rînd”. Deci extrem de vag şi uşor de exploatat de către avocaţi.

Ceea ce este şi mai grav pentru o societate deschisă şi democratică este că aceste legi extrem de intolerante pentru o presă liberă sunt folosite împotriva mediului academic şi oamenilor de ştiinţă care ar vrea să scrie articole critice la adresa unor companii medicale de pildă. Mulţi nu mai îndrăznesc să critice după ce companiile puternice au început să dea în judecata profesionişti respectabili care pur şi simplu pun nişte întrebări legitime. Apărătorii democraţiei susţin că legile sunt folosite de către cei puternici pentru a intimida presa şi mediul academic. Ei susţin că Occidentul, din care Anglia face parte, a progresat datorită unui climat deschis şi transparent unde exista dezbatere, iar legile de calomnie sunt anti-progresiste şi anti-occidentale.

Nu spun că totul este rău. Un fost ministru, Jonathan Aitken, a fost condamnat la închisoare fără suspdendare pentru că a minţit într-un caz de calomnie. A comis sperjur şi a pervetit sistemul de justiţie. A stat 18 luni la zdup acest fost ministru.

Se spune în engleză că „all good things come to an end”, dar în acest caz am spune „all bad things come to an end”. Noul guvern britanic de coaliţie a promis că face nişte reforme serioase în privinţa legilor de calomnie. Auzind că vor fi reforme adevărate, Lord Lester, un lord din partidul Liberal Democrat care a introdus în Parlament, in disperare de cauza, un proiect de lege care vroia să limiteze legile curente, a exclamat uimit: „Mă ciupesc să văd dacă sunt în viaţă sau dacă nu cumva am murit şi am ajuns în Rai. Nu credeam ca voi auzi vreodată că legile de calomnie se vor schimba.”

Anglia are o veche tradiţie în ceea ce priveste calomnia şi defăimarea. Când Edward I era pe tron (1272-1307) erau raportate cazuri civile de defaimare. Atunci nu era nicio diferenţă între cuvîntul scris şi cuvîntul rostit. Primul caz concret de calomnie judecat într-un tribunal este inregistrat în timpul domniei Regelui James-I, spun istoricii.

În ce constă reforme propuse: va fi limitată valoarea daunelor, va fi limitată durata procesului, guvernul va dă ajutor legal celor care au nevoie, şi multe cazuri nu mai vor ajunge la tribunal. Guvernul a promis că noul proiect de lege va fi dezbătut în această vară.

Se spune că Anglia are o presă liberă. Ca jurnalistă ştiu că ceea ce este realmente periculos pentru o societate democratică nu sunt articolele publicate – e drept, uneori abjecte şi ridicole – ci cele rămase nepublicate pentru ca ziariştii nu ating anumite subiecte din teama posibilelor consecinţe.

Cîte acte de corupţie, cîte bănuieli despre inchisorile secrete, cîte alte greşeli din parte unor companii sau a unor oameni influenţi nu au ajuns la lumina zilei, pe scena publică, din cauză acestor temeri?