Obsesia sănătății publice

De aproape doi ani, discuțiile politice sunt dominate de sănătatea publică. Măști, vaccinuri, distanțare socială, paturi ATI, cazuri, comorbidități, grupe de vârstă, tulpini, alfabetul grecesc, amenzi, grade Celsius și grade militare – despre asta se discută zilnic. Nu despre economie, nu despre situația volatilă din preajma frontierelor, ci despre sănătatea publică și știință.

Pandemia a revelat disonanța dintre imaginea idealizată a științei, aceea de întreprindere mai mult sau mai puțin solitară a unor minți luminate (o situație cu care nu mai avem de-a face de cel puțin 50 de ani) și ceea ce înseamnă ”știința în acțiune” – politizarea științei și impunerea unei tehnocrații. În secolul 21, oamenii de știință nu mai sunt un fel de Galileo, cercetarea este foarte costisitoare și se face în carteluri, iar unii universitari vorbesc despre apariția unor ”monopoluri ale cunoașterii”. ”Cartelurile cercetării deschid calea pentru activiștii politici, iar ONG-urile și fundațiile asigură finanțarea și sprijinul politic pentru instituțiile de cercetare, într-un exercițiu de susținere reciprocă”, scrie Matthew Crawford, într-un articol publicat de Unherd.

Cu sau fără voia lor, în decurs de doi ani, oamenii de știință și medicii au devenit birocrați, iar apoi politicieni, unii cu acte în regulă. Rolul lor este de a genera sentimentul de siguranță într-o lume nesigură, iar pentru asta știința trebuie să devină un soi de religie.

”Aproape toate aspectele ale vieții politice și sociale sunt văzute astăzi prin prisma sănătății publice. Ceea ce tratam ca probleme politice și sociale sunt acum prezentate ca probleme medicale”, scrie sociologul Frank Furedi, pentru Spiked.

”Politicienii aflați la putere nu sunt judecați după performanțele politice, ci după problemele medicale. Cu toții încep să devină ”probleme de sănătate publică”. Așa se întâmplă în Marea Britanie cu Boris Johnson, așa s-a întâmplat în Statele Unite cu Donald Trump, care a fost catalogat drept ”amenințare la adresa sănătății publice”, în plină campanie prezidențială.

Sănătatea publică a devenit principala armă folosita pentru a ataca rivalii politici și pentru a stabili un program politic. În 2019, un grup de medici publicat o scrisoare în The Guardian, în care arătau că Brexitul fără un acord este ”o amenințare la adresa sănătății publice”. Alți critici ai Brexitului au spus că ieșirea din UE ”amenință sănătatea publică”. Pe măsură ce sănătatea s-a politizat, politica a devenit o chestiune medicală.

Pandemia a intensificat această tendință. Aproape totul este socotit o chestiune de sănătate publică. Să luăm rasismul, spre exemplu. Revista medicala Lancet scria în cursul acestui an că ”rasismul este o criză de sănătate publică”. Directoarea Centrului pentru Controlul si Prevenirea Bolilor din SUA, Rochelle Walensky, a făcut o declarație similară în cursul acestui an. ”Rasismul este o amenințare gravă la adresa sănătății publice, care afectează direct viața a milioane de americani”, spunea Walesnky. Instituția pe care o conduce a și lansat un website numit ”Rasism și Sănătate”.

Asta schimbă înțelesul rasismului. El nu mai este înțeles în termeni de oprimare politică, socială, economică. Acum, rasismul este înțeles în contextul boală-sănătate. Cei oprimați pe criterii rasiale pot fi catalogați ca pacienți care au nevoie de o intervenție medicală, pentru că sunt victimele injustiției sociale. Activiștii antirasism văd rasismul ca un soi de boală mintală.

Reprezentarea unei probleme sociale ca o presupusă amenințare la adresa sănătății publice este un mijloc de a atrage atenția asupra ei. Din acest motiv, președintele SUA a condamnat violențele armate și a spus că sunt un soi de epidemie. Pentru că nu a fost în stare să critice violența în termeni morali, a decis să apeleze la limbajul medical.

Aproape orice aspect al vieții a fost interpretat ca o chestiune de sănătate publică. ”Homofobia este o chestiune de sănătate publică”, spunea un universitar. La fel sunt jocurile de noroc. La fel sunt și schimbările climatice, la fel și războiul. Până și plictiseala a fost catalogată drept o amenințare la adresa sănătății publice.

Condițiile existențiale fundamentale sunt reduse la probleme medicale. Fundația pentru Sănătatea Mentală din Scoția spune că singurătatea este ”cea mai mare provocare de acum pentru sănătatea publică”. Când singurătatea, cu care milioane de oameni se confruntă zilnic, este transformata în problemă medicală, chiar avem o problemă. Singurătatea este o situație dificilă, care necesită prezența prietenilor, a familiei și a comunității – nu a medicilor. Însă acum este transformată într-un obiectiv al intervențiilor de sănătate publică. Redefinind o situație caracteristică comunităților de oameni într-o afecțiune medicală, activiștii îi transforma pe oameni în pacienți și dezumanizează condiția umană.

Lobby-ul sănătății publice a ajuns să reducă experiențele emoționale la ceva cuantificabil. Asta le permite tehnocraților din acest domeniu să susțină că singurătatea este ”la fel de gravă ca și a fuma 15 țigări pe zi și este mai periculoasă decât obezitatea și sedentarismul”. În acest fel, singurătatea devine o justificare pentru intervenția factorilor de sănătate publică.

Politizarea sănătății publice nu ar fi o problemă, daca le-ar cere oamenilor doar să trăiască sănătos. Însă nu ăsta este scopul. Acum, sănătatea publică ține de reguli morale (și am văzut asta în timpul pandemiei), ține de control politic. Când aproape orice poate fi vizat de intervenția sănătății publice, distincția dintre sănătate și boală începe să se erodeze. Oamenii sunt încurajați să se considere pacienți în căutare de ajutor medical, nu să se considere niște cetățeni în stare să treacă peste orice piedică ce le iese în cale”, scrie Frank Furedi.

Este o concluzie asemănătoare cu cea trasă de Crawford, în articolul citat mai sus: ”A urma știința pentru a reduce anumite riscuri, în timp ce ignorăm alte riscuri, ne absolvă de sarcina de a judeca lucrurile cu mintea noastră, de a ne ancora în ceea ce face ca viața să merite trăită. Ne eliberează de sarcina de a înfrunta o lume nesigură cu speranță și încredere. O societate incapabilă să susțină cu tărie viața și să accepte moartea va fi populată de morți vii, de adepți ai unui cult al semi-vieții, care cer tot mai multă îndrumare din partea experților. Așa cum s-a mai spus, un popor are guvernul pe care îl merită”.

”Sănătatea publica a fost un proiect sensibil. A urmărit sa protejeze sănătatea și viața. Acum însă, a devenit un mijloc de a dicta comportamentul oamenilor și stilul de viață. Acum, guvernele se folosesc de autoritatea morală a sănătății publice pentru a-și impune viziunile asupra societății. În formula sa actuală politizată, ideologia și practica sănătății publice au devenit o amenințare directă la adresa libertății și a democrației. Una dintre cele mai importante sarcini pe care le avem acum ar trebui să fie reducerea influenței sănătății publice asupra politicii”, încheie Frank Furedi.