Valentin Protopopescu
Nu-mi place să fac pe moralistul, cu sau fără blană de oaie deasupră-mi, cu-atît mai mult cu cît o asemenea întreprindere nu ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, decît o predică în deşert. Am mai spus-o, nu agreez redundanţa. Într-o lume fără busolă etică, în care infractorii ţin prelegeri de morală iar impostorii, fie ei şi intelectuali, trec drept modele ale comportamentului just – chiar nu ţin să redescopăr nici o Americă. Lucrurile sînt aşa precum sînt, iar speranţele de ameliorare nu depăşesc un singur procent. Nu e vorba de pesimism aici, ci doar de practicarea unui scepticism măsurat. Nu sînt fanul îmbătării cu apă rece.
Dar chiar aşa stînd lucrurile, constat cu stupoare că păstrez, malgré moi-même, resurse de inocenţă. Uneori chiar mă mai pot mira… De pildă, că unul dintre grelele şi fundamentalele păcate denunţate de creştinism (şi nu numai), adică lăcomia, este nu doar scos de la naftalina cufărului etic, ci şi cultivat de parcă ar fi una dintre virtuţile cardinale. Lăcomia, asupra căreia avertiza şi Martin Luther, considerat unul dintre părinţii doctrinari ai capitalismului prin îndemnul de a munci din greu, de a agonisi cumpătat şi de a reinvesti cu cap, privind spre Domnul şi viitorul comunităţii ca spre unicele repere demne, este astăzi celebrată înfricoşător de mult.
La rigoare, dacă stăm să ne amintim lecţia Marii Crize din perioada interbelică a veacului trecut, vom conchide fără efort că la baza acelei prăbuşiri economice şi financiare a omenirii a stat lăcomia. Doar că în acea epocă au existat minţi luminate şi umanitariste care, la putere fiind, au folosit pîrghiile acesteia pentru a afla şi practica soluţii care să îngrădească lăcomia, abuzul şi crima economică. Preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a avut inteligenţa şi flerul să se sprijine pe geniul lui John Maynard Keynes, iar economistul britanic a oferit strategia de ieşire din cataclism. Statul a intervenit masiv şi sistematic în economie, creînd locuri de muncă şi sprijinind producţia de bunuri de consum şi servicii. Activitatea bancară a fost reglementată; în 1942, administraţia de la Washington a izbutit să impună o lege care interzicea categoric bancherilor să speculeze cu depozitele investitorilor şi ale populaţiei. Consecinţa acestor măsuri? Vreme de patru (4!) decenii economia ianchee a prosperat, avînd niveluri excepţionale de creştere, iar acest fapt a antrenat şi o sporire a multor economii naţionale, mai ales din emisfera nordică. Planul Marshall nu a fost altceva decît keynesianism aplicat, iar graţie acestuia Germania, o ţară tăiată în două şi practic distrusă după război, a reuşit să renască. La acest succes au contribuit, fireşte, hărnicia, determinarea şi creativitatea germană, dar liniamentele Planulului Marshall au fost cele care au canalizat energiile nemţeşti.
Era o epocă în care se muncea mai mult şi se specula mai puţin. Era o epocă în care salariile şi pensiile erau sigure. Era o epocă în care previzibilitatea pieţelor nu însemna o aruncare de zaruri. Optimismul social era foarte ridicat, iar sindicatele ştiau să-şi facă ascultat glasul.
