Opțiune culturală: folclor în școală

Ioana Repciuc, doctor şi tânăr cercetător ştiinţific al Academiei Române la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, ne oferă pledoaria sa pentru integrarea în învăţământul preuniversitar a predării literaturii populare şi elementelor de tradiţie şi folclor.

În mass-media, dar și în mediul virtual se afirmă că satele românești sunt subdezvoltate atât economic, cât și cultural. Sunt voci care afirmă că este depășită cultura populară, că este arhaică, iar oamenii de la sate sunt defavorizați din acest punct de vedere și trebuie reeducați conform unor programe culturale occidentale.

Această opinie există; şi nu de acum. Nu este produsul vremurilor noastre sau al tranziţiei postcomuniste, ci este expresia unui anumit mod de a privi clasele, categoriile sociale și chiar națiunile în termeni de opoziţie, situaţie care a apărut de mult în istoria umanităţii. Unii călători străini veniți prin Țările Române au subliniat de timpuriu acest primitivism, de pe poziția intelectualului sau a misionarului occidental, reprezentând o cultură așa-zis superioară. Dar sunt şi unii intelectuali sau nobili occidentali care, din contră, au apreciat viaţa rurală de la noi, ba chiar au considerat-o mai firească, mai sănătoasă decât civilizaţia urbană și industrializată din care proveneau ei.

Strategiile de transformare a ţăranului în orice altceva decât ceea ce e el – în boier, intelectual, muncitor, industriaş, fermier european – au apărut acum vreo două secole şi continuă, fără îndoială. De exemplu, comunismul a vrut neapărat să-l reeduce pe ţăran, oferindu-i carieră de muncitor. A fost un experiment nefericit. După destrămarea industriei de stat şi a fermelor colective, respectivii ţărani-muncitori au revenit la sate, adică s-au „reruralizat“, cum spun specialiștii. După intrarea României în Uniunea Europeană, ţăranii români ar fi trebuit, conform Politicii Agrare Comune a UE, să devină fermieri după modelul occidental. Cunosc niște cercetări realizate în sate românești de experți britanici care, imediat după aderare, au venit să analizeze această transformare peste noapte a țăranilor în fermieri. Vorbind cu localnicii, aceştia au observat că existenţa oamenilor, problemele și reușitele lor cotidiene nu au fost afectate, în bine sau în rău, de măsurile legislative dictate de la Bruxelles. Viaţa acestor oameni îşi are rosturile ei, care nu au fost „implementate“ de ieri, ci de secole. Aceste rosturi – care sunt regulile de funcţionare ale vieții în liniile ei generale – sunt greu de mişcat, ele se adaptează doar minimal vremurilor noi sau conducerilor noi. A spera că ele se vor schimba fiindcă aşa spune sau cere un mecanism european sau un regim administrativ dovedește necunoaşterea modului în care funcţionează „la firul ierbii“ mentalitatea colectivă.

Vechimea culturii populare, fie că e a noastră ori a unui alt neam est-european, nu trebuie privită ca un defect, ci ca o calitate. Am mari dubii că vreun program cultural de occidentalizare a satelor noastre va avea succes în viitorul apropiat. Decât să încercăm să reeducăm, mai bine să observăm atent care este această cultură veche și să ajutăm acele elemente valoroase ale ei să iasă la lumină.

Trebuie ca românii, după cum susțin unele voci publice, să renunțe la religie, obiceiuri și tradiții pentru că acestea îi mențin în înapoiere și obscurantism?

După cum spuneam mai devreme, nu poţi să renunţi la religie şi obiceiuri după cum renunţi la un obiect care ţi-a aparţinut. Asta, chiar dacă-ţi doreşti. Unii dintre ţăranii români au și încercat asta sub impactul industrializării și urbanizării. Români ajunși în străinătate încă de la începutul secolului trecut au făcut toate eforturile să se „occidentalizeze“. Vă asigur că nu au reuşit şi aceasta nu este părerea mea, ci a specialiștilor în socio-psihologia migraţiilor. Obiceiurile specifice poporului în care te naşti şi te formezi se atenuează eventual peste câteva generaţii, dar şi atunci când acestea dispar rămân dorul, sentimentul de gol, de pierdere. Există o explicaţie psihologică pentru această situaţie: cultura spirituală a unei fiinţe umane, care este de fapt împărtăşită de grupul din care ea face parte, are rolul de a umple intervalul de timp rămas în fiecare zi după activitatea noastră practică, raţională (după școală, serviciu etc.). Ce facem după? Ne aflăm într-o rețea de relaţii sociale cu familia, cu vecinii. Această parte a vieţii noastre se umple de fapte socio-culturale, iar în cazul popoarelor cu o cultură arhaică, ele sunt impregnate de modelele de comportament, conştiente sau subconştiente, în linii mari aceleaşi pe care le-au urmat şi strămoșii noştri. Există deci o contradicţie în termeni şi o înţelegere limitată a unui cuvânt atunci când vorbim despre a purifica poporul de obscurantism şi a-l culturaliza. „Cultura“, în orice limbă de pe Pământ, presupune tocmai o serie de fapte, comportamente, idei împărtăşite de o comunitate umană (de la cel mai restrâns tip – familia – la cele mai extinse: naţiunea care vorbeşte aceeaşi limbă, comunitatea europeană care împărtăşeşte o anumită moştenire culturală). În concluzie, tradițiile acestea și viața spirituală reprezintă o importantă parte a culturii noastre.

Anumiți vorbitori susțin, chiar și în această perioadă, că la sate ar trebui aduși masiv muncitori asiatici pentru a compensa lipsa sătenilor ce au plecat la muncă în străinătate și chipurile nu mai vor să se întoarcă de acolo. Bineînțeles, acești muncitori agricoli din Asia vor veni cu cultura și obiceiurile lor. Cum îi vor face oare oamenii noștri de la țară să se simtă pe noii lor consăteni?

Cred că ar fi un tablou dezolant pe care nu prea reușesc să mi-l închipui, nefericit atât pentru români, cât şi pentru asiatici. Dar poate că dacă aceşti asiatici vor trăi printre ţăranii români, vom învăța și noi cât de mult îşi preţuiesc aceste popoare cu o lungă istorie, ca şi noi, obiceiurile. Nu respingerea reciprocă ar fi problema, ci poate şi mai mult inadaptarea acestora la mediul rural românesc. Ştiţi că una dintre caracteristicile esenţiale ale culturii noastre populare este faptul că ea este clădită pe un cumul de factori geomorfologici şi climatici, adică pe caracteristicile solului, geografiei, specificul vremii, al anotimpurilor, precipitaţiilor. Ţăranul român a fost obligat să se adapteze inteligent acestor condiţii, îmblânzind mediul înconjurător cu prezenţa lui, cu uneltele lui agricole, cu obiceiurile şi credinţa lui. Cronica acestei adaptări, precum şi ataşamentul dintre ţăran şi mediu se regăsesc povestite în folclor. De exemplu, nu am avea un text de Pluguşor pe care să-l urăm în Moldova la Anul Nou dacă nu am fi un neam de agricultori, nu am avea Mioriţa dacă nu am fi şi un neam de păstori. Mergând şi mai departe, spre cultura înaltă, nu am avea un Constantin Brâncuşi dacă nu am fi avut meşteşugul sculpturii în lemn în regiunile montane şi, până la el, nu am fi avut civilizaţia lemnului în Gorj.

„Ne-am dori ca tinerii să-şi asume cu demnitate, luciditate, mândrie, eventual, propria identitate culturală, să o găsească firească, echilibrată, utilă”

Satul românesc trebuie să facă faţă ofensivei prostului-gust promovat din plin de subcultura manelistă, de incultura crasă și de falsele valori promovate de mediul online românesc și nu numai.

Da, satul românesc și noi toți trebuie să facem faţă acestor probleme şi cred că o strategie potrivită în acest sens este o mai bună și coerentă autocunoaştere. Dacă satul românesc ar şti mai bine cine este, care îi este cultura, și-ar conştientiza valorile pe care deja le are, ar fi capabil să respingă mai uşor intruziunile. E simplu: ceea ce nu e al meu sau ceea ce nu au apreciat strămoşii mei, ceea ce strămoşii mei nu mi-au transmis, de ce să accept, să laud, să primesc eu? Sigur, aici vorbim despre aceste elemente intruzive care ne sunt servite drept „cultură“ şi, mai grav, drept „cultură populară“ sau cultura unui grup etnic minoritar. De exemplu, să ne întrebăm: ce au ascultat la nunţi atât părinții, cât și bunicii şi străbunicii noştri? Probabil că şi unii şi alţii au ascultat şi au cântat cântece populare. De fapt, acestea sunt nelipsite şi astăzi de la cele mai luxoase petreceri. Există un fir roşu în existenţa noastră, pe care trebuie să-l urmăm, la care trebuie să ne raportăm atunci când ne simţim pierduţi în faţa opţiunilor „culturale“ care ne sunt propuse și care ne aglomerează viaţa, ochii şi urechile.

De ce trebuie păstrate valorile folclorului unei ţări? Cum se va face acest lucru? Care sunt propunerile Academiei, dar și ale oamenilor de la sate? Elevii vor fi receptivi sau vor considera această materie ca fiind o povară în plus faţă de o programă și aşa greoaie și supraîncărcată? Cum pot fi convinși elevii că merită să studieze această materie?

Folclorul, acea esenţă despre care vă vorbeam, este o esenţă prin excelenţă orală, ea se transmite de la om la om şi e mai puţin aptă de a fi înmagazinată în cărţi (chiar şi manuale şcolare), ea se creează şi se recreează de fapt prin aportul fiecărei generaţii, cu păstrarea datelor de bază pe care le-am menţionat. Nimeni nu spune că folclorul nu poate fi adaptat la vremuri şi la cerințele culturale ale noilor generaţii, dar bazele nu se pot schimba esențial.

Inițiativa Departamentului de Etnologie al Institutului de Filologie Română al Academiei Române din Iași, începută în 2015, atunci când a fost organizat primul nostru Atelier etno-didactic, „Cum și de ce poate fi predat folclorul“, se dorește a fi o cale de stimulare a unui mod mai adecvat de a transmite copiilor și tinerilor cultura populară românească. În primul rând, ne-am dori ca tinerii să-și asume cu demnitate, luciditate, mândrie, eventual, propria identitate culturală, să o găsească firească, echilibrată, utilă. Astăzi, predarea elementelor de cultură tradițională în şcolile occidentale (chiar la nivel foarte precoce de şcolarizare) presupune în primul rând dialogul, autocunoaşterea, investigaţia mediului propriu, iar pentru clasele mai mari, chiar implicarea în promovarea de politici culturale eficiente.

Folclorul, de fapt, nu se „predă“ în sensul pasiv al termenului, ci tinerii sunt trimiși în propria comunitate, să experimenteze cum anume se creează şi se gestionează identitatea, de ce ei sunt într-un anumit fel, iar alţii în altul. Aceasta este una dintre cheile succesului occidental în crearea prin mijloace didactice a caracterelor puternice, a unor tineri încrezători care vor putea ulterior să facă performanță în orice domeniu.

Memoriul nostru adresat Ministerului Educației în 2015 a pornit tocmai de la consultarea profesorilor din mediul universitar şi preuniversitar. Ei ne-au vorbit despre dificultăţile pe care le au elevii şi studenţii lor în a înţelege adecvat și integrat cultura populară. Ni s-au relatat, de asemenea, iniţiative reuşite ale unor cadre didactice care au introdus la ore teme sau activităţi de cultură folclorică. Aceşti profesori au observat că elevii lor au răspuns pozitiv la respectivele ore de profil. Problema pe care însă ne-au adus-o la cunoştinţă profesorii este că ei nu pot răspunde dorinţei elevilor în această direcţie, fiindcă programele şcolare lasă prea puțin timp și energie disponibile în afara pregătirii examenelor de la final de ciclu școlar. Din păcate, acesta pare să fie scopul ultim al educaţiei în România: concentrarea pe subiectele de examen, oricât de neconcludente ar fi acestea pentru formarea tinerilor. Ei bine, învăţarea propriei identităţi nici măcar nu necesită un efort prea mare, ci vine firesc din legătura elevilor cu familia lor, cu bunicii lor, cu vecinii lor. Aş observa de asemenea că bazele pe care le menţionam ar trebui să existe deja sau să fie în curs de formare în bagajul de cunoştinţe al elevilor datorită unor discipline socio-umane conexe: geografia României, istoria României, educaţia civică, religia, ştiinţele sociale. Dorinţa noastră nu este să adăugăm informaţie, ci să stimulăm utilizarea mai productivă a celei existente, activarea ei într-un context nou, să stimulăm creativitatea şi capacitatea analogică a elevilor. Anul acesta am organizat a treia ediție a manifestării noastre și vom continua.

Ce se poate face pentru a contrabalansa ofensiva corifeilor globalizării culturale și păstrarea interesului și dragostei românilor faţă de cultura populară a propriului popor? Cum ar arăta românii și România fără identitate culturală proprie?

Eu cred că aceşti corifei nu sunt chiar atât de puşi pe schimbarea şi globalizarea vieţii rurale româneşti. Cel puţin dacă citim documentele UNESCO şi altele care stabilesc politica culturală a UE, vom constata că ei de fapt încurajează conservarea şi promovarea identităţii culturale a tuturor statelor din lume. Probabil că altfel stă situaţia cu cei care conduc politicile economice, care îşi doresc un anumit tip de aducere la acelaşi numitor în contextul pieței globale. Deci pare că suntem între două fronturi și trebuie să acționăm cu multă înțelepciune și să nu ne grăbim în alegerea propriul drum.

Românii fără identitate culturală ar arăta aşa cum arată orice neam fără identitate culturală: lipsiți de direcţie, frustrați, depresivi, trăind în concret, dar tânjind mereu după spiritual.

Să ne păstrăm esența

Ce trebuie să păstreze generațiile viitoare pentru ca valorile milenare ale culturii populare românești să nu se piardă, în timp ce satul românesc și întreaga societate românească se vor moderniza pentru a ţine pasul cu civilizațiile avansate occidentale?

Cred că sunt câteva lucruri simple pe care trebuie să le avem mereu în atenţie. Adică trebuie să păstrăm esenţa. Şi la această esenţă s-a ajuns în timp, prin filtrarea tuturor elementelor parazitare, nefolositoare. Folclorul are de fapt această calitate de a înregistra tocmai esenţa, de a codifica informaţia detaliată în structuri simple și ușor de transmis. (De exemplu, în arta populară, această calitate de a esenţializa se evidențiază în stilizarea mediului înconjurător în cunoscutele ornamente populare de pe ii sau covoare.)

Să pornim deci de la bază. Vă spuneam că una dintre baze este cea geografică, mediul înconjurător în sens larg. Adică trebuie să reţinem că, în general, cultura noastră populară (spirituală şi materială, adică obiceiurile și obiectele populare) transmite date despre relaţia ţăranului cu mediul, informaţii practice despre cum ar trebui să ne comportăm față de mediul înconjurător (ce fel de case să construim, ce fel de plante să cultivăm, cum se cresc animalele etc.). A doua bază este istoria: folclorul transmite informaţii despre cele mai importante, cele mai frumoase şi cele mai îngrozitoare momente istorice ale existenţei naţiunii române. A treia bază este relaţia cu semenii (existenţa socială): cum se desfăşoară viaţa de zi cu zi, dar şi momentele speciale din viața omului (obiceiurile de naştere, nuntă, înmormântare, adunările de muncă – claca, şezătoarea, petrecere – hora, relaţiile comerciale – târgul, iarmarocul, cum se reglează problemele sociale – judecata bătrânilor). Mai există o bază greu de definit, fiindcă este mai abstractă decât primele trei, care au fost concrete: baza afectiv-spirituală. În ciuda caracterul ei abstract, și aceasta a reuşit să iasă la suprafaţa sufletului colectiv şi să creeze modele de situaţii, acele esenţe. Aici se integrează raportul afectiv al ţăranului cu Dumnezeu, cu natura, cu frumuseţea, cu dragostea, cu boala şi moartea.

Despre păstrarea identității

• Vechimea culturii populare, fie că e a noastră ori a unui alt neam est-european, nu trebuie privită ca un defect, ci ca o calitate.
• Dacă satul românesc ar şti mai bine cine este, care îi este cultura, și-ar conştientiza valorile pe care deja le are, ar fi capabil să respingă mai uşor intruziunile.
• Există un fir roşu în existenţa noastră pe care trebuie să-l urmăm, la care trebuie să ne raportăm atunci când ne simţim pierduţi în faţa opţiunilor „culturale“ care ne sunt propuse și care ne aglomerează viaţa, ochii şi urechile.
• Ne-am dori ca tinerii să-și asume cu demnitate, luciditate, mândrie, eventual, propria identitate culturală, să o găsească firească, echilibrată, utilă.
• Este una dintre cheile succesului occidental în crearea prin mijloace didactice a caracterelor puternice, a unor tineri încrezători care vor putea ulterior să facă performanță în orice domeniu.
• Acesta pare să fie scopul ultim al educaţiei în România: concentrarea pe subiectele de examen, oricât de neconcludente ar fi acestea pentru formarea tinerilor.
• Pare că suntem între două fronturi și trebuie să acționăm cu multă înțelepciune și să nu ne grăbim în alegerea propriul drum.
• Românii fără identitate culturală ar arăta aşa cum arată orice neam fără identitate culturală: lipsiți de direcţie, frustrați, depresivi, trăind în concret, dar tânjind mereu după spiritual.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.