OSCAR 2010: JUSTIŢIE POETICĂ

Pelicula sa, The Hurt Locker(difuzat noaptea trecută la PRO TV ca  Echipa de foc) a devenit titlul câştigător al ediţiei cu numărul 82, plasată sub semnul luptei dintre această mică producţie de 11 milioane de dolari şi gigantica superproducţie Avatar (cu buget de 300 de milioane şi încasări de peste două miliarde de dolari) semnată de James Cameron, fostul soţ al cineastei.

Ar fi păcat să păstrăm discuţia despre această înfruntare demnă de un scenariu hollywoodian în perimetrul concurenţei dintre doi foşti parteneri de viaţă. Semnificaţia bătăliei este mult mai complexă şi, merită s-o spunem de la început, Kathryn Bigelow este un mare talent, o regizoare „furios de talentată”, cum bine spunea cineva.

 

Deşi puţin cunoscută de publicul românesc, ea era deja un nume respectat la Hollywood. Cu studii de arte plastice şi de cinema (are un master în critică şi teorie de cinema), cineasta a debutat în 1982 cu un mic film independent,

 

The Loveless, povestea unui grup de motociclişti delincvenţi care terorizează un orăşel liniştit. Încă de la această opera prima surprindea capacitatea ei de a crea suspans şi de a descrie confruntări masculine, virtuţi demonstrate şi în peliculele ulterioare. Deşi a regizat puţine, deşi ele n-au fost mari succese de box office, Kathryn Bigelow şi-a câştigat un statut aparte. Spre deosebire de alte cineaste de la Hollywood (Nora Ephron, Nancy Meyers, specializate în comedii romantice) ea şi-a demostrat forţa talentului în genuri în care excelează de obicei bărbaţii: thrillerul (Point Break, K 19), şi science fiction-ul (Strange Days). Nu degeaba s-a spus despre ea că e “un Clint Eastwood cu fustă”.

 

În The Hurt Locker Bigelow păşeşte apăsat pe teritoriul filmului de război, realizând cea mai importantă poveste cinematografică până acum despre participarea soldaţilor americani în Irak. Fără a politiza, fără a pune în scenă mari scene de luptă, regizoarea reuşeşte să transmită oroarea cotidiană, spaimele şi euforia supravieţuirii din fiecare zi. Împreună cu scenaristul Mark Boal (câştigătorul altui Oscar), cineasta a ales formula metonimiei, vorbind despre un întreg război prin experienţele unei echipe de genişti.Ea aduce în prim plan “dependenţa de război”, sindrom de care suferă personajul principal, un fel de supererou pentru care dezamorsarea bombelor nu mai provoacă emoţii devastatoare.

 

Sergentul William James (jucat de Jeremy Renner, nominalizat pentru rol principal), care a dezamorsat 873 de bombe, e privit cu admiraţie de superiori şi uneori cu furie de colegii săi, pentru că îi pune permanent în pericol.Urmărind pas cu pas membri acestei echipe care se confruntă în fiecare clipă cu moartea, aflăm poveştile şi motivaţiile fiecăruia, înţelegem multe despre războiul din Irak dar şi despre natura umnă, în general.

 

Iar Kathryn Bigelow ştie să creeze suspans din câteva cadre, să facă dintr-o pisică şchioapă umblând printre gunoaiele din Bagdad simbolul unei lumi devastate.Ea şi-a meritat pe deplin Oscarul, după cum The Hurt Locker şi-a meritat şi celelalte trofeee: pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cel mai bun montaj, cel mai bun sunet şi cel mai bun mixaj sonor). În discursul său de acceptare a premiului regizoarea a avut fair play-ul de a recunoaşte meritele echipei care a lucrat la peste 40 de grade Celsius şi a ridicat sala în picioare când a dedicat succesul ei tuturor soldaţilor americani aflaţi în misiune în Irak şi Afganistan.

 

Nu e de mirare că membrii Academiei Americane de Film au votat această peliculă, făcând posibilă acceptarea unui fapt recunoscut până acum cu jumătate de gură: profesia de regizor nu este una exclusiv masculină.

 Despre “marele învins” Avatar putem spune că şi el a obţinut exact Oscarurile meritate. Nominalizat la nouă categorii, ca şi The Heart Locker,

Avatar a câştigat trofeele pentru cea mai bună imagine (Mauro Fiore), scenografie (Robert Stromberg, Rick Carter, Kim Sinclair) şi efecte vizuale.

Orgoliul de “creator de lumi” al lui Cameron s-a bazat pe creativitatea acestora, ca şi a celor din imensa echipă de informaticieni care l-au ajutat să zămislească lumea feerică de pe planeta Pandora.Excepţionala tehnologie care a rafinat procedeele CGI şi motion capture a făcut ca această lume mirifică să pară reală. Numai că acesta a fost şi dezavantajul filmului în cursa Oscarurilor pentru că votanţii actori nu vor să fie înlocuiţi, în viitor, de interpreţi “sintetici”, obţinuţi cu aceste umitoare procedee.

 

Restul palmaresului acestei ediţii nu a oferit prea mari surprize. La capitolul interpretare s-a repetat, practic, votul de la Globurile de aur. Oricum, poate spune că s-a făcut dreptate şi pentru el Jeff Bridges, câştigătorul Oscarului pentru rolul cântăreţului de country aproape uitat care revine spectaculos pe scenă în Crazy Heart, pelicula câştigând şi Oscarul pentru cel mai bun cântec (“The Weary Kind” de Ryan Bingham şi T.Bone Burnett). Sandra Bullock a obţinut Oscarul pentru rol principal feminin graţie nu atât calităţilor ei actoriceşti, cât datelor poveştii din The Blind Side, despre o femeie albă care ajută un adolescent de culoare să-şi regăsească demnitatea devenind jucător de fotbal. Oricum, a fost prima dată când o actriţă a primit în acelaşi an un prestigios premiu al Academiei Americane de Film şi Premiul “Zmeura de aur” pentru cel mai prost rol, făcut de ea All About Steve.

 

Excepţionala compoziţie făcută de austriacul Christoph Waltz în filmul Inglorious Bsterds a fost răsplătită conform aşteptărilor cu Oscarul pentru rol secundar, după cum aşteptat a fost şi echivalentul feminin al premiului, acordat lui Mo`nique pentru rolul mamei abuzive din Precious(peliculă premiată şi pentru cel mai bun scenariu adaptat). Au confirmat aşteptările şi Oscarul pentru cel mai bun lung metraj de animaţie (Up/Sus în aer) de Pete Docter, ca şi cel pentru film străin, care a revenit producţiei argentinoano-spaniole Secretul ochilor săi de Juan José Campanella. Una peste alta,Oscar 2010 a fost o ediţie spectaculoasă, care anunţă schimbări în mentalităţile industriei americane de film.