Oul de Aur (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Italia se schimbase, însă, de cînd a părăsit-o. Imperiul era împărțit între Valerianus și fiul său, Gallienus, și lumea își pierduse interesul pentru valorile tradiționale, urmărind, cu atît mai mare curiozitate, cel mai palpitant joc: lupta pentru putere. Pe vremea lui Sylla și Marius mai erau și cetățenii implicați în această competiție. Acum militarii constituiau singurii protagoniști, restul populației aplaudînd sau huiduind de pe margine, ca din tribunele unui amfiteatru. Așa că Trei Cuțite nu se socoti prea bătrîn pentru a-și oferi serviciile unui militar, părîndu-i-se aceasta cea mai rapidă cale de a face rost de bani. Numai că statura deosebit de înaltă intrase în poveste și legenda – ca orice legendă – se umflase peste măsură în decursul timpului. Despre Trei Cuțite se istoriseau prin tabere cele mai năzdrăvane întîmplări și nici una nu era menită să-i mărească gloria, toate se terminau cu trădări, dezertări și crime. Al Treizecilea, abia ajuns la limesul cu galii, trebui să se grăbească să dispară, însă sosirea în provincie îi fusese semnalată și acum era căutat, iar ordinul de execuție fusese dat nu unuia, ci tuturor ofițerilor ce sperau să-l prindă.

De întors, Trei Cuțite nu se mai putea întoarce și atunci, pro- fitînd de o invazie a goților, trecu de partea acestora, revenind, ori de cîte ori putea, cu cîte un grup de iscoade.

„împăratul Valerianus a căzut prizonier la perși, gîndea Al Treizecilea. Dacă un împărat poate să ajungă într-o asemenea postură, atunci este o rușine că eu am nimerit printre goți? Măcar eu nu sînt prizonier, mă pot mișca liber, pot lupta împotriva celor ce mă urmăresc!”

Trei Cuțite se obișnui cu noii săi tovarăși și le era credincios, dar continua să revină, cît de des, în imperiu. Orice pretext era bun, nici un risc prea mare. Toată viața, oricît de jos l-a aruncat cîteodată soarta, se amăgise cu gîndul că e cetățean roman. Acum o ducea destul de bine, însă consolarea cu care trăise de atîta timp nu mai exista. Cîtă vreme le făcuse numai servicii barbarilor în raidurile de cercetare, lucrurile nu i se păruseră prea grave, mai ales că avusese de fiecare dată prilejul de a se întoarce în interiorul imperiului. însă cînd s-a pus problema să participe și el la devastarea unei cetăți și la măcelărirea unei garnizoane romane, își rase, într-o noapte, barba și, îmbrăcat în haine femeiești, se grăbi să ajungă înaintea năvălitorilor și să-i prevină pe cei ce urmau să fie atacați.

Călărind un cal alb, uriașa femeie apropiindu-se dinspre liniile goților li se păru soldaților romani una dintre reginele legendare ale neamurilor hiperboreene. Apariția era într-adevăr fabuloasă și ilustra mitul. Dulăul uriaș, negru, alergînd și urlînd alături de ciudata amazoană, mărea impresia că scena provenea direct din mitologie. Un detașament întreg de arcași sirieni, aliniat pe două rînduri, fu așezat în întîmpinarea reginei goților. Trăgătorii de elită văzură minunea semnalată ivindu-se pe cîmpia acoperită de zăpadă, o lăsară, înfrigurați, să se apropie și își sloboziră toți deodată săgețile: o parte în femeie, o alta în cal, a treia parte în fiara neagră ce-i însoțea.

Era un detașament ales pe sprinceană, toate săgețile și-au atins țintele. Regina goților, calul și fiara s-au oprit în loc, fără însă a se prăbuși. Arcașii sirieni așteptară cîteva minute, apoi lansară al doilea nor de săgeți. între timp, începuse din nou să ningă. Calul, călărețul și cîinele se acopereau cu zăpadă. Dar nu se prăbușeau. Apoi s-a întunecat și, deși cîmpul era alb, nimeni n-a cutezat noaptea să se apropie de troianul plin de săgeți.

A doua zi dimineața, goții atacară cetatea de graniță. Oamenii n-au mai avut timp să afle ce s-a întîmplat cu regina goților, legenda ei a continuat, iar Trei Cuțite n-a mai revenit la Roma pentru a începe viața idilică în mijlocul ciudatei lui familii.

AL TREIZECI ȘI UNULEA

(237-272)

– Caius II –

Înainte de scadență

Viața lui Caius II a început, practic, la vîrsta de treizeci și unu de ani. Cititorul își mai amintește, poate, că și alți eroi ai lungului șir au trecut prin momente cu adevărat importante, care le-au modificat în mod esențial cursul existenței. Asemenea lor și atîtor altora, Al Treizeci și unulea a trăit o nouă viață sau doar un vis cînd sufletul a început să-i trepideze, trezit de clipa hotărîtoare. Asta îl determină pe scrib să bănuiască în cazul fiecărui muritor asemenea puncte de răscruce, doar că unii oameni nu le recunosc, trec orbi pe lîngă ele și-și continuă neștiutori mersul pe drumeagul înfundat într-o moarte mai grăbită sau mai îngăduitoare. Alții sesizează reperul, îl iau în considerare, însă găsesc o cale mai puțin abruptă de a se orienta după el. Singuri, cei ce se aruncă nerăbdători în negura sfîșiată pentru o clipă de viziunea avută întorc definitiv spatele la tot ce a fost mai înainte, fără a mai putea desluși dacă au ieșit dintr-un vis sau dacă tocmai în clipele acelea pătrund în el. Visul și veghea își schimbă alternativ numele, depinzînd doar de locul de unde privești.

Într-o superbă seară de toamnă tîrzie, Al Treizeci și unulea s-a întors de la o plăcută sindrofie. Făcuse cinste tuturor și percepuse, dulce impresionat, semnele de afecțiune ale amicilor. Nu se aflau mari personalități printre ei, însă erau cu toții oameni de nădejde și, la urma urmei, nu mult diferiți de el însuși. Se simțea bine ori de cîte ori îi întîlnea și, venind spre casă, își spuse că, în fond, asemenea întîlniri constituie farmecul și tîlcul vieții unui cetățean roman. L-ar fi încîntat să rămînă mai mult cu prietenii, dar, de copil, era obișnuit să petreacă toate evenimentele familiei în intimitatea alor lui. în ziua aceea împlinea treizeci și unu de ani și știa că, pentru el, sărbătorirea din oraș se va prelungi, contopindu-se în căldura obiceiurilor de acasă.

Caius II avea într-adevăr o familie ciudată, cel puțin în privința compoziției ei. Tînărul bărbat devenise stăpînul unei case unde trăiau, alături de soția și de copiii săi, Sapho și Olimpia, cărora amîndurora le spunea „marnă”, precum și mai mulți domestici, sclavi și clienți permanenți, acceptați cu toții în aceeași măsură, știindu-și fiecare locul. Al Treizeci și unulea nu emitea pretenții deosebite, iar ceea ce-și dorea avea. De cînd se stabiliseră cu toții în metropolă și renunțaseră să mai colinde lumea în căutarea unui pater familias, continuu amestecat în cele mai neverosimile încurcături, și Caius II îi luase locul, calmul și previzibilul, după care tînjiseră cu toții de atîta vreme, se scurgeau în ritmul zilelor riguros organizate. De la dispariția lui Trei Cuțite nu se mai schimbase nimic și orice surpriză, oricît de promițătoare, le-ar fi părut tuturor de rău augur. Nu erau bogați, însă coeziunea extraordinară a tuturor celor din casă compensa orice averi. Puținul avut de unul constituia proprietatea firească a tuturor, așa că nu simțeau privațiunile. Dacă voiau să cumpere ceva, se discuta îndelung în familie subiectul, se cîntărea fiecare amănunt, oricine, stăpîn sau sclav, își dădea cu părerea și abia apoi, cînd și copiii de trei anișori se obișnuiau de acum cu ideea și se interesau și ei de ea, abia apoi era pus planul în practică. Dacă trebuia cineva să întreprindă o călătorie de o zi, momentul pornirii, itinerarul, însoțitorii și merindele de drum erau alese cu grijă, iar pînă la plecarea propriu-zisă, se discuta doar despre modul cum se poate străbate cel mai avantajos și cel mai plăcut distanța de parcurs. Orice proiect, chiar și unul neplăcut, era atît de mult întors pe toate fețele, încît pînă la urmă, obișnuindu-se cu el, Caius II și ceilalți ai casei ajungeau să-l regrete dacă se contramanda cumva.

În seara aceea blîndă de toamnă, tînărul cetățean roman se întorcea acasă în așteptarea sărbătorii aranjate în toate detaliile deja cu multe săptămîni în urmă. Dar atmosfera ce-l întîmpină chiar din prag era cu totul neașteptată. în locul zîmbetelor și al iubirii dulcege, întîlni doar fețe crispate, tăceri semnificative, ochi întorcîndu-se în alte direcții. Total diferite erau surprizele obișnuite în asemenea ocazii.

Se întîmpla un lucru neprevăzut și asta îl șoca atît de tare, încît nu era în stare să se mai concentreze și asupra cauzelor schimbării. Abia seara tîrziu, cînd pricepu, în sfîrșit, că sărbătoarea din ziua aceea nu va fi asemenea celor din anii precedenți, începu să insiste spre a afla motivul îngrijorării. îi trebui multă răbdare și fu obligat să facă uz de rugăminți și amenințări pînă să reușească să afle că Sapho și Olimpia, cele două femei cărora le spunea amîndurora „marnă”, au consultat un ghicitor, ca de fiecare dată cînd se sărbătorea un eveniment în casă. Numai că – le fu dat să afle – semnele erau cumplite și au trecut mai multe zile și nopți de sumbră tristețe, umplute numai de cuvinte spuse doar pe jumătate, pînă să i se recunoască lui Caius 11 că i s-a prevestit o moarte apropiată. Nu, nu putea fi nici o greșeală la mijloc: deși așa ceva nu se face, atît Olimpia, cît și Sapho au mers și la cîte un alt specialist, punînd sub îndoială prima prezicere. De fiecare dată rezultatul a fost același, mai mult chiar, el nu s-a deosebit, în esență, nici în cazul unor metode diferite de interpretare: și visele, și morții, și măruntaiele unui ied sacrificat au indicat același lucru: anii Celui de Al Treizeci și unulea erau numărați.

Poate că dacă atît Caius II, cît și membrii familiei ar fi aflat treptat cumplita veste, dacă ea ar fi venit ca o consecință a unor discuții îndelungate, dacă sinistra condamnare ar fi fost concluzia unor îndeletniciri zilnice, toată lumea ar fi receptat știrea în liniște, cu demnitate, puiîndu-se asigura și măsurile ce se impuneau. Așa, însă, panica se transmise de la unul la altul și nu în ultimul rînd asupra celui direct implicat: asupra Celui de Al Treizeci și unulea vestea avu, la început, un efect paralizant. După ce pretinse lămuriri, cerînd să i se repete cuvînt cu cuvînt textul celor prezise, după ce se convinse că mesajul excludea orice altă interpretare posibilă, după ce pricepu că nu încape nici o îndoială că în curînd va muri, Caius II căzu într-un fel de moleșeală din care nimeni și nimic nu-l putură scoate. (E drept că nici n-au existat încercări prea hotărîte într-un asemenea sens: ambianța din casă se transformase în întregime, nu se mai vorbea decît în șoaptă, de la aflarea groaznicei prorociri s-a stins orice ris, orice zîmbet, orice cîntec. Cu Al Treizeci și unulea toată lumea discuta ca și cu un grav bolnav, fiecare se pregătea cu mii de precauții să-și justifice purtarea anterioară în fața lui, toți se întreceau în a-i oferi mărunte atenții însoțite de tot mai nelipsitele suspine, smiorcăieli, lacrimi șterse pe furiș. Bineînțeles că atît rudele, cît și clienții și sclavii aveau pregătite hainele de doliu, bineînțeles că s-a stabilit în mare taină și fiecare amănunt al procesiunii funebre, desigur că nu era cineva în casă care să nu-și fi calculat șansele traiului de după moartea șefului familiei. Și toate astea prost mascate, și toate astea fără întrerupere, măcinînd și ultimele speranțe ale bolnavului – întrucît Caius II se îmbolnăvi cu adevărat.)

Fiind de la început „mortală”, suferința Celui de Al Treizeci și unulea se apropia imperceptibil de sfîrșit. Rudele nu putură constata o agravare spectaculoasă, doar dispoziția muribundului devenea tot mai amară, ca o predare tot mai lesnicioasă, anunțînd capitularea fără condiții în pactul cu moartea. însă tocmai ea, moartea, era cea care întîrzia de la întîlnire. Tot amî- nîndu-se, programul riguros planificat de familia atît de ordonată a Celui de Al Treizeci și unulea începea să se desfășoare la întîmplare. Primii întorși la viață au fost copiii, ei simțind prea viu clocotul sîngelui în trupurile lor spre a se mai putea abține de la joacă, de la rîs și de la cîntec. Priviți la început ca niște orfani inconștienți, copiii au reușit să-i contamineze, pe nesimțite, și pe adulți. Crizele de autoacuzare în urma cîte unui moment de veselie deveniră tot mai rare, iar scuzele cerute bolnavului tot mai convenționale.

Cînd trecură mai multe luni și muribundul persista în încă- pățînarea de a rămîne în viață, rolurile celor din casă începură să se inverseze. Acum Caius II deveni cel ce trebuia să se poarte cu atenție cu ceilalți, el fiind cel ce nu se ținuse de cuvînt, el încurca bunul mers al lucrurilor prin indolenta-i întîrziere. Trecerea fu greu sesizabilă, însă el o simți: familia și sclavii îi arătau aceeași afecțiune ca la aflarea funestei vești, dar, alături de grimasa îndurerată abordată cu conștiinciozitate încă de atunci, începură să apară și tot mai numeroasele semne de nervozitate (iar nervozitatea este doar expresia cea mai omenească a nerăbdării…). Acum fiecare își încheiase calculele, fiecare știa ce are de făcut după, fiecare voia să fi sărit deja hopul. Vinovat de toate era muribundul, iar culpa lui creștea pe măsură ce tărăgănarea demola și ordinea acțiunilor celor din jur, aruncîndu-le traiul într-un provizorat tot mai greu de suportat de niște oameni atît de chibzuiți.

La sfârșitul domniei lui Gallienus, epidemiile crîncene și sentințele nemiloase au făcut ca romanii să se fi dezobișnuit de morțile lente. Poate că a fost necesar acest context pentru a naște legenda unui oarecare cavaler Caius Lucius Labeo, nepotul unui general victorios și fiul unui armurier bogat, ce zăcea de ani de zile la pat, agonizînd ori de cîte ori îi mergeau afacerile prost și revenindu-și în mod miraculos atunci cînd greutățile treceau. Minunile acestea i-au fost de mare folos, mai ales în perioada rapidei succesiuni de suverani, cînd fiecare asociere sau doar simpatie vagă de ieri putea să coste viața unui supus oricît de prevăzător, în special dacă era și posesorul unei averi confiscabile în favoarea principelui sau a favoriților imperiali. Așadar, Caius Lucius Labeo binevoia să moară ori de cîte ori se apropiau norii de casa lui, însă avea grijă să nu-și dea duhul de tot, astfel încît să-și revină atunci cînd furtuna va fi trecut. Muribund fiind, cine să se mai obosească să execute un aproape cadavru? Lunga boală a cavalerului, luată în serios sau socotită doar o stratagemă hazlie, avea să stea și la originea poreclei Celui de Al Treizeci și unulea. Asemenea acelui Caius, nici el nu se hotăra să-și încheie definitiv socotelile cu viața. Drept urmare, se născu și Caius II, un alt muribund veșnic. (De aceea nu trebuie să se cadă în greșeala de a se considera memoria contemporanilor mai bogată decît este ea în realitate. Acel „11“ aplicat în urma cognomenului nu se datora faptului că ar fi existat un străbun cu același apelativ: cu aproape patru sute de ani în urmă a trăit într-adevăr un Caius printre strămoșii atestați ai Celui de Al Treizeci și unulea, însă acela, Caius Mendax, era de foarte multă vreme complet uitat…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.