Oul de Aur (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Dar dezastrul provocat la Milan a fost o lovitură prea grea chiar și pentru el. Puer revine la Roma, rămîne printre ai săi mai multe luni. (Copilul stătea ore întregi în întuneric și doar scînteierea unor topaze îi semnala prezența.) Apoi îl apucă iarăși amocul și începe să cutreiere lumea. Este momentul traiectoriilor sale neregulate. însă Dioclețian îl cunoaște prea bine, situația politică tindea să se stabilizeze, Constantin promitea să devină soluția atît de greu prefigurată. Arma distructivă reprezentată de Puer este retrasă în teacă. Al Treizeci și doilea este chemat ia Salona. Stăpînul nu-și mai asmute cîinele să muște, ci-l ține pe lingă dînsul, făcîndu-i plăcere să-l simtă gudurîndu-i-se la picioare.

Dioclețian la Salona n-a cultivat numai verze uriașe și nu și-a ajutat numai meșterii la muncile de zidărie. După ce a fost zeu, el a continuat să conducă în calitate de simplu muritor destinele lumii. Pînă la moartea lui „Jupiter“, nici măcar Constantin nu și-a permis să-și mute capitala în răsărit. Palatul lui Dioclețian a fost macheta palatului lumii, cel puțin în intenția sa. Ca să poți extinde un model ideal, nu ești obligat să operezi cu simboluri. Autoritatea bătrînului înțelept a fost fără precedent în istorie, dacă ne gîndim la un suveran retras din viața publică. Nici un reproș nu a îndrăznit să se facă auzit în legătură cu el. Intrigile lumii de afară se străduiau să-și găsească în mod discret o confirmare îndărătul palatului de la Salona. într-un asemenea loc totul este pilduitor: figuranții, recuzita, decorul. De acest privilegiu s-a bucurat și copilul cu barbă.¹ El a fost un erudit și, întrucît diplomația lui Dioclețian a rămas secretă, Al Treizeci și doilea n-a rămas decît drept cel mai important negustor de pietre prețioase al tuturor timpurilor.

Puer n-a mai dorit să plece din Salona. Palatul lui Dioclețian era și mai mare decît vila Zenobiei din Milan sau decît propria-i vilă de la Roma. La Salona se mai găsea și încăperea lui exclusivă: aici rătăcea un tînăr ce spera să mai crească, preocupat de culorile pure ale pietrelor, ocrotit de umbra prezenței unui tată. Nestematele redeveniră obiecte de joacă. La Salona nu s-a întîmplat niciodată ca Puer să viseze răzbunări sinistre și nici nu era bîntuit de ambiții interzise. La nici cincizeci de ani, în palatul lui Dioclețian, Al Treizeci și doilea se regăsea în copilărie.

Ca să nu ridice prea mult capacul cutiei Pandorei, scribul îl va trece în răbojul său pe Puer drept cel mai important neguțător de nestemate…

AL TREIZECI ȘI TREILEA

(?-?)

– Eusebius din Nicaea –

Din nou despre sănătoasa cenzură a istoriei

De fiecare dată, cele mai multe susceptibilități se nasc în cazul cînd un om vorbește despre un semen de-al său care i-ar putea fi pe undeva rival în fața unei femei, în fața muzelor, în fața stăpînului lumesc sau ceresc. Atunci, se spune, obiectivitatea se dă la o parte, iar ochiul pătrunzător al exigenței scrutează nemilos. De nu se întîmplă așa, adesea avem de-a face cu complexați, cu bolnavi. Dar și aceștia, în adîncul lor, vor pretinde că reprezintă valori, cel puțin într-un domeniu de activitate sau într-un ciob de domeniu de activitate, avînd ei, timizii, certitudinea că, măcar într-un punct – sau într-un punctișor –, îi depășesc pe toți ceilalți muritori.

Cine să-I suspecteze pe scrib de o inadvertență premeditată sau de o catalogare falsă, atîta vreme cît subiectul discuției nu este cunoscut în nici o privință? Dar dacă în miezul relatării apare un confrate? Părerea scribului trebuie să dispară sub fapte, dar însăși derularea faptelor trădează opinia. Poate să-i pretindă cineva scriitorului să nu pună pe hîrtie întîmplările defavorabile eroului? în cazul acela, autorul ar fi acuzat – pe drept – de lipsă de obiectivitate. însă de va așterne acele întîmplări în succesiunea lor firească, nu va fi socotit scribul de rea intenție, întrucît va scoate în prim-plan aspectele nefavorabile rivalului său?

Încercînd să fie cinstit cu sine însuși, cel ce scrie toate acestea va recunoaște de la început că, deși meseria nu-i permite exacerbarea unui sentiment, Al Treizeci și treilea – predecesorul său – nu-i inspiră nici un fel de frățietate. Mai mult, autorul scrierii despre Cei O Sută și-a găsit deja o scuză: nu așa trebuia să-și facă datoria fiul lui Puer și, avînd confratele de peste veacuri această convingere (fie și subiectivă), orice afirmație va avea un substrat.

Fiul Copilului s-a complăcut în postura de scrib. însă ceea ce a lăsat el posterității n-a reprezentat rezultatul unor observații așternute în vorbe iscusite și nici o compilație a unor date culese de prin cărțile altora. Al Treizeci și treilea nu s-a pus în slujba unui comandant glorios ale cărui fapte să le fi imortalizat și nici nu a scris istorii favorabile unui anumit suveran dintre rivalii ce se luptau între ei pe vremea lui. Al Treizeci și treilea a fost contemporan cu Constantin cel Mare și, pînă ce să ajungă acesta singurul împărat al lumii romane, țara a fost zguduită de cumplite bătălii pentru putere, alianțele fărîmițîndu-se, născînd noi alianțe și noi trădări. Tetrarhii, cinci suverani stăpînind în același timp, asocieri la putere în doi, toate aceste aranjamente ar fi permis unui funcționar, fie el și scrib, să se angajeze în slujba unui protector, să-i justifice pentru posteritate faptele și să apuce și el o firimitură din gloria eroului. Desigur, alegerea presupune un risc: de te alipești pe lingă un viitor înfrînt, cărțile tale partizane se dovedesc atacuri la propria-ți faimă, la ființa-ți nenorocoasă. Istoricul vasal, mizînd pe un anumit stăpînitor, nu face decît să-și motiveze opțiunea față de sine și față de alții, spre a găsi momentul prielnic de a trece în tabăra unui nou idol.

În cazul că nu procedează așa, în cazul că scrie atît de cinstit pe cit poate privi el istoria, scribul se refugiază în vremuri trecute sau se ascunde sub parabole și pseudonime. Nimic din toate acestea la Al Treizeci și treilea. Pentru ceea ce a făcut el nici nu era nevoie să se ascundă. Dar, de sub funinginea cu care mînjea el orice lucru pe care punea mina², nici un acuzator, oricît de rău intenționat, nu putea formula capete de incriminare cit de cit coerente. Acestea și așa – dacă e să fie eficiente – nu trebuie să se bazeze pe realități!

Al Treizeci și treilea a reușit să se identifice atît de bine cu opera sa, incit orice informație despre el este riscantă. în cazul lui, totul pare posibil, dar nu neapărat real. Scribul nu a reușit, de data asta, în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda faptului că biografia Celui de Al Treizeci și treilea i-a pretins cel mai mult timp pentru documentare, să afle aproape nimic din faptele personajului. A fost o performanță aducătoare de mari satisfacții pînă doar și faptul că a putut fi stabilit că un oarecare Euse- bius – după cum o să-l numim în continuare pe Cel de Al Treizeci și treilea – a fost fiul lui Puer și nepotul lui Caius II. într-un pomelnic de nume, întîlnim o trimitere la urmașii lui Caius II, într-un alt loc se vorbește despre nora unui personaj important dintr-o provincie, femeie al cărei frate era același Eusebius, scribul nereușind să identifice în respectiva pe fiica lui Puer și, în sfârșit, vorbind despre Al Treizeci și cincilea, teribilul nepot face trimitere și la bunicul lui, așezîndu-l într-un arbore genealogic stufos și exact, numindu-l și caracterizîndu-l succint. Toate acestea au dus la îngusta pistă găsită de scrib în căutarea Celui de Al Treizeci și treilea. însă poteca urmată, pe lîngă faptul că s-a vădit a fi atît de subțire, era și acoperită cu fel de fel de buruieni înșelătoare. O sută de ani mai tîrziu, făcîndu-se referiri la scrierile lui Eusebius, unii din neștiință, alții din motive precise, au amestecat operele fiului lui Puer cu cele ale mult mai celebrilor în timp Eusebius Pamphili sau Eusebius din Myndos. Ceea ce a necesitat studiul eliminării dintre operele patristice a umbrelor rămase de la adevăratul personaj căutat și, nu de puține ori, scribul a crezut mai înțelept să nu spună ceea ce i s-a părut insuficient verificat, decît să-i atribuie lui Eusebius al său ceea ce le aparține altor figuranți. Căci, nu trebuie să uităm, perioada lui Constantin cel Mare este și perioada marilor scriitori solitari. Faima tragedienilor se stinge în circuri și bîlciuri, erudiții scriu tot mai mult pentru ei și pentru un cerc restrîns. Opera Celui de Al Treizeci și treilea n-a fost nici măcar o operă de propagandă oficială sau religioasă. Unele subtilități de limbă păstrate nealterate ne trimit la plăcerile pure ale intelectului și erudiției.

Despre Al Treizeci și treilea scribul nu știe nici cînd s-a născut, nici cînd a murit. Datele biografice sînt greu de precizat și ele nu pot fi aproximate decît pe baza unor similitudini sau a unor deducții de altă natură. Maestru al învăluirilor, Eusebius a știut să îndepărteze de propria-i persoană pînă și evenimentele despre care a scris. Putem, cel mult, conchide că faptele neamintite de el în mod direct s-ar fi derulat după moartea sa, stabilindu-se, astfel, și un termen-limită pentru viața lui. Dar, după cum vom vedea, nici măcar acest lucru nu este deloc sigur. Spre deosebire de alte biografii din șirul Celor O Sută, unde scribul are trufia să se amăgească, sperînd că a circumscris relativ exact viețile protagoniștilor, de data asta nu poate fi vorba decît despre un scenariu posibil, unul dintre nenumăratele scenarii posibile.

Al Treizeci și treilea își scrie și autobiografia. Dar nu o dată, ci de foarte multe ori. Unele dintre acele „romane” unde se pune în mijlocul acțiunii sînt fără doar și poate apocrife, altele sînt scrieri ce nu-i aparțin cu siguranță și, în fine, cîteva sînt variante tîrzii, denaturate de copiști. Rămîne un număr de patru texte păstrate, contrazicîndu-se pe alocuri între ele, imposibil de stabilit care spune adevărul și care minte.³ Într-una dintre lucrări, scriitorul a copilărit la Roma, într-alta casa părintească nu este localizată, iar în celelalte două se vorbește despre o vilă de lingă Roma. Tatăl său era mai mereu plecat, însă celelalte rude sînt descrise cu lux de amănunte, jucînd în fiecare variantă un alt asemenea personaj rolul principal.

Inițial, scribului i s-a părut aceasta o inadvertență ușor de trecut cu vederea. Apoi, însă, a crezut că întrezărește posibilitatea unui cifru. în faza aceea, scribul n-ar fi știut încă spune nici ceea ce ar putea fi ascuns, nici cum s-ar putea ascunde ceva în diferitele variante ale unei simple biografii. Dar ideea nu i-a dat pace. Și, astfel, scribul a pornit pe un drum greșit, pe primul drum-capcană aruncat de Eusebius. Crezînd că este vorba despre un program de acoperire a unor nume reale din istoria atît de agitată a începutului secolului patru al erei noastre, culminînd cu victoria definitivă a lui Constantin cel Mare, scribul s-a apucat să caute o figură atestată anume sub fiecare figurant pomenit de către Al Treizeci și treilea. Rezultatele n-au dus niciunde. (Cîteodată legăturile se fac cu totul întîmplător în mințile muritorilor, dar cu atît mai superficial. Să fi jucat un rol în prima bănuială atît de încăpățînată a scribului faptul că a existat cineva care s-a numit Procopius din Caesarea și care a scris o „Istorie secretă”? Să fi pierdut atîta vreme de pomană scribul numai pentru că în subconștientul său și Procopius și Eusebius trebuiau să fi născocit niște cărți menite de a acoperi alte cărți?⁴)

Concluziile la care a ajuns scribul urmînd pista falsă au fost cît se poate de atrăgătoare și Cei O Sută erau să se îmbogățească și cu un personaj seducător și puternic implicat în evenimentele destrămării tetrarhiei. Ar fi fost vorba despre un funcționar superior de la curtea Iui Constantin, slujindu-l pe acesta încă de pe vremea cînd împăratul nu era decît tribunus primi ordinis în armatele lui Dioclețian din Asia și din Palestina. S-ar fi putut urmări ascensiunea augustului, înfrîngerea rînd pe rînd a rivaiilor, justificarea evenimentelor. La un moment dat, păstrînd același drum, s-a ajuns chiar la o explicitare a secretului ce înconjoară personajul narator: un accident misterios ar fi făcut din eroul nostru eunucul cel mai important din imperiu, acel praepositus sacri cubiculi, demnitarul cel mai apropiat de suveran, ministrul său cel mai potentat. Varianta este atît de tentantă, încît scribul nu se poate convinge nici acum să renunțe cu totul la ea. Mergînd în continuare pe pista aceasta, cele patru biografii ne-ar fi relevat viața unui cîntăreț de curte extrem de norocos: nu numai că n-a greșit, într-o perioadă tulbure, în alegerea suveranului învingător, însă chiar ar fi rămas de la început și pînă la sfirșit în grațiile stăpînului, reușind să devină pînă și eminența cenușie, implicată în atîtea decizii istorice. Printre Cei O Sută s-ar mai fi aflat un participant nemijlocit la istoria cea mare.

Dar n-a fost să fie așa. Prima discrepanță s-a dovedit de natură fizică: în cele patru variante, protagonistul se descrie cu multă minuțiozitate pe sine însuși. Niciodată nu apare Ia fel, dar de fiecare dată este înalt, are ochii albaștri și părul buclat. De fiecare dată nu uită să amintească de dantura-i impecabilă și de privirea-i pătrunzătoare. Modelul străbunilor „clasici” al Celor O Sută este evident. Dar „detractorii” de mai tîrziu îl numesc ba „infirmul”, ba insistă pe un defect fizic anume. Citind cu atenție cele patru variante „originale”, scribul a dat de prezența constantă a unui personaj secundar, un servitor continuu aflat de față sau un verișor scăpătat care erau într-adevăr bîntuiți de toate stigmatele posibile: unul a fost cocoșat, dar foarte cumsecade, al doilea orb, al treilea mărunt și șchiop, al patrulea ciung și trăgîndu-și un picior. Aceste umbre omniprezente aveau comune o inteligență extraordinară, precum și o serie de însușiri morale exemplare: curaj, cinste, bunătate, loialitate. Protagonistul, ușor flușturatec, cu un succes nemaiîntîlnit la femei, cu o forță fizică ieșită din comun, avea nevoie de sfaturile acelui înțelept obscur. Deși îl ironizează mereu, stima pe care i-o poartă depășește cu mult relația față de un simplu slujitor.

Un gînd de o clipă: să fi fost Eusebius visul și infirmul realitatea? (O realitate, însă, și ea idealizată, întrucît puțini handicapați au fost răsplătiți, prin compensație, cu atîtea virtuți.)

Din simpla asemănare a tatălui cu fiul nu putem să tragem prea multe concluzii ferme. Să nu uităm că Al Treizecilea a fost atît de înalt încît s-a întîmplat să fie confundat peste veacuri cu Maximin Tracul, chit că împăratul îl întrecea cu un cap chiar și pe Trei Cuțite. Și, după doar două generații, nepotul uriașului s-a nimerit să nu fie decît un omuleț pirpiriu, supranumit Puer. De aceea, să tragi concluzia că Eusebius a fost subdezvoltat fizic doar fiindcă și tatăl său avea statura „unui copil bătrîn” este o supoziție foarte subțire.

In general, în dogma istorică, la fel ca și în dogma religioasă, scriitorul de altă părere este numit „mincinos”. Despicîndu-și de la început eul între superbul exemplar uman și umbra infirmă, apare din start perspectiva „minciunii”. Cînd subiectul trebuie pus sub semnul întrebării, totul devine îndoielnic. Aventurile amoroase ale soldatului sînt privite cu invidie și nesaț de către sfătuitorul bolnav. Iar cînd cele patru istorisiri vor ajunge să nareze marea dramă a împăratului, momentele cînd acesta va fi obligat să-și execute mai întîi primul născut, apoi și soția, pentru crima de adulter, istorisirile vor diferi foarte mult chiar

și în ton: între craiul adorat și însetatul visător, severitatea legii lui Constantin va naște dispute – dorința și imaginația, eliberate de experiență, își vor da, pălăvrăgind, cu părerea.

Acesta este exemplul cel mai pregnant. Dar, înțelegîndu-l, scribul a încercat să priceapă și restul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.