Oul de Aur (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

AL TREIZECI ȘI ȘASELEA

(369-410)

– Primus –

Despre prima fațetă a cifrei trei:

gîndacul pythagoreian de bucătărie

Dacă scribul ar cuteza să pătrundă în misterele cifrelor și, ucenicind la un pythagoreian, ar urma aventura graiului numerelor – despre care se spune că ar fi o limbă vibrînd în sclipiri perceptibile doar zeilor –, atunci, nicicînd ca în cazul Celui de Al Treizeci și șaselea, nu i se va mai ivi prilejul de a găsi, aparent, atîtea sensuri. De la început, ispita se dovedește plină de capcane, de parcă pe ușa aceea ar scrie încă de la intrare: „De nu te pricepi, mai bine nu intra!” Căci deja din prima clipă a relatării vieții fiului lui Metafaustus, cramponîndu-ne de numere, de fața lor exterioară, ne vom lovi de un amănunt greu de surmontat: personajul nostru s-a născut atunci cînd Al Treizeci și cincilea n-avea mai mult de șapte ani. Ținîndu-ne strîns de cifre: Ia cîți ani trebuia să-l fi conceput tatăl pe fiu? „De nu te pricepi la cifre, evită subiectul…”

Există o limită în cunoașterea oamenilor practic insurmontabilă: unele borne nu pot fi depășite decît după nenumărați ani de efort îndreptat doar înspre ele; această perioadă roade din răstimpul vieții cugetătorului; cîte asemenea etape îi mai sînt îngăduite într-un singur trai? Iar celelalte borne, fără de care atingerea celei dintîi nu reprezintă nimic, rămîn la fel de departe sau – uneori – și mai departe decît la începutul căutării. Dezlegînd un mister, faci abstracție de celelalte și, chiar admițînd că l-ai cuprinde în exclusivitate, pierzînd relația cu alte mistere ce învăluie la fel de strîns obiectul cercetării, nu te-ai apropiat mai cu nimic de înțelegerea lui. Oricît de priceput ar fi scribul în mistica numerelor – dar, din păcate, nu se descurcă prea bine nici aici… –, el nu va putea da o explicație cît de cît mulțumitoare despre viața Celui de Al Treizeci și șaselea, chiar de coincidențele cifrice se relevă uneori de la sine¹. Și nu este vorba numai despre misterul Celui de Al Treizeci și șaselea, tainele Iui se intersectează cu tainele contemporanilor săi, cu cele ale urmașilor care se interpun între el și noi, asemenea unor paravane uneori impenetrabile, cu cele ale străbunilor din care se trage. Și, în primul rînd, cu tainele părinților. Și, cînd ne gîndim doar la taina lui Metafaustus (sau Metaphaustus, cum a mai fost denumit de către unii autori), la lunga perioadă „înghițită” de pactul cu Țapul, cum să ne ajute bietele bîjbîieli ale scribului în magia cifrelor, cînd toate acele mistere îl vor face pentru vecie incapabil să deslușească anii dispăruți în retortele satanice, exact anii cînd Al Treizeci și cincilea trebuia să fi iubit și el și cînd s-a născut unicu-i fiu, de care s-a despărțit apoi pentru totdeauna? Sau poate că lucrurile s-au mai deplasat puțin într-o direcție sau într-alta? Cîți autori, atîtea cronologii… întrebarea este, desigur, pur retorică. Descifrarea unui mister nu ajută în nici o privință la penetrarea altei taine, fiindu-și suficientă sieși, la fel ca nonaditivitatea numerelor ideale, ceea ce face imposibilă chiar și din punct de vedere teoretic cunoașterea deplină. în cazul nostru, chiar dacă anii stabiliți ai nașterii și morții lui Metafaustus au fost cei menționați de scrib, răstimpul dintre ei s-a dovedit mult mai mare decît o indică simpla scădere aritmetică a anului nașterii din anul morții. A mai fost o perioadă „ascunsă”, așa cum există asemenea răstimpuri în viața fiecăruia dintre noi, chiar dacă mai puțin spectaculoase și mai greu de decelat. Misterul acesta nu se supune misterului magiei cifrelor, înțelesul lui se află în dreptul altei borne îndepărtate, care însă nu mai cade în puterea de percepție a scribului.

Descurajantă introducere! Să recunoști din start că tot ceea ce încerci este lipsit de sorți de izbîndă și să mai adaugi că nici măcar în puținul pe care-l faci nu ești un as, toate astea duc la stări de descurajare apte de a înfrîna un călător pornit ia drum lung. Bunul cititor va trebui să-l ierte pe scrib pentru veșnicele-i lamentații, dar surpriza concretă de a cunoaște tot mai puțin, pe măsură ce te înfunzi tot mai adînc, provoacă dureri aproape fizice.

Să revenim, însă, la Al Treizeci și șaselea și, înainte de a începe a-i descrie viața, să facem cîteva constatări numerice: fiul lui Metafaustus s-a născut în anul 369 după Christos. (Toate cifrele pornesc de la numărul trei: determinarea nominală, dublul ei și ridicarea ei la putere.) în lungul șir al Celor O Sută, personajul este catalogat drept Al Treizeci și șaselea (din nou cifra trei și dublul ei). Anul morții i-a fost decriptat drept o „diferență metaforică”: 410 = 4 – 1 – 0 = 4 – 1, dar în rest nimic (0). E drept că despre un cu totul alt eveniment (prima cucerire a Romei de către un barbar) ar fi lansat Zosimus Pythagoreianul explicația: patru minus unu, după care nu mai rămîne nimic, trei fiind subînțeles, însă același an se potrivește și pentru moartea lui Primus. (Demonstrația numerică a lui Zosimus continuă și se extinde și la ziua cînd a avut loc întîmplarea – 24 august reprezentînd suma a de trei ori infinitului culcat = 38. Urmează analiza orei din zi cînd sclavii deschid pe furiș Poarta Salariană și trupele lui Alaric năvălesc în oraș: desigur, lucrurile s-au petrecut la „trei ore după miezul nopții”. Desigur, iarăși trei! Desigur, după ora 24!)

Asemenea descompuneri de date (ajungîndu-se mereu la cifra trei drept bază) pot fi reluate de nenumărate ori și cartea lui Zosimus², care i-a fost scribului un sprijin de neînlocuit în redescoperirea amănuntelor vieții Celui de Al Treizeci și șaselea și a primilor lui urmași, abundă în asemenea interpretări. Filosoful din Teurnia, indubitabil el însuși de origine barbară, dar care a avut mereu o deosebită grijă de a-și ține propria biografie învăluită în ceață, ajunge să se folosească de viețile contemporanilor și ale marilor bărbați ai istoriei pentru a le tălmăci trecerea prin lume cu ajutorul limbajului numerelor. Această activitate a fost deosebit de apreciată de cetățenii secolului al V-lea de după Christos, mai ales că Zosimus era în stare nu numai să descifreze simbolistica faptelor, dar și viitorul, folosin- du-se de aceeași metodă. Foarte riguros, cerînd mereu date spre a-și putea extrage pentru fiecare moment numerele ce-i serveau drept „materie primă“ în activitate, filosoful din Teurnia dezvoltă o ramură a manticii nemaicunoscută, de mult uitată. Renumele său în epocă era imens.³

Activitatea lui Zosimus din Teurnia se desfășura în piețele orașelor și în hanurile de la încrucișările drumurilor, înțeleptul peregrin, înconjurat mereu de cîțiva apropiați, dînd consultații la cerere și contra cost. Peste tot, sosirea lui reprezenta un eveniment și doritorii de a li se descifra viața trecută și viitoare se îmbulzeau într-un număr atît de mare încît, se spune, Zosimus a fost obligat să-și trimită mereu un secretar înainte pentru a face înscrieri și programări. Taxa percepută nu era foarte mare și aflăm din însăși pana maestrului (în „Taina universală a numerelor”) că aceia care acceptau să li se facă „autopsia vieții” în public beneficiau de reduceri consistente. Asta pentru că, în felul acesta, reclama lui Zosimus creștea, își găsea noi și noi confirmări, iar vedeta se pricepea și la management. Bogații, personajele cu funcții și cei foarte timizi preferau să plătească mai mult spre a nu li se cunoaște și de către alții faptele trecute (eventual maculate și folosibile de către adversari) și, mai ales, cele viitoare (în special dacă erau nefavorabile). Discreția lui Zosimus era garantată și nimeni nu avea de ce se teme.

„Taina universală a numerelor” are numeroase anexe. Scrierea, destul de subțire, cel puțin în forma păstrată, este completată cu zeci și zeci de „exemple”, adică un fel de protocoale cazuistice ale praxei magistrului. Cele mai multe dintre „Anexe” au fost redactate de către asistenți și secretari și stilul lor este extrem de inegal. în multe dintre ele, faptele sînt exagerate și scopul lor este pur propagandistic, scoțîndu-se în evidență reușitele miraculoase ale lui Zosimus și insistîndu-se asupra unor amănunte descoperite prin metoda „graiului cifrelor”. De asemenea, sînt subliniate și îngroșate prezicerile unor întîm- plări ce au avut loc întocmai. De aceea numeroase „Anexe” trebuie luate cu titlu de inventar, în mod sigur multe dintre ele sînt apocrife, iar altele lipsite de orice temei real. Interpretările date de compilatori textelor lui Zosimus, deși folosesc, uneori, explicit cuvintele „pythagoreic” și „pythagoreism”, dovedesc o ignorare crasă a învățăturii șefului școlii de la Crotona, nefiind luate în considerare decît amănunte senzaționale, de suprafață și profund corupte ale unei științe cu care acestea nu aveau mai nimic în comun. în timpul împăratului Zenon, se pare că mulțimea de „Anexe la Minunile lui Zosimus, numeroteurgu!“, carte de circulație în epocă, s-au răspîndit într-o asemenea măsură, sfidînd orice rațiune, încît ele au fost interzise și distruse. Condamnarea lor s-a datorat, însă, unui incident mult mai concret: printre acele „Anexe” apocrife au început să fie puse în circulație și lucrări referindu-se la personaje contemporane, cărora li se răstălmăceau faptele și li se prorocea viitorul dorit. Deși „numeroteurgul” era de mult mort, i se atribuiau acele protocoale prin premoniție și, datorită faimei pretinsului autor, ele au înrîurit numeroase destine. Atunci cînd a apărut o mărturie (!) despre viitorul celui ce se va încorona sub numele Basiliskes, împăratului i s-a părut activitatea provenită din știința numeroteurgului mai mult decît suficientă și a poruncit ca tot ceea ce a rămas de la Zosimus – sau plastografiat în numele lui – să fie ars. Practicile păgîne în jurul acelor „Anexe” erau și ele incriminate și, o dată cu manuscrisele, erau condamnați și cei ce, arzînd un manuscris, pretindeau că distmg și destinul celui despre care se vorbea în el. Opera lui Zosimus a dispărut aproape în întregime, numele lui a fost șters din istorie și doar întîmplarea a fost cea care l-a ajutat din nou pe scrib: un exemplar găsit la Ferme zu Chiuso și unul la un anticariat prăpădit din Regensburg i-au oferit bietului compilator al vieților Celor O Sută un ajutor cu totul și cu totul nesperat.

Cele două exemplare ale „Tainei universale a numerelor” și „Anexele” atașate – diferite în cele două cazuri – se referă și la biografiile primilor urmași ai lui Metafaustus. Deși conțin numeroase nepotriviri între ele, selectînd după cum s-a priceput scribul, unele date sînt de o valoare neprețuită pentru reconstituirea acestor vieți localizabile într-o perioadă de la care nu ne-au rămas decît puține istorii detaliate.

Pentru că Zosimus povestește și despre Al Treizeci și șaselea, și despre Al Treizeci și șaptelea, și amintește și despre Al Treizeci și optulea, considerîndu-i ca exponenții laturilor unui triunghi perfect, unde fiul lui Metafaustus reprezintă prima catetă, băiatul său a doua și nepotul a treia, cea care va uni tot ceea ce le desparte pe primele două, scribul îi va numi, asemenea numeroteurgului (cu sau fără ghilimele), Primus, Secundus și Terțius.

Desigur că multe afirmații ale lui Zosimus sînt aservite demonstrațiilor sale și „adaptările” abundă. De asemenea, pasaje întregi i-au rămas scribului obscure, fie din pricina neștiinței sale, fie din cauza unor transcrieri greșite ale textelor care i-au parvenit. Acestea toate trebuie luate în socoteală și ele reprezintă limitele unei istorisiri bazate pe un timp pierdut într-o memorie prea încărcată. („O memorie prea încărcată” – poate, iată, prima influență cu adevărat „pythagoreiană” a acestui capitol.)

Al Treizeci și șaselea, Primus, Pythagoreianui, fiul lui Meta- faustus, s-a născut în Grecia, în anul 369 după Christos, pe vremea împăratului Valentinian 1. El este fiu! „acelui tînăr savant bătrîn (sublinierea scribului) care s-a luat la trîntă cu timpul” (exemplarul de la mînăstirea Ferme zu Chiuso) și „fiul bătrînu- lui savant, bătrîn de tînăr, rivalul Sfintului Ambrosie și al Sfîn- tului Ioan din Lycopolis, perla falsă a împăraților Theodosiu și Honorius.” De ce perla falsă? Fiindcă: „Nici un fals nu rezistă în timp, așa cum a dispărut și faima lui” (manuscrisul de la Re- gensburg). Măcar în privința aceasta nu există nici un dubiu: este vorba, fără îndoială, de Metafaustus. în ambele versiuni, alături de numele savantului sînt așezate în paranteză mai multe cifre foarte puțin diferite în cele două exemplare, cifre a căror semnificație scribul s-a străduit zadarnic s-o înțeleagă. După fiecare grup urmează un număr notat cu altă culoare și subliniat. După ultimul asemenea înscris distinct urmează concluzia „q.e.d.” (quod erat dernonstrandum). De prisos! Scribul nu a putut pricepe logica acestor adnotări și, în măsura în care le putem da credit, poate că biografia Celui de Al Treizeci și cincilea este inadmisibil ciuntită.

Despre mama lui Primus nu aflăm nimic, femeile negăsin- du-și locul în calculele lui Zosimus, decît cel mult cînd influențează soarta unuia dintre subiecții analizați, dar nici atunci ele nu reprezintă decît unelte ale destinului. Ca de obicei, este inutil să cauți cizme la pantofar: Zosimus, manevrind fără încetare cifrele vieții personajelor, nu se întreabă nici o clipă cum de tatăl n-a fost decît un copil cînd i s-a născut fiul. Să fi intrat deja Metafaustus în „gaura neagră” a timpului transformat de țap? în cazul acela, vîrsta personajului iese oricum din sfera percepției normale. Sau să se fi încurcat pe undeva notițele scribului, bazate pe alte notițe de atîtea ori transcrise? în orice caz, cei ce se ocupă atîta de cifre au o altă percepție asupra lor și folosesc alte accente. Pe de altă parte, este de crezut că Zosimus mai opera cu numere ideale, suficiente lor însele, neaditive, distincte fundamental de numerele aritmetice. Imposibilitatea combinării numerelor ideale – asemenea ideilor pure ale lui Plafon – dă o altă logică problemei.

De altfel, dacă punem prea multe întrebări nu vom ajunge niciunde. Dacă vom trece peste inadvertența anilor de naștere ai celor doi (tată și fiu), va trebui să răspundem la o altă incompatibilitate, ținînd cont de teoriile despre feciorie ale lui Metafaustus. în cazul acesta nici n-am putea pune ipoteza că Al Treizeci și cincilea a avut copii. Și dacă vom mai închide o dată ochii, va trebui să înlăturăm următorul obstacol. Apoi din nou un altul.

Oricum, despre întîii ani de viață ai lui Primus nu știm practic nimic. Atunci cînd dăm de primele informații despre el, Honorius se afla deja pe tronul Imperiului Roman de Apus, ceea ce, acceptînd că personajul nostru s-ar fi născut într-ade- văr în 369, înseamnă că la data aceea avea deja cel puțin 26 de ani. Se pare că principele, cu vreo cincisprezece ani mai tînăr, îl cunoscuse, totuși, și înainte. Faptul că Zosimus nu s-a putut apropia de curtea unde Theodosiu a proclamat creștinismul ortodox drept singura religie de stat face posibilă ipoteza că discipolul lui, Primus, ar fi putut mai lesne penetra. Să nu uităm că atît la Roma, cît și, mai tîrziu, la Ravenna, științele oculte, de proveniență păgînă, constituiau deliciul interzis al unei societăți ahtiate după minuni și fapte senzaționale, atunci cînd propria putere de creație a acelei lumi se sleise. Valoarea crește întotdeauna prin interzicerea obiectului. Orizontul acesta de așteptare nu se limita numai la faptele supranaturale consemnate de creștinism, orice mister era bine venit. Zosimus colindă o lume în care concurența vrăjitorilor, a prorocilor, a vindecătorilor și a sfinților de tot felul era covîrșitoare. Spre deosebire de aceia, el avea avantajul unei teorii întregi, permițînd o speranță în inițiere și conferind miracolului o aură științifică. Primus a împrumutat mare parte din aceste avantaje.

Desele referiri la Sfîntul Ambrosie, atît ale lui Metafaustus, cît și ale fiului său, ne îngăduie să credem că băiatul a crescut inițial sub protecția episcopului de Mediolanum, protecție ce avea darul de a atenua serios caracterul nonortodox al învățăturii propagate de Zosimus și să-i permită tînărului erudit să se apropie de o curte foarte creștină, hotărită să rupă definitiv cu păgînismul, Theodosiu I fiind și cel ce a interzis pînă și jocurile olimpice. Se punea capăt unor instituții, nu și unor mentalități, în nu se știe ce împrejurări, Primus a fost acceptat în preajma băieților împăratului.

Nu se știe în ce împrejurări, fiindcă nu se cunosc datele vieții lui Primus pînă la venirea lui Honorius la conducerea Imperiului Roman de Apus. Ceea ce ne povestesc „Anexele” se referă mai mult la particularități personale. Aflăm, de pildă, că Primus era anemic și miop, că suferea cumplit de gaze Ia intestine, că trebuia de multe ori să-și întrerupă studiul sau să-și înfrîngă inițiativele din cauza unor frecvente crize de colici. Dar Al Treizeci și șaselea este descendentul direct al unor generații de savanți. Poate că o anumită debilitate fizică, inexistentă la primii dintre Cei O Sută, i-a exilat pe acești bărbați suferinzi în refugiul cărții. Pledează pentru aceasta și invidia transformată în ură a lui Eusebius din Nicaea, străbunicul lui Primus, împotriva faimei „nemeritate” a „soldățoilor flușturateci”, resentimentul asemănător al lui Metafaustus și propria antipatie a fiului acestuia împotriva forței brute. Honorius și Arcadius, odraslele ultimului împărat autoritar al Imperiului Roman, suferă de același dispreț organic față de oricine își baza succesele pe energia fizică. în privința aceasta, Honorius nu-și putea găsi un prieten și un mentor mai potrivit decît un Primus mai în vîrstă cu cincisprezece ani decît el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.