PETRU LUCACI sau descifrarea sinelui prin imaginar 

Petru Lucaci a fost una dintre promisiunile relevante pentru orientarea plasticii românești din anii ‘80, așa cum constatase în epocă și Andrei Pleșu, arătându-se vădit emoționat de arta tânărului artist de atunci. 

În contorsionile unui flux social devastator, pe care centrele și improvizațiile  artei vizuale încercau să îl redimensioneze ca într-o veritabilă culpă a distopiei, demersul lui Petru Lucaci s-a menținut constant în proiecțiile lăuntricului.

Anii ‘80, dramatici, încă neînțeleși și neepuizați ideatic,  rămân o reflexie excepțională, o probă de încercare în artele vizuale, de căutări asupra cărora puțini s-au aplecat cu pasiune așa cum a făcut-o cu amplitudine Magda Cârneci și Adrian Guță.

Petru Lucaci a aplicat constant un destin al expresiei, ca o protecție față de frica indusă de un cotidian al semnelor. Artistul a reușit să esențializeze condiția umană aflată în fața unor mesaje deplin constituite, redându-și continuu libertatea și suflu reconstituant.

Arta lui Petru Lucaci se reinventează în direcția unei lucidități a constatărilor de răscruce. Plasticianul trebuie să inventarieze realitatea  și așchiile sale de cristal într-un demers care îl face liber și recunoscător mijloacelor de expresie.

Am scris despre pictura lui Petru Lucaci în urmă cu treizeci de ani, ca despre o artă care în dezordinea și imprevizibilul ei temperat produce lumină și sens.

Artistul a evoluat într-un firesc al talentului și a rămas fidel originalității dintâi, încât astăzi poate fi considerat unul dintre maeștrii unui imaginar care depune mărturie absolută asupra condiției artistului într-un prezent destabilizant.

Îl condider pe Petru Lucaci unul dintre cei mai elocvenți artiști români contemporani.